– Nu ţin la tine, drept urmare nici nu am de gând să te mai ţin, spuse el împingând-o pe holul îngust spre uşa de la ieşirea din apartamentul cu numarul 12 de pe Strada Lăcrămioarelor. Îi aruncase un mic bagaj de culoarea nucului în mână, care conţinea câteva rochii şi pantofi şi părea că vrea să scape de ea cât mai curând.
Ea rezistă calmă asaltului nerăbdător al bărbatului şi ca şi cum toată voinţa ei s-ar fi scurs din creier şi inimă în picioare, se ţintui de mocheta demodată care acoperea sumar podeaua din ciment şi acolo rămase. Nu avea cum să plece aşa de simplu. Luptă cu el, cu braţele sale albe şi pline de vene purpurii, cu pielea lui lăsată, care se mişca în voie în sus şi jos şi cu mâinile sale care deşi doreau să o apuce de păr, nu mai aveau forţa de odinioară. Boala îi răpise multe, dar nu şi caracterul.
Reuşi să scape de mişcările haotice prin care soţul ei încerca să se debaraseze de ea, puse geamantanul cu haine pe jos şi ţintuindu-i braţele încercă să-l calmeze, cât de blând putea. Îl aşeză pe scanunul din bucătărie apoi scoase iute oala cu supă din frigiderul cu uşa gălbuie şi plină de magneţi cu Arsenal. Umplu farfuria cu lichidul roşu pe suprafaţa căruia dansau cercuri aurii de grăsime şi după ce încălzi conţinutul, o puse în faţa lui:
– Trebuie să mănânci întâi. Apoi o să-ţi faci insulina.
Părăsi bucătăria în linişte, privind înapoi peste umărul ei spre creştetul bărbatului. Avea acel vârtej fix într-o parte, dezvăluind pielea rozalie a scalpului, în rest acoperit cu părul lui cărunt. Poate că nu o să-l mai vadă. Ieşi pe uşa de la intrare cu bagajul ei de mână şi încuie după ea. Casa scării, cu pereţii ei stacojii pe alocuri decojiţi, parcă erau gura unui leu, iar scările murdare, limba lui cărnoasă. Zgomotele mici produse de tocurile ei, când se grăbea în jos pe trepte, formau o muzică morbidă, de adio, prelungită de un ecou surd. Parcă toţi vecinii, care spionau din spatele uşilor, şuşoteau şi mormăiau… ceva deranjant, de care scăpă doar când ajunse afară şi privi cerul albastru. Era a treia oară când o dădea afară din casă în decurs de o lună.
Asfaltul negricios, cu textura nispoasă asemenea zaţului de cafea, emana un miros de cauciuc încins şi văzând că pantofii ei parcă se scufundă în el, grăbi pasul spre piaţa cu tarabele colorate din apropierea casei. Fosta casă a ei. Rătăcind printre tarabe, cu picături de sudoare care îi curgeau pe frunte şi ceafă, admiră pe rând şorţurile cusute manual ale tarabagioaicelor, părul lor împletit şi legat cu funde roşii, pielea lor bronzată şi mâinile lor mari şi aspre cu care apucau haotic marfa şi i-o băgau sub nas încercând să o convingă să cumpere. Evitându-le, se trezi în faţa unui ţăran cu burta mare care înainta spre ea vertiginos cu un cuţit cu lama lată pe care se odihnea cu patos o bucată de caş. Dorea să o facă să guste, dar ea se sperie atât de tare de imaginea lui încât o luă la fugă şi nu se opri decât în partea cealaltă a pieţei, la tarabele meşteşugarilor.
