Mă odihneam cu adevărat poate pentru prima oară în viaţa mea. Ce mai conta dacă închideam ochii acum şi nu mai târziu? O clipă ratată care, în ochii mei, nu s-ar fi conturat diferit de cea precedentă.. Aş fi fost nedreaptă să compar momentele ce se ţeseau sub lumina astrului obosit de azi cu cele ce îşi luau şi acum zborul din văzduhul viselor mele şi aterizau cu aceeaşi graţie în sufletul meu îndrăgostit etern de această lume pe care o vedeam acum, sub această formă, pentru ultima oară. Nu eram nostalgică şi spuneam asta ,nu pentru că mă consolam cu poveştile ce s-au pierdut printre grăunţele de nisip din clepsidra ce sta să se spargă, ci pentru că existenţa mea fusese daruită pe altarul formei. Ce priviliegiu mai mare putea să aibă o neofită ca mine decât a înţelege în final forma lucrurilor?După ce toată viaţa orbecăisem printre culori diforme şi sunete stranii, acum ştiam.
Pleura bolţii se întîndea precum o grandioasă pânză ce se topea în jăraticul încins al soarelui. Plăpând şi el, un pumn de lumina, astrul se dizolva treptat în valurile care păstrau tainic ultimele sale raze, prefăcându-le în spumă. În acest tablou al metamorfozei, crengile copacilor batrani veneau ca un frumos chenar al unei picturi nemuritoare care se mistuia pe sine însăşi în fiecare clipă. Adierile ce aşteptau un singur cuvânt din partea vântului năprasnic, anticipau negura de mister a nopţii care nu se întrevedea înca. Era prea devreme pentru natura cuprinsă de freeria roşiatică ce se iscase. Ce-i păsa ei când, prin însăşi vechimea sa, devenea tot mai tânără şi mai frumoasă, mereu perenă, cu acelaşi zâmbet enigmatic, în hărăzitul cerc strâmt care conferea fiecarei clipe aroma ei unică şi inconfundabilă? Era apusul, apusul vieţii mele, căci nu-mi era dat să văd finalul zilelor de mai, parfumul bine-cunoscut al florilor de iasomie; să le mai deschid odată cupele stelate, să mai gust din nou din cununa de raze captate pe timpul nopţii care devenea roua dimineţii, unindu-ne pe toţi..Ştiam că petalele se vor deschide şi pentru alte vieţuitoare, cu picioruşe mici, invizibile pentru mine, cu aripile fragile, de mătase, dar care nu le cunoşteau secretele la fel de bine.
Aroma de lemne fumegânde amintea acum de zilele de toamnă, când bolta era acoperită cu cununi de vie, iar strugurii cutezători credeau că se pot desprinde de infimul pe care-l împărţim cu toţii, finiţe şi nefiinţe, spre a-şi scălda boabele în valurile reci ale lui Moş Crivăţ, topindu-se sub căldura unui soare ce se oprise din a exista. Apoi, înţelegându-şi rădăcinile, coborau lin pe corăbiile din frunze arămii pentru a se ascunde în recoltele abundente ale oamenilor, ori, alteori, se îngropau în pământul maroniu lipsite de nădejde, bronzat de îmbrăţişările văratice sănătoase, care urma a fi acoperit cu o pojghiţă groasă de praf magic trimis din regatul fulgilor de nea. Ei nu apucau să se mai odihnească pe puful gutuilor amare ori a săruta câte o fetişcană care, timidă, apropia paharul sângeriu de buzele subţiri. Eu nu văzusem lucrurile acestea, ci le auzisem, şi le cunoşteam din inimă, căci aşa ne era nouă dat să umblăm pe pământ şi ,altfel, lumea nu ar fi avut niciun sens pentru mine. Acum, aroma asta îmi deranja violent nările pentru că ameninţa sfârşitul meu, dar nu mă temeam, ci mă întrebam dacă voi fi suficient de bună pentru următorul rol. Trăisem aroma apusului de atâtea ori de când existam, în dimineţi senine, ori privind peisajele citadine, traversând Rusia cu transsiberianul, ori scufundându-mă inertă printre recifurile de corali, aşteptând a fi salvată, căci ştiam că sunt utilă. Iarna, această ora era cuprinsă de mrejele întunericului, pe când acum se picta o noua capodoperă. Timpul mergea şi fără tine, dar să îl urmezi te lăsa să cunoşti fericirea.
