Frig! Puțin peste pragul înghețului se înregistrau în dimineața aceea. Se trezise ușor bulversat după un somn de câțiva ani. O dulce desfătare inițiatică în care spatele pleoapelor deveneau stăpânele spectrului vizual. Fusese într-un soi de coma indusă, așa i se păruse necesar…să le sărbătoarească parastasul. Între timp vântul dezintegrase violent adăpostul său, erodându-l și scoțând la iveală mai multe găuri prin pereți.Demonii puteau acum intra și să se uite în sufletul lui găurit de flinta destinului. Dar nu…erau doar legende ale unei lumi ruinate care mâncase rădăcini de mătrăgună și negura timpului necruțor își abătea furtuna. Se uita pe geam și văzu dune mari de nisip violet împrejurul casei, iar în departare se contura profilul unei păduri seculare formată din arbori complet desfrunziți. Deșteptarea de care avusese parte se datora faptului ca simțise…simțise Chemarea. Ipoteca blestemului nerostit venea să îi subjuge prezentul obligându-l la o decizie finală.
Primul lucru a fost să își facă drum spre pivnița care în mod surprinzător rămăsese întrega. Își luă securea și plecă spre pădure, de unde a tăiat câțiva bușteni potrivit de mari. Așchiile săreau neregulat, cu putere și brăzdau atmosfera apăsătoare. Dupa tăiere i-a tras în urma lui și i-a introdus cu greu în pivniță. A așteptat iepurele șchiop al înserării să își înceapă misiunea. Un soare bătrân scăldat în vibrațiile cosmice primordiale exploda monoton marcând sinistru ultimele zile de strălucire. Steaua urma să se stingă finalizându-și astfel ultima decadă a existenței sale. Un întuneric apăsător, dar viu se coborî radiind pustiul în morga planetară. Restul nopții l-a petrecut prelucând lemnul; transformându-l în scânduri cu care făcuse câteva zeci de capace solide și late.
După o muncă asiduă, la răsărit, a coborât în beci să își verifice stocul din rezervoare. Unul singur părea afectat, întrucât se vedeau picături fine ce se scurgeau pe o margine. Astfel, a decis să nu îl folosească pentru a nu periclita o parte din operațiune. A tastat codul corect și a deschis și seiful; acolo într-o eprubetă fragilă stătea munca lui din ultimul deceniu. Substanța pentru care muncise zeci de ani și în care îți punea toată speranța. Cu mulți ani în urmă, în războiul cu barbarii, rasa umană fusese exterminată și el trimis pe o altă planetă înainte ca genocidul să fie total. Anticipând rezultatul dezastruos al luptei, Consiliul Comandant i-a încredințat misiunea recreării speciei sale ce urma să se stingă. De când ajunsese pe acestă planetă lucrase la o soluție de sintetizare a materialului genetic spre a înmulții configurația inițială repede și fără mutații. Au fost nenumărate ocaziile în care a dat greș și nici acum nu era convins de reușită. Simțea lipsa unui element–cheie, care să asigure recrearea, să metamorfozeze stratul sec de celule și substanțe anorganice în viață…într-o copie rasială a poporului său. Cu toate aceste îndoieli, simțise Chemarea și acum nu mai putea fi dat nimic înapoi, El însuși, spiritual, era suma conștiințelor ce au crezut în clipa decesivă în el. Așa încetase să mai devină un oarecare, se cristaliza puterea lui creatoare prin spiritul oniric al speranței morților.
Următoarea zi și-au petrecut-o săpând gropi dreptunghiulare pe o suprafață relativ mare. Un lucru ce devenise anevoios din cauza densității mari a nisipului violet și neadaptării lopeții lui la un asemenea sol. Apusul melancolic îl găsi recapitulându-și sarcinile și ignorând oboseala fizică și obsesia pentru partea lipsă, neîntregirea operei.
Restul erau simple elemente tehnice: a creat o rețea de robinete și furtune între rezervoarele din subsol și gropi, întocmai ca una de irigații și a pornit-o. Astfel, în mai puțin de o jumătate de oră, gropile deveniseră trei sferturi pline cu sânge. A urmat o trecere succesivă cu eprubeta, turnând câte trei picături pentru fiecare. Apoi a montat capacele din lemn pe care le construise cu câteva zile în urmă și a așteptat. A încercat să intre în transa ascetică non-umană a puterii ancestral-creatoare, spre a fi una cu ființele vii pe care spera să le obțină. Să înșele absența morții și să scrie pe epitaf un portativ cu adevarat inovator, viața din infinitatea zorilor rătăcitori. Spera să-și înghită capsula deșertica și să ruineze un Armaghedon artificial. Neviul era mai grav ca post-mortem-ul și mai periculos prin implicațiile sale. Câteva secunde în plus de concentrare și …simțea cât fusese de aproape și …speranța însa nu o pierduse. Pătrunsese în câmpul acelei forțe și amplificările sinusoidale ale gândului său deveneau acum impredictibile.