Acolo, în disperarea ei, se încurcă în nişte fire pe care erau suspendate câteva măşti gotice. Oamenii le foloseau pentru a alunga spiritele rele şi pe lângă aspectul lor urâcios şi lucios, scoteau şi un sunet înfundat atunci când se atingeau una de alta. Acum, căzu una ovală exact la picioarele ei şi privind-o îşi recunoscu propriul chip, zăcând acolo, inert, pe jos. Era deformat şi maroniu, bolnăvicios. Singuratic. Ca şi cum spiritul l-ar fi părăsit, răpind cu el viaţa, culoarea din obraji şi buze şi în locul ochilor ei blânzi lăsând doar nişte adâncituri. Arăta ca un chip care a trecut pe la Morgă, curăţat, cosmetizat şi conservat, ataşat de trupul ei, numai bun de purtat într-un trai lipsit de sens. Faţa ei era un obiect, o mască gotică nedorită şi la care nu ţinea nimeni.
Îşi smulse privirea de la masca gălbejită care îi atingea botul pantofului şi îi sări în ochi un ceas cu cuc prăfuit şi neglijent agăţat de peretele tarabei. Făcut din lemn de calitate, ciocolatiu închis, frumos prelucrat şi brăzdat cu linii fine şi artistice stătea mândru agăţat într-un cui vechi şi îi acapară toată atenţia. Privea fascinată fiecare detaliu, fiecare adâncitură, urmă ovală, geometrică, spirală menită să înfrumuseţeze acest ceas în formă de casă. De cutia pătrată care conţinea mecanismul ceasului atârnau mai multe lanţuri ruginite care susţineau greutăţile în formă alungită, iar cele două părţi ale căsuţei erau flancate de brazi vopsiţi într-un verde aprins. Dacă urcai cu privirea, trecând peste cadranul alb care conţinea numerele negre scrise elegant şi cele două limbi ornate, descopereai o mică fereastră. Aceasta se deschidea periodic scoţând la iveală trupul albicios al unei fiinţe cu ciocul ascuţit şi cu ochii pictaţi cu negru. Două puncte negre, pe fiecare parte a capului. Această fantomă, acţionată de mecanismul ceasului ieşea de mai multe ori şi cu trupul rigid şi cu glasul frânt repeta de trei ori: „Nu ţin la tine… nu ţin la tine… nu ţin la tine!” Apoi fereastra se închise şi mica făptură cadaverică dispăruse, parcă ofensată. Într-adevăr, era ora trei, dar ea nu sesiză acest lucru, fiind concentrată doar pe cele auzite. Vocea stridentă a cucului încă îi mai zgâria urechea iar imaginea acestuia o irita şi mai mult. Din senin apăreau mai multe ceasuri, unul, două, trei… iar tot mai multe voci ţipau, aruncau spre ea crudul adevăr: „Nu ţin la tine!”
Evadând din acea piaţă care îi tulbura toate simţurile ajunse în staţia de autobuz, care era aproape goală, doar o băbuţă aşteptând răbdătoare să vină cel mai probabil 112-le. Avea o umbrelă ponosită în mâinile gârbovite pentru a se apăra de razele soarelui, iar între picioare ţinea o plasă gălbuie din care se vedea coada uscată a câtorva vinete. Zacuscă era destinaţia lor. Baba, cu ochii mijiţi se uită în direcţia ei ca şi cum ar simţi că e ceva în neregulă cu ea. Ura bătrânii, vinetele lor dizgraţioase şi goana lor pentru zacuscă chiar şi pe caniculă. Se uită în sus şi parcă ar fi putut să atingă fulgerul înflăcărat pe care îl trimitea soarele spre ea, să o lovească, să o topească şi ameţească. Se sprijini cu o mână de poarta din fier forjat care se afla în staţie şi simţi cum pielea palmei ei devine una cu vopseaua. Cu greu îşi desprinse degetele şi detectă culoarea lor ruginie. Sânge! De unde sânge? Panicată, sub privirea oripilată a bătrânei, se aruncă în primul autobuz care îşi deschise uşile obosite pentru a ridica tot praful din staţie.