Oriunde priveam, se ascundeau doar culori latente care, legănându-se în jocul freziilor, căpătau formă spre a se lepăda iar de tipar, aflate la graniţa dintre realitatea sfârtecată de toporul timpului şi aburii îmbietori ai sipetelor nedeschise ce ascundeau enigmaticele clipe ce urmau, nepregătite încă să ia viaţă; ecouri seci ce se aud doar în stranele cele mai ascunse ale sufletelor noastre aşteaptau şansa să devină poveşti nemuritoare, sperând să nu rămână doar visuri asunse de pupila scrutătoare a realităţii.
M-am dilatat şi eu şi m-am regăsit în faţa unui carton acoperit cu tipar negru. Se auzeau voci şi ,pe atunci, nu cunoşteam acest minuscul glob de cristal în care m-am potrivit atat de bine. Cu timpul am prins rădăcini şi, oricum, eu eram fericită cu viaţa pe care o duceam. Nu îmi mutam deloc membrele şi, totuşi, în sticlă se perindau infinite peisaje croite din mătase, satin sau din gluga cocenilor, colorate cu ierburi intense sau diluate de simfoniile mării, peisaje monotone sau cotropite de paşii animalelor ce işi atribuiau parcele de pământ. Aşa am învăţat să simt. Deseori, mă aflam în faţa unei planşe de tip A3, unde prin linii graţioase şi umbre palide, luau viaţă forme nedefinite, ce aflam că se numesc case, împrietenindu-mă şi mai mult cu noul meu companion, Jaques. Împreună, petreceam ore în şir la biroul gri, ce se întindea asemenea unui cer plumburiu şi ale cărui roade le culegeam împreună cu sadisfacţie, lăsându-se, ce-i drept, şi cu tunete uneori. Plângeam tare când, la nervi, Jaques mă azvârlea cât colo, în colţul camerei, când mâna îi tremura prea tare de oboseală, ori degetele stângace se aventurau să îi întineze umbra greu haşurată. Dar tot pe mine mă poleia cu lacrimile calzi ale părerilor de rău, întorcându-ne apoi iar, împreună, la studiul formei pentru care eu fusesem făurită, dar pe care eu nu o distingeam. Sub mâinile lui şi prin privirile mele atente se împleteau arta şi istoria. Eu speram ca acele planşe să-şi găsească un colţ umbrit în analele arhitecturii care urmau poate să ilustreze cândva că azi am reprodus ingenioasa muncă a lui Gaudi. El ştia că nu era altă posibilitate. Aşa se scurgeau iernile geroase, când toată simţirea era amorţită şi oriunde priveai, întâlneai doar o mare nedefinită de zăpadă, captuşită la orizont de marginile unui cer pângărit de lipsa păsărelelor. Cu crengile scufundate, copacii nu mai ascultau doar de magia vântului, ci se lăsau izbiţi de palmele sale usturătoare, trosnînd nervoşi. Jaques stătea în casă la caldură şi desena până când, surprins de rătăcirea întâmplătoare a unui curcubeu nevinovat pe planşa lui plină de degradee-uri, işi îndreptă paşii deja zvelţi spre rama ferestrei care dădea acum spre o câmpie maronie, acoperită de mici firicele îngheţate. Zăpada rămasă în urma ploii abundente încă încerca să sugrume natura abia dezmorţită, dar trecuse timpul ei, iar zăpada nu se amăgea prea tare. Nu a durat mult şi volumele de studiu şi plansele au fost date pe escapadele tot mai dese la ţară, unde, Jaques întâlnea lâna moale a mieluţilor pentru prima oară, mehăind copilareşte cu ei, apoi, întorcând spatele curţii organizate, se avânta în înima pădurii, desfătându-se cu grădinile nemărginite, în care se strecurau paturi de ghiocei firavi, înăbuşite de panseluţele ce se voiau scoase în evidenţă, dar care rămâneau eclipsate de cupele voluptoase ale lalelelor ce împrumutaseră pigmenti din cununa soarelui. Eu eram martor la o întâlnire taincă şi sacră.