Trecuseră două săptămâni când hotarî că venise timpul să verifice rezultatul. Lipsa răbdării nu îl putea costa prea scump acum, căci nu mai influența evoluția încercării sale. Cu un tremur emotiv al mâinii, împinse într-o parte capacul primei gropi și lăsă lumina să pătrundă până la fund. Ceea ce a văzut îi năruia așteptările. Sângele se absorbise, dar licoarea lui nu avusese efectul scontat. În groapă se găsea un corp cât se poate de asemănător cu al unui nou-născut, cu capul diform, disproporțional de mare în raport cu restul corpului care avea o oarecare stare de conștiință latentă. Însă era post-mortem…ceea ce își și dorise cu adevărat. Să treacă de pragul neviului. Atunci i s-a revelat lipsa! Hiba în întreaga furtună a vieții era colocația mortuară. Luă entiatatea și îi pregăti un rug pe care o arse. Când focul a cuprins corpul au început să iasă ca din vid niște sunete stranii, ascuțite și totuși fără vlagă. A verificat și restul gropilor se aflau în aceeași situație. A luat cenușa și a împrăștiat-o peste restul, apoi a acoperit totul cu nisip.
De aici în colo simțea că trebuie acționat repede și orice secundă pierdută îl condamnă la un eșec total. A pus la bătaie ultima variantă, neverificată de Consiliu, dar în care el credea acum …implicit și cei morți vor crede. A săpat o groapă mai mare și a construit deasupra ei un suport pentru ultimul rezervor de sânge în posesia căruia se afla. A legat un capăt al unei sfori de dopul rezervorului și la capatul celalalt a făcut un laț mai mare. Cu un clește pentru cuie a început să își scoată pe rând dinții; acțiune care îi luă destul de mult. Pe măsură ce scotea numărul lor părea să rămână constant și așa a umplut fundul gropii de proprii săi dinți. A reușit într-un final să îi scoată pe toți, iremediabil, însă la ultimii doi a simțit o durere covârșitoare. Cu unicul său cuțit a început să se jupoaie. Întâi pe mâini și apoi pe restul corpului. Usturimea îl făcea să își dorească oprirea la fiecare pas, dar în această situație nu existau alternative. Urlete îngrozitoare, coborâte din infern au zdruncinat atmosfera acelei zile și sângele îi curgea vesel de peste tot. Avea însă grijă să fie doar o jupuire; fără a pătrunde în profunzime. Scăpă de piele ca de un costum ponosit de care se atașase și care își alocase drepturi dictatoriale asupra trupului său. Goana nebună catre apogeul durerii nu-l slăbea nicio clipă. Se simțea ca mâncat de viu de cancerul enzimatic ce îi rupea epiderma de sine. Cauta eliberarea forțată, încrustată de celule moarte ce îl acopereau. Bucățile de piele și-au luat și ele locul pe fundul gropii. Lațul sforii și-l legă în jurul gâtului și sări în groapă. S-a spânzurat, iar sângele din rezervor a umplut groapa și l-a acoperit. A rămăs agățat, cu coloana fracturată și bolborosind până când sângele i-a pătruns în plămâni și l-a sufocat. O viață colectivă se sfârșea și își cauta adepți; nu departe ci în gropile de lângă, înlocuind acele entități care cunoscuseră pe rând neviața, moartea semenilor și apoi post-mortem-ul. Era nevoie de acel spirit colectiv, curajos ca rasa să nu se prelingă spre neant. E singura înțelegere acceptată de puterea Creatoare…
Apusul se întrevedea rapid și era ultimul…de acum o specie întreagă născută în frig și întuneric…cu un dumnezeu mort ce nu mai bântuie. Peste mult timp au apărut lacrimi magice, temple păgâne, multe feluri de cruci și copii ai lui… toți deveneau stăpâni.
Acesta este un cont de administrare al LiterNautica.com