Se oprise în fața bisericii şi fără să se lase impresionat de ploaia rece de sfârşit de toamna, şi-a aprins o țigară, având o expresie pe chip de parcă ar fi fost prima sau ultima interferență cu tutunul. Poate că pentru el, fumatul însemna un gest colosal tocmai datorită simplității acestuia. Era vorba pur şi simplu de ideea că ceva se aprinde şi apoi se consumă în linişte, fără a cere vreun drept, sau a inventa vreo filozofie. Mi-am închipuit că nu avea niciun motiv să-şi imagineze o situație contrară, ci doar era obosit de oamenii şi de fenomenele din jurul lui, încât un gest banal căpăta cu uşurință o valență revelatoare.
Soarele aproape că apusese, dar cine poate şti cu siguranță dacă se întâmplase sau nu, în condițiile în care norii formau un strat atât de gros încât nu puteai să crezi că există un univers dincolo de ei. El era îmbrăcat în negru, avea părul gri, iar singurul loc în care puteai descoperi o culoare în această imagine se afla în ochii lui. Aş spune că era un om bătrân, dar în acelaşi timp aş putea să zic că se afla la mijlocul vieții, ca apoi să contrazic ambele variante. Cincizeci de ani să fi avut, cincizeci şi trei… Dar de ce mi-ar păsa când cineva poate fi bătrân la vârsta de douăzeci de ani, sau tânar la vârsta de şaizeci?
Nu se mişca prea mult, doar privea înainte, fără să dea vreun indiciu despre starea lui de spirit. Vă întrebați poate de ce vorbesc despre el, fără să îi menționez numele, ocupația, dacă era gras, sau dacă era slab, dacă era urât, sau dacă era frumos. Dar nu am intenționat să aflu lucrurile astea. Nu am putut să aproximez dacă era gras ori slab, fiindcă acest lucru implică măsurători relative. Nici nu am ştiut vreodată dacă un om e frumos sau urât, ştiu doar dacă mă fascinează, dacă mă înspăimântă, sau dacă îmi comunică sau nu dintr-o direcție interioară. Un personaj, căruia i se spunea Budha ne-a transmis că adevărul e ceva care ne trebuie, aşa că nu mai e nevoie de alte explicații privind ocupația şi statutul social al celui de care vă vorbesc. Sunt detalii de care nu am nevoie.
M-am oprit să-l privesc deoarece mi-a atras atenția tocmai pentru că nu ieşea cu nimic în relief. Trecând prin fața lui, toate persoanele se grăbeau, strâmbându-se sub o umbrelă în timp ce se închinau. El nu se mişca. Sirenele maşinilor de salvare, pompieri şi poliție urlau fără oprire. El aştepta pe cineva. Mai târziu mi-am dat seama că acel cineva ajunsese de ceva vreme la întâlnire, dar nu s-au putut găsi unul pe altul din pricina aglomerației de pe stradă. Era o femeie care stătea foarte aproape de mine. Pe ea am observat-o mai greu, pentru că se mişca prea mult. Patrula în lung şi lat pe o porțiune de jumătate de metru, încercând să vadă dacă nu cumva cineva o aşteapta în fața bisericii. Oamenii o loveau cu coatele în timp ce efectau procedura de închinare, iar apoi îşi agățau umbrelele de părul ei lung şi galben, smulgându-l de la rădăcină. Nu era cu intenție, bineînțeles, ci cu nepăsare. Ea era conştientă de acest lucru, motiv pentru care încetase să-i mai pese la rândul ei de orice factor extern.
Cineva s-a împiedicat şi a căzut în acea îmbulzeală, moment în care ea l-a văzut pe el şi a strigat în următoarea secundă: „Aici erai!” S-au îmbrățişat şi au plecat alături de convoiul utilitarist, îndreptându-se către cine ştie unde… Am hotărât să mă alătur şi eu mulțimii pentru că oricum, nu aveam de ales. Străzi pustii mai vezi doar în filme. La prima intersecție, aglomerația era şi mai mare. Nimeni nu putea traversa din cauza unui lung şir de grupuri a câte patru oameni îmbrăcați în costume elegante care cărau sicrie. Aceştia preluaseră în totalitate partea carosabilă a zonei şi era clar că nu se grăbeau nicăieri. Cumva, am rămas foarte aproape de cele două persoane despre care v-am povestit. La un moment dat, îl aud pe el spunând:
„Uită-te şi tu! Nu mai ai loc nici să mori.”
