Ceea ce vedeți acum este de fapt o femeie care stă goală, picior peste picior, pe canapeaua neagră, cu un pahar de vin în mână. Stă, și așteaptă. Femeia se numește Noemi. Deci Noemi stă. Și așteaptă.
Locuia la etajul șapte și putea privi nestingherită panorama bulevardului Iuliu Maniu, pustiu la ora asta și la orice oră, pomii tunși ca să nu stingherească firele electrice și afișul ce se întindea pe jumătate din fațada blocului de vizavi și pe afiș scria:
„DACĂ NOE A PUTUT, NOI DE CE SĂ NU PUTEM? – rezervați-vă un loc pe a doua arcă.”
Ultimul zbor plecase din București acum o oră. Dăduseră și la televizor și explicaseră cum avionul o să se întâlnească cu Arca puțin mai sus, în stratosferă, și apoi Arca o să plece să-și găsească un nou Ararat, pentru că Pământul nu mai era de locuit. Pământul se cam sastisise.
Noemi gusta din voluptatea momentului, însă nu pe de-a-ntregul. Era o chestie subtilă nemulțumirea ei, și anume faptul că nu era nimeni să-i fie martor. O operă de artă nu e operă de artă dacă nu e nimeni s-o observe. Fără spectatori, Venus din Millo este doar o femeie moartă fără nicio mână.
Deci Noemi trebuia să găsească oameni cu care să-și petreacă sfârșitul. Nimic sexual. Doar să se sesizeze reciproc și să-și petreacă sfârșitul împreună.
A intrat în cadă și a dat drumul apei să curgă. Cel mai voluptuos sentiment este să simți apa fierbinte cum urcă, se adună și îți strânge trupul, cum încearcă să te adoarmă, să te omoare. Noemi nu avea dop la cadă și bloca scurgerea cu călcâiul. Se gândea că e păcat că numai bătrânii mor în cadă și că asta ar trebui să fie una dintre marile morți romantice. Ca tuberculoza, de exemplu.
– A ieșit din baie și a deschis șifonierul din dormitor – mai multe rochii de seară care cădeau fără nicio cută – a ales o rochie neagră cu spatele dezgolit care cădea până la genunchi.
Și a încălțat niște pantofi aurii cu toc înalt, care o făceau foarte atrăgătoare pentru bărbați. A luat sticla de vin de gât și picioarele paharelor între degete și și-a părăsit apartamentul, căutând oameni care să o sesizeze.
A coborât un etaj, călcând cu grijă să nu alunece pe scări, și a auzit de la vecina de dedesubt – copii, să fiți cuminți, da? Mama pleacă un pic și se întoarce imediat, bine? Să fiți cuminți și să nu faceți prostii.
– Bine, mami.
– Mami vă iubește.
– Și noi pe mami.
Apoi Noemi a auzit o bufnitură venind din stradă. S-a oprit în fața ușii apartamentului și a bătut. După câteva clipe, a auzit hârșâitul unui scăunel tras în dreptul vizorului și o voce de băiețel:
– Cine-i acolo?
– Copii, sunteți bine?
– Da, suntem bine.
– Vă jucați frumos?
– Ne jucăm splendid.
– Mama voastră e acasă?
– Mama e plecată, nu deschidem la străini.
– Beți măcar niște vin?
– Nu, mulțumesc, mama ne-a lăsat senvișuri și pleacă de-aici că chem poliția.
Fata a ieșit din scara blocului, trăgându-și geanta pe umăr.
Mergea ținând sticla într-o mână și paharele în cealaltă. Nu era foarte frumoasă – avea trăsături oarecum mai ascuțite decât trebuia și pistrui mai mulți decât era necesar. Însă, v-am zis, rochia și pantofii aurii o făceau atrăgătoare pentru bărbați.
Străzile erau pustii. Deși doar o fracțiune din populația lumii se îmbarcase pe a doua Arcă, aveai impresia că plecaseră toți, lăsând orașele pustii. Oamenii se încuiaseră în casele lor, își zăbreliseră ferestrele. N-ar fi trebuit să se întâmple așa. Ar fi trebuit să se adune și măcar acum la sfârșit să se bucure necomercial, neliterar și neinteresat unul de altul.