În timp ce eu umblam prin fiecare colţişor al pădurii ce de abia se descoperise în faţa noastră, purtată de sunetele vieţuitoarelor minuscule pe care n-aveam să le vad niciodata, Jaques se odihnea întins pe duritatea suprafeţelor de piatră netedă, devorând cărţi, una dupa alta. Era suficient de bun cu mine încât să îmi citească cu voce tare, căci ştia că eu nu aş fi capabilă. În acest timp, mă lăsam pierdută, alunecând cu privirea pe luciul albicios al lacului – o poartă imensă ce nu-mi permisese încă să descopăr universul pe care-l ascundeau cu atâta precizie. Apoi, oferind urechilor înţelepciunea străveche protejată de cotoarele cărţilor, îmi înălţam privirea către cerul liniştit, acoperit cu vată, prin care se strecurau pudice clipiri de-ale soarelui. Cu câtă exactitate puteam să descriu ceva ce nu văzusem niciodată cu adevărat. Zinic mă lăsam vrăjită de noile contraste şi amestecuri de culori, dar în faţa mea, natura era toată o mare omogenă: fără început şi fără sfârşit, culori diforme ce ieşeau din tiparul lor şi se prelingeau, devenînd aburi sau pete ce mă derutau din ce în ce mai tare. Jaques m-a învăţat să văd şi, împrumutând culorile din natură, mă gândeam constant la formele pe care le-aş putea atribui, forme pe care el le cunoştea atât de bine, dar care mie nu mi-au fost date să le vad nici până acum şi totuşi credeam în ele, cum credeam în ecoul latent al sunetelor pe care le distingeam şi cum simţeam atingerea sfântă a culorilor cu care îmi mânjeam privirea incompletă.
Petrecând o frumoasă zi de august integraţi în peisajul citadin al parcului Herăstrău, Jaques s-a sustras din lectură, fără a-şi îndrepta privirea către copacii ce îl aşteptau graţioşi, străpungând solitari cerul, ci pentru a întînde mâna unei domnişoare graţioase cu vocea limpede şi hotărâtă. Semn al prieteniei noastre, Jaques mă lăsa deseori să mă odihnesc în şuviţele ei netede, de mahon, fără a deveni gelos, dar nu înţelegem ce o făcea pe ea mai diferită în privirea lui de fiinţa tăcută a copacului? Oare să fie mijlocirea mea? Am pus pe seama măiestrieii mele plăcinta scoasă din cuptorul unei zile din august, zi în care i-am permis lui Jaques şi Simonei să îşi unească destinele. Culorile nu se schimbaseră, iar vocile lor sunau la fel, dar forma lui Jaques se completase, devenind o familie, precum o celulă cu două nuclee. Totuşi, ei nu veneau cu eforturile oglindite, ci se armonizau, căutând să dozeze cantităţile de alb şi negru spre a obţine mereu neutra nuanţă de gri. De abia în toamnă, s-a reîntors la planşele lui de viitor architect, iar eu imi înţelesesem în final menirea de obiect, când Jaques îmbătrânise prea mult şi nu mai avea nevoie de mine, iar membrele mele îi făceau urechile să sângereze doar.Am înţeles de abia când am încetat să mai fiu..