„Nici nu vreau să-mi imaginez că am să devin un cadavru care încurcă viața celor vii,” răspunde ea.
„Toți sunt morți şi toți sunt vii. Nu mai există pământ, doar oase şi lemn putrezit, puse pe categorii în nişte compartimente de beton.”
„Nu înțeleg cum încă mai există atâta lume în viață având în vedere că suntem invadați de morți.”
„Am văzut morți în scara blocului în care locuiesc, am găsit cadavre în containere şi nimeni nu vrea să le ardă.”
„În continuare se spune că îngropatul morților este o practică mai morală decât arderea lor.”
„În continuare lumea se îngrozeşte de fiecare dată când cineva moare, chiar dacă nu respirăm nimic altceva în afară de moarte.”
La această replică femeia nu a mai avut răspuns, pentru că era preocupată să se uite la mine. Devenise evident că îi priveam insistent de ceva vreme. După ce m-a analizat pe toate părțile vizibile m-a întrebat dacă nu cumva unul dintre ei a spus ceva care să mă deranjeze.
„Nu, nici vorba, ” am răspuns. „Nu am vrut să vă atrag atenția, îmi pare rău că am rămas cu ochii pe voi, aşa fac de fiecare dată când văd pe cineva care simt că îmi seamănă. Ştiu că nu e frumos.”
„Nu-i nicio problemă,” spuse el, „nu am ieşit din casă cu scopul de a mă ascunde de ochii cuiva, ar fi fost oricum imposibil.”
„Dacă nu vă deranjează, mi-ar plăcea să bem o sticlă de vin într-o zi. V-am privit atâtea minute în şir încât cred că aş vrea să petrec mai mult timp cu voi.”
„Dacă va fi ceva care să ne deranjeze, vei afla în momentul respectiv. Până acum nu am ce părere să-mi fac.”
„Hai cu noi acum,” interveni femeia. „Noi vrem să vorbim despre nişte probleme personale, dar nu cred că genul tău de străin ne-ar tulbura discuția.”
Mi-a fost greu să-i răspund imediat. Mă luase o amețeală teribilă, iar singurul sunet prezent în capul rămăsese cel al sirenelor. Simțeam că o să mă prăbuşesc şi că nu mai pot de frică, dar am insistat să înving acele senzații.
„Mi-ar plăcea să vin cu voi, ” am răspuns într-un final.
„Cum facem să trecem de intersecția asta blestemată?” întrebă ea.
„Poate o idee ar fi să ne întoarcem, ciudații ăştia cu sicriele s-au răspândit peste tot.”
„Nu vreau înapoi, va fi greu să ocolim toată mulțimea. Am putea încerca să ne strecurăm repede printre ei, ” zise ea cu o atitudine total diferită de cea pe care o afişase până mai devreme.
„Putem face asta dacă ne mişcăm foarte, dar foarte repede!” spuse el.
Le-am spus că nu e indicat contactul prea apropiat cu acei oameni care ocupau cele două bulevarde intersectate. Erau mult prea mulți, totul era ca un vis urât. Am convenit să ne vedem mai târziu la Cafeneaua Paradoxului, fiindcă ei au vrut să traverseze, iar eu am preferat să găsesc altă cale. Am încercat să-i conving că sentimentul de frică pe care l-am avut mai înainte, s-ar putea să aibă un fundament real şi poate că înseamnă altceva şi nu teamă, dar el mi-a răspuns că: „e normal să te îngrijoreze toată priveliştea asta, dar nu cred că ai de ce să te alarmezi.”
