Într-o dimineață de august, în timp ce era cu fiica lui, pe malul lacului din apropierea garsonierei în care el locuia, Maximilian se gândise la un singur lucru: „Parcă se simte deja mirosul de toamnă. Cât de frumos era în septembrie… Cum mă bucuram pentru fiecare creion, cum râdeam pentru fiecare cariocă, cum țopăiam pentru fiecare caiet și cum îmbrățișam fiecare carte. Eram un copil fericit când eram de vârsta Mirunei, iar ea sărăcuța… Mai sunt doar câteva săptămâni și va începe școala. Iar eu abia trăiesc de pe o zi pe alta…”.
Maximilian avea 40 de ani și vreo douăzeci și ceva de tatuaje care-i acopereau brațele și pieptul. Avea părul lung și vreo șaptezeci și ceva de kilograme. Nici foarte înalt dar nici prea scund, devenise tată în urmă cu aproape șapte ani și văduv în urmă cu cinci. Soția îi murise de supărare în ziua în care, întorcându-se mai repede de la cursul de yoga, îl găsise scriind o poezie de amor pe trupul gol al unei tinere studente, în aceeași cameră în care micuța Miruna dormea într-un leagăn. Patru paramedici au încercat în zadar să o resusciteze, iar doi preoți au înmormântat-o trei zile mai târziu, într-un cimitir de cinci stele. Încă își mai permiteau așa ceva. Pe vremea aceea, el preda suprarealismul la Universitatea de Arte iar ea era curator la Muzeul Național. Locuiau într-o căsuță albă cu gard viu, cu flori colorate și fântâniță în curte. Aveau doi câini, șase pisici și un hamac întins între doi cireși. Își iubise soția. Îi fusese și ea studentă. La rândul ei, fusese prinsă de o alta în dormitorul lui. Dar ea l-a iubit încă din prima clipă și a crezut mereu în el, mai ales după nașterea fetiței. El în schimb, deși schimba scutece, năravul nu și-l schimbase deloc, dar pentru o scurtă vreme, își jucase destul de bine rolul de soț loial și fidel. Chiar o iubea, dar avea nevoie de cât mai multe muze ca să își desăvârșească opera.
De când murise ea, își lăsase și barba care îi acoperea acum toată fața, lăsându-i la vedere doar pupilele dilatate și cearcănele pe care mai mereu încerca să și le ascundă în spatele ochelarilor de soare. Iubea altă femeie, una care îl inspira dar care îi punea și coarne la tot pasul. Asta fusese condiția ei: o relație cât mai liberă, iar ea îi va suporta progenitura. Chiar și așa, trebuia să o suporte doar câteva ore în week-end-uri, pentru că în restul timpului fetița locuia cu bunica ei. Bunica, mama lui Maximilian, se pensionase cam în același timp în care își pierduse el slujba la Universitate, așa că se oferise să o crească ea pe micuță, el nemaiavând oricum resursele financiare necesare. Fusese dat afară din cauza unui scandal care pusese Universitatea într-o lumină proastă. De atunci, trăia din ajutorul social și din puținii bani pe care îi mai câștiga de pe urma scrierilor sale. Scria de pe la 15 ani dar abia târziu își făcuse curaj să și publice. Cititorii și criticii nu-l primiseră însă prea bine. Cei mai multi îl blamau pentru limbajul vulgar, iar ceilalți îi reproșau faptul că nu respecta deloc legile scrisului. Cu toate astea, cu puțin timp înainte de decesul prematur al soției, reușise să își publice primul roman, „La sud de Marea Moartă”, o poveste despre droguri, Dumnezeu, dragoste, dorință și dispreț. Taberele erau împărțite: cei care îi înțelegeau simbolistica, îi înțelegeau și scriitura și îl apreciau, iar ceilalți s-au grăbit să-l acuze de instigare la sodomie, de calomnie și jigniri aduse bisericii. Cartea nu se vindea prea bine iar unele librării începuseră să returneze exemplarele la editură. În scurt timp cartea dispăruse de peste tot, fiind interzisă de organele competente. Cu toate acestea, scandalul i-a adus o oarecare notorietate și câteva publicații mai libertine l-au invitat să își scrie părerile și gândurile în paginile lor. La început îl plăteau regește dar, odată cu trecerea timpului, interesul a început să scadă iar cec-urile au scăzut și ele.