L-a văzut din depărtare, în sfârșit un om, chiar dacă un polițist, stătea singur în mașină, cu portiera deschisă și fuma. Nimic sexual aici. Era un bărbat gras, la vreo 50 de ani. S-a apropiat de el, polițistul a observat-o.
– Bună ziua.
– Bună ziua, domnișoară.
– Pot să vă țin companie?
– Păi se poate, o fată așa frumoasă, desigur. Cum vă cheamă, domnișoară?
– Noemi.
– Nume frumos, ăsta vine din Biblie, nu?
– Da, e din Biblie.
– Pe mine mă cheamă Gelu, care nimeni nu știe de unde vine.
– Vreți să beți un pahar cu mine?
– Păi așa, la botul calului?
– Păi, dacă vreți mergem și găsim o băncuță sau vedem.
Polițistul a ieșit din mașină, transpirat tot de la căldură. I-a întins brațul lui Noemi, și Noemi l-a luat.
– Și ce faceți, domnișoară, la ora asta pe stradă, vă duceți la o chermeză, sau?
– Nu mă duc niciunde, caut un om să stau cu el. Dar dumneavoastră ce faceți afară, pe căldura asta?
– Păi asta mă-ntreb și eu. Colegii mei sunt toți acasă, la neveste, numai eu n-am nevastă.
– De ce?
– Păi a murit, domnișoară.
Au găsit un foișor murdar cu o masă și cu bănci de lemn crestate cu înjurături și porcării, și s-au așezat. Noemi a pus paharele pe masă și a turnat. Au ciocnit și au gustat.
– Bun vin, a spus polițistul Gelu. De unde-l aveți?
– Mi l-a dat tata să-l țin pentru după ce absolv facultatea. Dar l-am deschis acum că n-are rost, cum să mai termin facultatea dacă mi-au plecat profesorii?
– Și dumneavoastră de ce nu v-ați cumpărat bilet?
Și au râs amândoi. Și-au mai turnat un pahar.
– Păi la vârsta mea, ce rost mai are?
Și-au mai turnat un pahar.
– Dar viața-i frumoasă, a spus polițistul. Omul n-are nevoie de mult ca să trăiască, și n-are nevoie să trăiască mult ca să trăiască.
– Mi-ar fi plăcut să văd cum arată un oraș dintr-ăla de pe Marte, a spus Noemi, cu grădini suspendate și alte minuni, dar în vizită doar.
– Într-adevăr. Stați un pic, domnișoară, că mă duc numai o clipă să văd dacă am încuiat mașina.
–
Polițistul a plecat. Noemi a mai așteptat puțin, apoi a continuat.
– De altfel, domnule, deși supraviețuirea e în natura lor, nu cred că oamenii ar trebui să se agațe în halul ăsta de viață, a început ea. Și-a scos o bretea a rochiei, apoi pe cealaltă. Și să tragă de existența asta cu orice preț, să se împrăștie de pe o planetă pe alta și să se înmulțească necontenit. Rămăsese în sânii goi și se pregătea să-și dea jos și restul rochiei. De altfel, Dumnezeu când i-a cerut lui Noe să se înmulțească si să umple Pământul, nu cred deloc că se referea și la alte…
Noemi și-a întors capul înspre cei doi. S-a sprijinit de masă și și-a acoperit sânii cu o mână.
– Ioane, tu vezi ce văd și eu? a spus un bărbat cu barbă de trei zile, ștergându-se la nas cu mâneca.
– Ești prost, ce țâțe are nebuna, a spus prietenul lui bondoc.
Și aici devine sexual.
– Ce faci, fetiță?
– Te relaxezi?
– Lasă mâna jos, că nu suntem la școală.
Se apropiau încet de foișor. Noemi îi privea încordată. Se uita la ei le citea în priviri o dorință rea și jegoasă.
– Plecați, că strig!
– Da’ ce-ai, domnișoară, că nu mușcăm.
– Nu tăiem, nu crestăm.
– Plecați dracului! a strigat Noemi.
– Noi suntem domni, nu Ioane? Deși este sfârșitul lumii.
– Poate tocmai de-asta.
– Nu vrem decât un singur dans, a spus bărbatul cu barba de trei zile, oferindu-și mâna.