Palmele ei îşi recăpătară culoarea lor obişnuită, de trandafir rozaliu, un domn îi oferi locul lui şi ea reuşi să se relaxeze. Nu mai era mult până la casa mamei ei. Zumzetul lin făcut de motorul autobuzului şi vocile joase care se auzeau din faţă totuşi îi deranjau timpanele. Se ridică în picioare ca să vadă de unde izvorau şi atunci îi văzu. Toţi erau la fel şi erau îngrozitori. Se uitau spre ea cu feţele lor ovale, guvernate de nişte găuri negre adânci, cu trupurile lor care se unduiau ca nişte jeleuri de Crăciun şi cu degetele arătătoare mărite. Toţi făceau acelaşi gest leneş, enervant. Îşi mişcau degetetul arătător dintr-o parte a pieptului în alta, arătând că: Nu! Nu ţin la tine!
Tremurând îşi îngropă faţa în geanta ei voluminoasă şi la prima staţie ţâşni afară din autobuz ca şi cum ar fi fost ultimul lucru pe care l-ar mai fi făcut în viaţă. Sudoarea rece de pe spate, vârtejul din cap şi picioarele neascultătoare au târât-o ca pe un zombie până la casa verzuie care i-a găzduit copilăria. A treia oară luna aceasta, acelaşi scenariu, ea cu bagajul, mama ei cu un nor negru deasupra ei, dojenind-o. Femeia era aplecată asupra mesei acoperite cu muşama şi tăia liniştită legume. Nişte cuburi simetrice, perfecte de morcovi, ţelină parfumată şi păstârnac… Ea nu reuşea niciodată să obţină asemenea bucăţi… oare de asta nu mai ţine la ea soţul ei? Observând-o stând cu părul răvăşit în pragul uşii îşi continuă nestingherită treaba şi ea apucă un scaun şi se aşeză la masă, privindu-şi mama cu ochi obosiţi. Tot ea rupse şi tăcerea tulburată doar de zgomotul făcut de cuţitul care aluneca pe tocător:
– Daniel?
– Este în camera cealaltă. Nu cred că vrea să te vadă, l-ai necăjit destul pe fiul tău. Sper să nu fi moştenit de la tine…
– A moştenit de la tatăl său, o corectă ea cu furie pe mama ei. Nu ţine la mine.
Mama lăsă cuţitul deoparte şi ştergându-şi mâinile în şorţul ei demodat, se duse spre ea să o îmbrăţişeze, cu ochii scăldaţi în lacrimi.
– E a treia oară luna aceasta când îţi părăseşti soţul. Te apucă tot mai des… starea aceasta. O să o sun pe doamna doctor, de îndată.
– Nu! Nu, ţipă ea isterică dând din cap şi încercând să scape din îmbrăţisarea mamei. Nici tu nu ţii la mine!!!
Atunci apucă cuţitul şi acţionă.
*
– Este tot ce vă amintiţi? – o întrebă femeia cu coc împletit şi cu buzele fardate cu roşu, privind-o cu superioritate din spatele ochelarilor ei fini.
– Da, exact în această ordine, aşa cum v-am mai spus, îi răspunse ea cu toată convingerea.
De câteva ori pe săptămână era adusă de o infirmieră grasă în biroul acestei doamne stilate care îi punea mereu şi mereu aceeaşi întrebare şi ea trebuia să povestească mereu aceeaşi întâmplare. Îi era frică să nu greşească. Trebuia să fie coerentă, să enumere fiecare eveniment, cronologic, fără să uite ceva. Dăţile trecute doamna i-a zâmbit şi a trimis-o înapoi, în salonul ei. De data aceasta era sigură că nu omisese nimic, urma să-i redea libertatea. Femeia în alb îşi notă câteva observaţii în registrele ei cu foi gălbui şi ea o urmări cu nerăbdare cum pixul ei aluneca duios pe suprafaţa aspră a hârtiei. Sesiză vuietul deranjant făcut de alunecare şi nervii i se încordară la maxim. Nu mai avea răbdare, azi trebuia să vină eliberarea. În scurt timp însă, femeia termină de scris, o privi o secundă, îşi coborî genele dese şi îi zâmbi. Atunci, scoase micul bolovan pe care şi-l băgase în buzunar la plimbarea de dimineaţă în grădinile sanatoriului şi acţionă.
Nimeni nu mai ţinea la ea. Nici ea nu mai ţinea la ea însăşi.
Acesta este un cont de administrare al LiterNautica.com