Apoi l-au dat afară de la Universitate. Apoi a trimis-o pe Miruna la mama lui. Apoi și-a pierdut casa și s-a mutat într-o garsonieră. Cam pe atunci și-a cunoscut și actuala iubită. Asistentă de magician sau damă de companie la unul dintre cazinourile de pe faleză, femeia era vicleană și alunecoasă ca un șarpe cu clopoței. Parcă și părinții ei fuseseră deja conștienți de ce caracter va avea la maturitate, atunci când îi aleseseră numele. Însă Maximilian nu îi spunea niciodată pe nume. O alinta cu cele mai dulci cuvinte și se simțea de-a dreptul binecuvântat că o astfel de femeie îl primise în viața ei. De îndată ce poștașul a încetat să-i mai aducă filele cec pentru ajutorul de șomaj sau pentru drepturile de autor, femeia a început să-i dea voie să mănânce resturile de la mesele ei, iar el a iubit-o și mai mult din clipa aceea. „Max, dragule, să nu te aștepți să fiu numai a ta, acum că ne-am mutat împreună. Sunt o fire libertină, iar dacă vrei să îți suport odrasla, va trebui să înțelegi că sunt o femeie tânără și că iubesc divertismentul și diversitatea!” îl anunță ea de îndată ce își îngrămădi duzina de valize în micuțul hol al garsonierei de cel mult 15 mp, în care el își ducea zilele de când își pierduse serviciul, fiica și casa. Deși psihopată în cel mai înfricoșător mod posibil, deși sceptică și insensibilă la toate simțirile lui, deși paranoică și uneori vulgară, deși mincinoasă și crudă până în măduva oaselor, femeia îl inspira și îi devenise muză, așa că Maximilian se apucase să scrie din nou.
Într-o seară de miercuri, în timp ce își nota câteva idei în caietul pe care-l avea mereu la îndemână, îl sună Miruna: „Tată, tată, hai să privim luna împreună! Du-te la fereastră! O vezi? Nu-i așa că parcă încearcă să ne zâmbească?!”. „Ne zâmbește iubita mea, ne va zâmbi mereu!”, o aprobă el, deși nici măcar nu reușise să se ridice din fotoliul în care îl țintuise doza de iubire pe care tocmai o consumase, darămite să mai și vadă astrul strălucitor de pe cer. Nu avea nici măcar telefon, darămite ochi să vadă luna. Cât despre cerul său, acesta era oricum negru mai mereu, iar atunci când nu era, se prăbușea pur și simplu peste el și îl strivea. Apoi se întorcea ea acasă și îi lingea rănile care se vindecau imediat. Apoi îl ridica și îl făcea să zboare. Apoi îl lăsa să cadă și pleca din nou, probabil pe la alții, în definitiv, nu era singurul căruia îi plăcea să cadă în aceeași măsură în care îi plăcea să zboare. Printre zboruri periculoase și căderi spectaculoase, își făcea timp să se mai așeze și în fotoliul în care îl găsise apelul fetiței. Fotoliul era vechi și ros de șobolani, de șoareci sau poate doar de colții ascuțiți și nemiloși ai timpului. Lângă fotoliu, pe o măsuță împletită din paie, își ținea caietul în care își vărsa gândurile pe care spera să le transforme în literatură. Îi promisese până și Mirunei: „Într-o bună zi, tati o să scrie o nouă carte! Și cartea asta ne va aduce din nou împreună! Tati îți va cumpăra o insulă și un ocean, iubita mea!”. „Tati, tati, vreau să îmi cumperi și un unicorn!”. „Bine, fie, o să îți cumpăr și un unicorn, frumoasa mea!”.
Trecuseră însă câteva luni bune de atunci iar cartea, insula, oceanul și unicornul întârziau să apară. În plus, se apropia toamna și, odată cu ea, venea și prima zi de școală. Miruna era deja mare, iar el nu avea bani să îi cumpere măcar un creion, darămite o rochiță nouă sau un ghiozdan. Lucrurile mergeau prost, iar cartea lui nu voia să se scrie singură. Atunci a descoperit concursul și tot atunci a descoperit că mama lui ascunsese de el o mică avere provenită dintr-o moștenire. Concursul, organizat și finanțat de un scriitor plecat peste ocean, consta în scrierea unei proze scurte, nu mai mult de 2500 de cuvinte, nu mai mult de patru pagini. Cât despre premiu, acesta l-ar fi ajutat să treacă peste hopul din toamnă. Moștenirea, în schimb, provenită de la o mătușă despre care nu știa mai nimic, i-ar fi revenit lui doar în cazul în care mama sa ar fi murit și, din câte văzuse pe extrasul de cont pe care femeia îl uitase într-o zi pe masă, banii i-ar fi ajuns pentru o căsuță pe o insulă, doar pentru el și pentru Miruna, sau poate chiar și pentru iubita lui, în caz că n-ar fi putut să mai scape vreodată de ea. Bătrâna însă era încă „tânără” și nici nu dădea semne că ar fi cochetat cu vreo boală fatală.