– Sau poate două.
– Nimeni n-o să moară, nu? a spus bărbatul și a rânjit.
A dat să-i dea mâna din dreptul sânilor. Noemi l-a împins și l-a pălmuit. Bărbatul și-a tras nasul, pizda mă-tii de proastă, și a trântit-o pe masă, și bondocul i-a țintuit mâinile deasupra capului. Noemi a început să țipe și bărbatul i-a pus mâna peste gură, în timp ce cu cealaltă îi trăgea de rochie ca s-o rupă. Bondocul o privea de sus, laolaltă cu chipurile care au început să apară din dosul draperiilor.
Oamenii ar fi putut să intervină, dar de ce? Până la urmă, și-așa o să murim cu toții.
Fata se zbătea și tremura și i-era frică și i-era greață de ceea ce i se întâmpla. Dacă ar fi fost numai unul, poate c-ar fi putut să-i reziste, dar erau doi, și erau prea puternici. Și-a închis ochii, așteptând să se termine totul.
Bărbatul nebărbierit tocmai trăgea de chiloții ei albi, cu modele de flori, când a auzit vocea polițistului:
– Ce faceți bă nenorociților!
A întors capul și l-a văzut pe bătrân cum a sărit și l-a pocnit pe bărbatul bondoc și s-a luat cu el la trântă. Cu mâinile eliberate, fata a început să-l zgârie și să-l lovească peste față pe bărbatul de deasupra ei. Acesta, dezorientat și cu pantalonii în vine, s-a împleticit și a căzut pe spate. S-a ridicat și i-a lipit o palmă lui Noemi de i-au țiuit urechile. Apoi a sărit în ajutorul prietenului său. Împreună au reușit să-l pună la pământ pe bătrân și s-au urcat peste el și au început să-i care pumni în figură. Fata i-a sărit unuia în spate și i-a înfipt unghiile în obraji, strigând ajutor în pizda mamii voastre!
Până la urmă, mai mulți oameni au ieșit afară din case și i-au atacat pe violatori cu ce avuseseră la-ndemână, cu tigăi, cu cozi de mături sau cu mâinile goale. La un moment dat, cineva a spus:
– Bă, opriți-vă, că-s morți deja.
Noemi stătea sprijinită de foișor și plângea în tăcere. Polițistul zăcea întins în mijlocul străzii, plin de sânge. Părea că-și pierduse cunoștința. Oamenii i-au verificat pulsul, au venit cu prosoape și cu apă. I-au dat cu oțet pe la nas și i-au frecat tâmplele cu spirt, să-l readucă în simțiri.
O bătrână s-a apropiat de Noemi cu un pahar cu apă și i-a pus blând o mână pe umăr. Noemi a țipat și s-a scuturat.
– Ce-ai, mamă, că nu te omor, a spus bătrâna, făcându-și cruce.
Până la urmă, polițistul a deschis ochii și a ridicat capul. A căutat-o din ochi pe Noemi. S-a ridicat greu, respingând mâinile întinse, și s-a împleticit înspre ea.
– Sunteți bine?
A călcat pe cioburile sticlei.
Noemi și-a ridicat privirea. A spus ceva, dar polițistul n-a auzit-o și s-a aplecat mai tare.
– Mă duceți acasă?
– Haideți că vă duc.
– Ce, unde mergeți? au întrebat oamenii.
Mai mulți dintre ei s-au oferit s-o ducă personal acasă, însă fata le-a aruncat o privire cumplită, și și-au înghițit oferta. Însă fiecare s-a întors la casa puțin mai mândru și mai mulțumit de sine, în definitiv uite, vezi, încă mai există o fărâmă de omenie și încă știm să ne mai ajutăm semenul și.
Bătrânul a condus-o până în fața blocului. Fata a ieșit din mașină, apoi a urmărit-o cu privirea până a ajuns în fața intrării în scară. Fata s-a uitat la el lung, apoi s-a întors încet, s-a aplecat în dreptul geamului și l-a întrebat:
– Ur. Urcați?