În timp ce traversau în goană, femeia s-a lovit de unul dintre cei care susțineau unul dintre miliardele de sicrie, dar şi-a recăpătat echilibrul şi a continuat să fugă. Însă cel lovit s-a oprit şi a lăsat sicriul să cadă. Ceilalți care cărau împreună cu el l-au privit nedumeriți, iar acesta a arătat cu degetul spre femeia care fugea. Unul dintre ei a scos o armă şi a tras zeci de gloanțe spre cei doi. Nu am putut să-mi dau seama dacă i-a rănit, mai ales că mulți oameni au căzut la pământ în acel moment şi nu am putut să le identific chipurile nicăieri.
M-am întors şi am început să mă izbesc cu putere de fiecare persoană din apropierea mea. Îmi pierdusem subiectul de analiză şi odată cu asta şi răbdarea. Cu toții mă înjurau şi mă blestemau, vedeam asta pe buzele lor dar nu auzeam nimic. La un moment m-am lovit de un polițist care mi-a spus: „Până aici ți-a fost!” Poate că uniforma lui mi-a reactivat auzul, făcându-mă să-i acord atenție… Orice uniformă atrage o atenție colosală, chiar dacă nu reprezintă mai mult decât e, o bucată de cârpă croită în fel anost.
„Cum aşa?” îl întreb.
„Te-am văzut pe o cameră de supraveghere alături de doi oameni care acum sunt morți.”
„Şi te-ai gândit că e o idee bună să-mi spui că eu i-am omorât.”
„Am să chem un elicopter să te ducă la închisoare şi acolo vei fi cercetat.”
„Cred că voi, forțele susținute de stat vreți să ascundeți moartea folosindu-vă de moarte. Până mai deunăzi credeam că entitățile din guvern au descoperit patima necrofiliei, de-aici şi mulțimile de morți… Astăzi nu mai cred nimic.”
M-am urcat pe scara aruncată din elicopter cu entuziasm. Pierdusem subiecții preferați dar tocmai aveam să cercetez închisoarea. În elicopter era un singur pilot care nu mi-a spus nimic pe tot parcursul drumului. Am simțit cum toată povara omenirii de pe umerii mei rămâne în acel loc în care m-am intersectat cu polițistul. În câteva minute am ajuns la închisoare şi elicopterul a aterizat pe acoperiş. În curte, totul era acoperit de morți, unii aruncați pe asfalt aleatoriu, alții puşi în nişte lăzi de lemn mari. Clădirea penitenciarului era aproape în paragină şi nu era niciun deținut înăuntru, doar doi gardieni. Unul era orb, iar celălalt părea în regulă. Orbul mă întâmpină şi-mi spune: „Bine ai venit! Tocmai am terminat de scris romanul pe care l-am numit ‘Fata de pe strada Morții’ şi cred că am să visez personajul principal la noapte. Mi-ar plăcea să-l citeşti!”
„Da, m-ai făcut curios. Dar de ce sunteți doar voi aici? Nu mai e nimeni închis?”
„Nu, au murit toți otrăviți. Li s-a pus o substanță toxică în mâncare şi s-au curățat repede. Şi noi trebuia să mâncăm aceeaşi mâncare dar nu am vrut, am preferat să fierbem şobolani şi porumbei mutanți. Şi pot să spun că e o dietă decentă,” zise celălalt gardian râzând.
„Păi şi nu aveți voie să plecați de-aici?”
„Legal nu, dar putem evada oricând… Numai că, dacă vom evada nu avem unde să ne ducem.”
„Corect! Atunci rămân şi eu cu voi dacă n-aveți nimic împotrivă… Să vedem cât putem supraviețui.”
„Eu cred că ne descurcăm. Iar tu o să fii bine cu noi, vei deveni cel mai privilegiat puşcăriaş din lume. Hai să-ți recit puțin din ce-am scris în romanul meu: de ce să-mi pese ce aduce viitorul când acesta nu există? Eu exist şi pot să refuz orice limită, pot să mă urc pe nori şi să mă culc pe cer. Fata de pe strada Morții nu m-a crezut niciodată, dar e bine că ea n-a murit încă, deşi nu mă va vizita niciodată pentru că nu are habar că cineva poate fi liber în închisoare.”
Acesta este un cont de administrare al LiterNautica.com