Maximilian se puse pe scris și, pe măsură ce le scria, cele patru pagini ajungeau la gunoi sau se transformau în cenușă, în scrumiera din preajma fotoliului. După zece zile de scris și tot atâtea nopți nedormite, într-o dimineață destul de răcoroasă pentru acea perioadă a anului, cu vreo jumătate de oră înainte de răsăritul soarelui, se strecură în apartamentul mamei sale. Femeia îi dăduse o cheie de rezervă pentru situațiile neprevăzute. Apartamentul cu două camere era învăluit într-o liniște de mormânt. Miruna dormea singură, într-o cameră amenajată special pentru ea, iar bunica în dormitorul principal. Intră în camera fetiței și păși cu mare grijă, printre păpușile și jucăriile uitate pe podea, atent să nu cumva să o trezească. „Te iubesc, îngeraș! Te rog să mă ierți!”. Fetița mirosea a scorțișoară și a vanilie. Probabil mâncase clătite la cină. Se asigură că e învelită, îi sărută obrajii și ieși.
Pe vârfurile picioarelor, se îndreptă apoi spre dormitor, intră și se apropie de femeia care dormea adânc. Pastilele mov de pe noptiera din lemn maro îi făceau somnul roz și foarte ușor. Fără ele nu putea să adoarmă. De când își pierduse soțul, asta pe când Maximilian avea doar vreo 20 de ani, somnul de una singură devenise un coșmar.
Camera femeii miroase a naftalină, a tămâie și a bătrânețe. Femeia doarme întinsă pe spate și cu ambele mâini pe piept, de parcă ar fi știut, încă dinainte să adoarmă, soarta pe care unicul ei fiu i-o hotărâse. Acesta o privește și în privirea lui pierdută se zbat câteva lacrimi amestecate cu cioburi de regret și amărăciune. Ar putea să o sugrume sau ar putea să o sufoce cu una dintre pernele care zac lângă pat. Știe însă că mâinile sale ar lăsa urme pe gâtul femeii, așa că apucă o pernă și începe să o frământe între degete. Amintiri, pe care le credea de mult timp uitate, încep să-i frământe conștiința. Avea momente dese în care o considera vinovată pentru declinul lui. Încă de când era doar un mic copil, femeia îl alimentase cu fel și fel de complexe de inferioritate și încercase să-i traseze un drum înțeles și dorit numai de ea. Nașterea lui nu fusese deloc o bucurie iar femeia avu grijă ca el să afle asta. Rămăsese însărcinată cu el într-un moment în care cariera ei era în plină ascensiune. „Dacă aș fi putut să avortez, nu ai mai fi văzut lumina zilei.” i-a mărturisit femeia când el avea vreo 15 sau 16 ani. La început o urâse pentru asta dar, odată cu trecerea timpului, a început să o urască tocmai pentru că nu făcuse acel avort. Îl acuzase și reușise să-l facă să se simtă vinovat chiar și de moartea tatălui său. Ce-i drept, boala acestuia se agravase de îndată ce Maximilian abandonase Facultatea de Drept, pentru a studia Istoria si Teoria Artei. Nu au mai vorbit și nu s-au mai văzut mai bine de cinci ani după înmormântare tatălui. A fost nevoie ca el să își reia studiile și să-i aducă diploma mult visată, pe care ea să și-o atârne apoi într-o ramă pe un perete, pentru a fi iertat și acceptat din nou ca fiu. Apoi a învățat să o accepte exact așa cum era.
„Cum ar fi fost oare viața mea fără tine, vipero? Meritai să mori în ziua în care m-ai născut! Sper că te-a durut când m-ai scos afară! Sper că te-a durut fiecare fereastră pe care am spart-o, fiecare notă proastă pe care am luat-o, fiecare vis pe care ți l-am spulberat! Sper să mai ai zile, atât cât să îmi crești fiica, pentru că eu nu cred că sunt în stare…” -izbucnește el în plâns. ”Îmi pare rău! Te iubesc, mamă!”. Femeia își deschide ochii și îl privește îngrozită. Lasă perna să îi cadă din mâini și îi acoperă repede gura cu o palmă. „Shh, shh, te iubesc, mamă!”. Se apleacă, o sărută pe frunte și apoi pleacă. În timp ce el coboară scările, de la etajul 3 și pâna la parter, undeva în depărtare, din spatele cortinei orizontului, soarele începe să se ridice pe cer.
Pe băncuța de lemn din fața blocului, într-o rochie roșie, strâmtă, scurtă și provocatoare, stând picior peste picior, cu o seringă în mână, îl așteaptă ea: „Ai fost, ești și vei rămâne mereu un laș. Dar o să am eu grijă de tine!”. Îl ia de mână, i se strecoară într-o venă și apoi pornesc amândoi spre casă. Fac doar câțiva pași și el încearcă să zboare. Se ridică puțin. Cade. Ea se apropie de el, îi întinde o mână și îl ridică: „Nu așa repede, puișor! Nu așa repede…”.
Acesta este un cont de administrare al LiterNautica.com