Bătrânul s-a uitat la ea surprins, apoi a coborât și el din mașină și au luat împreună liftul până la etajul 7, Noemi a deschis ușa și l-a lăsat să intre. Bătrânul s-a descălțat și s-a scuzat că mirosea a transpirație,
– Serviciul, domnișoară, stau toată ziua în nenorocita aia de mașină, transpir ca toate alea.
– Nu-i nicio problemă. Nici măcar nu mai contează. Vreți o cafea?
– Nu, lăsați, să nu fie deranj.
– Dar vă rog, vă rog frumos, nu-i niciun deranj.
– Ar trebui să plec.
– Nu, vă rog. Aș vrea să mai stați cu mine puțin.
Bărbatul era foarte roșu la față, dar până la urmă a acceptat să rămână. De rușine, bărbatul se înroșise până în vârful urechilor.
S-a așezat pe canapea și Noemi a trecut în bucătărie și a scos pachetul cu cafea și a pus ibricul cu apă pe foc. Mâinile îi tremurau, dar deja aproape că se calmase. A auzit din sufragerie vocea polițistului.
– Domnișoară, dacă tot rămân, aș putea să fac totuși un duș? Nu vreau să vă deranjez cu transpirația mea.
– Nu-i niciun deranj, vă jur, a spus ea râzând, și i-a dat un prosop.
Bărbatul a mulțumit și a intrat în baie. Dușul a pornit. Pe aragaz, apa fierbea. Noemi a pus cafeaua și a început să amestece. Îi venise o idee. S-a dus și a căutat în vitrina bibliotecii. A scos o sticlă de rom negru, cumpărată acum foarte mulți ani de tatăl ei. S-a întors și a turnat puțin în cafeaua bătrânului. A luat o gură. Avea gust bun. A mai luat o gură. Și-a turnat într-un pahar. Corpul i se încălzea încet și plăcut sub efectul romului.
S-a uitat la icoana de pe perete cu Mântuitorul pe care o cumpărase mama ei odată când au fost la Mânăstirea Horezu. Când era mică, mama ei îi citea dintr-o biblie pentru copii cu ilustrații și povești despre Iisus și Onan și despre Noe.
Dumnezeu după potop i-a promis lui Noe că n-o să se mai atingă de Pământ. Și nu s-a mai atins, ce-i drept. Dar între timp, oamenii au descoperit aeroplanul și turismul sexual și au început să-și cumpere foarte multe lucruri. Și nu au devenit mai fericiți, dar de la o vreme, apa a început să se-nverzească, și copiii au început să se nască morți și alte lucruri de felul acesta. Dumnezeu i-a lăsat pe oameni de capul lor, oamenii ce-au făcut, s-au distrat, s-au căcat și după aia s-au cărat. Ca niște copii proști care bagă furculița-n microunde și dau foc la casă.
DACĂ NOE A PUTUT, NOI DE CE SĂ NU PUTEM?
Bătrânul era în baie de jumătate de oră. Noemi auzea sunetul apei curgând. Deja băuse două pahare mari de rom. A luat sticla și s-a dus în fața băii. A ciocănit în ușă și l-a întrebat pe polițist:
– Vă descurcați? Aveți nevoie de ceva?
Dar polițistul nu răspunea. A deschis încetișor ușa și s-a uitat înăuntru.
Bătrânul părea că adormise în cadă. Cu riscul de a fi indiscretă, s-a apropiat și a închis robinetul cu o mână. S-a uitat la fața bătrânului. Avea fața foarte roșie și congestionată.
L-a scuturat ușor de umăr I-a pus mâna la gât.
A dezbrăcat rochia neagră, prăfuită, șifonată, ruptă. S-a așezat pe marginea căzii și a început să se joace cu degetul în apă.
– Băiețel prost, a spus ea zâmbind galeș.
Dar căldura începea să o înăbușe, și s-a ridicat și a ieșit din baie. Aerul de afară i se părea acum rece și înviorător
Compoziție. Noemi stă picior peste picior, goală pe canapeaua neagră, pori deschiși pe pielea prăfuită. Soarbe dintr-un pahar de rom și în baie zace un bătrân care sesizează oarecum momentul, deși nu exact cum și-ar fi dorit ea. Noemi beată gustă voluptatea momentului. Stă. Și așteaptă.
Așteaptă.
Acesta este un cont de administrare al LiterNautica.com