Iarna a venit la fel de geroasă, luând orice urma de viaţă din Jaques. Degetele lui erau groase acum precum crengile încărcate de omăt, iar creionul de abia îşi mai găsea loc între ele. Crivăţul ne-a purtat în ultimele lui zile la oraş. Plecaserăm doar noi doi. Mi-a mărturisit că era gelos şi că nu ar suporta să mă vadă dezamăgită dacă aş renaşte sub ochii altui om, căci aventura noastră fusese unică şi acum, odată ce întâlneam partea industrială a oraşului:coşuri fumegânde şi clădiri ce sfidează văzduhul, completă. Am putut să cunos oraşul într-o singură zi şi să vibrez la unison cu el. Poate că era un monstru diform şi gri ce se vărsa în albul zăpezii şi se înfingea în boltă pentru stabilitate, dar viaţa se scurgea într-un ritm mai rapid în faţa puţinelor vitrine care mă orbeau cu intensitatea culorilor lor. Trăgeam aer în piept şi ne îndreptam spre un centru de reciclare. Cu fiecare pas, el era tot mai neliniştit şi mă strângea tot mai mult la piept. Aveam încredere în Jaques, aş fi vrut să mă audă, cum auzeam eu fiecare inimă ce bătea aici sau în depărtare, fiecare pas ce se lovea stângaci pe stradă şi fiecare fulg ce se topea pe obrazul cald al unui copil prea agitat. M-a scos ultima oară din buzunar şi a lăsat soarele să se reflecte în ochii mei, ridicându-mă sus, în aer. Mi-a vorbit atât de blând, tuşind puternic de la astm. Viaţa lui trecuse, a noastră se scursese. Reuşisem, i-am înlăturat orice handicap, iar el devenise un arhitect de succes, exact aşa cum prevăzusem. Orbisem eu pentru a-i încredinţa lui darul meu. Iar el m-a înţeles atât de bine, cu vorbele lui bune venite ca o subtitrare pentru viaţă. Mi-a înlăturat orice suferinţă.
La ce bun să fii citit ceva doar pentru mine sau să fi petrecut incomensurabile momente în natură, când în simbioză cu Jaques împinsesem întreaga umanitate la un alt nivel? Iar acum, pentru prima oară, Jaques făcea asta pentru mine, un amărât de obiect. Minute întregi, m-a asigurat că şi el m-a văzut în acelaşi mod, cum eram defapt, mulţumîndu-mi. Ştia că mă va durea ce urma, dar nu era cadou mai frumos dat la despărţire decât să fiu reciclată şi să revin într-o nouă formă: să pot să văd. Şi eu înţelesesem acest cadou al lui.
Ce blestem să fii doar jumate de realitate, un strop din plasma vieţii, o amărâtă pereche de ochelari cu lentile divergente! Ce ironic, că am simţit gusturi de la cel mai amar, la cele mai dulci compoturi, mi-am clătit ochii cu culori infinite şi mi-am înălţat spiritul către cele mai îndepărtate paradisuri oferite de dimensiunea sunetului şi ,totuşi, eu, prin a cărei lucrare oamenii işi completau existenţa şi reuşeau să distingă formele, tocmai eu eram blestemată să văd realitatea deformată, sa nu disting materialul de imaterial, să mă las ghidata doar de bunele instrucţiuni ale lui Jaques, privind lumea prin ochii lui şi el prin ai mei, căci lentila divergentă nu făcea decât să îmi înceţoşeze mie viaţa, dar să îi redea lui Jaques vederea. Iar acum, ca tribut, îmi luam în faţa luminii sacre a lunii la revedere de la clădirile construite de Jaques, adio de la frumuseţea copiilor şi a soţiei lui şi-mi reintegram liniştită trupul plăpând în natură, aşteptând să fiu incinerată ca un alt biet obiect vechi ce eram..
Visam la o ploaie răcoroasă care să spele rămăşiţele mele prăfuite şi visam la un vânt cald care să îmi plimbe cenuşa prin cele mai ascunse frunze de pelin. Dar ştiam că nu va ploua şi ştiam că nu voi mai cunoaşte frunza de pelin, dar eram fericită atunci, o secundă, o clipă fără nume într-un mozaic de lumini, sub privirea înlăcrimată a lui Jaques. El mi-a promis ca nu voi înceta sa fiu.
Acesta este un cont de administrare al LiterNautica.com