(Text înscris la Maratonul literar – mai, 2016)
Soarele bătea de după colțul clădirii și îmi intra în ochi cu putere. Sunt aproape douăzeci de ani de când mă uit la fereastra ei. Pe malul acesta obișnuiam să stăm verile împreună și să o văd cum zâmbește la poze ca și când blițul de la aparat era singurul soare pe care ea îl știa. Sau poate că îmi zâmbea mie. Nu o să știu niciodată de ce a ales să …dar asta e viața. Sau moartea. O fi și moartea un fel de viață. Pentru ea trebuie să fie.
“-Draga mea, Olivia mea, am venit și azi. Fiică-mea a mare face astăzi paisprezece ani. E o domnișoară în toată regula, să o vezi cum se împopoțonează când iese din casă. Uneori îmi aduce aminte de tine, cu aerul ei ștrengăresc și cu codițele împletite la spate. Dar am venit să îți spun, că iar te-am visat. Veneai din nou de pe râul ăsta blestemat înspre chiar aceasta bancă. Tot asta. Nu s-a schimbat banca, e singura care nu s-a schimbat din orașul acesta atât de bătrân. Și cum ziceam, veneai dar țineai în brațe un copil, un prunc care plângea ca din gură de șarpe și așa m-am trezit. Am încercat să mai prind imaginea ta, dar te-ai evaporat și deși am tot ținut ochii închiși, nu am reușit să te mai văd. Nu știu de ce m-a tulburat așa de tare visul ăsta, doar știi că îmi apari mai des în vis decât orice altceva. Ar fi trebuit să fiu obișnuit deja. Dar țipătul acelui copil…Oare ai fost?…Oare, vreau să zic…poate erai și nu știai. Sau poate doar pentru că e ziua lui fiică-mea. “
●
Scârțâit de roată, frână și Giani apare cu bicicleta lui tată-su așa cum l-am rugat la telefon. A venit cu zece minute mai devreme, trebuie că e de data asta mai îngrijorat pentru mine decât de obicei. Săracul, îl amestec în treburile mele pentru că e frate-su. Iarăși Irina m-a părăsit. Cât m-or mai suporta cu toții?
-Na, acum ce s-a mai întâmplat? A picat cerul? Ce faci, bună!
-Bună, te așteptam. Sunt deprimat. Ne-am certat. De data asta și-a luat bagajele și a mers acasă. Nu ai văzut-o? Trebuia să fi ajuns până acum.
-E mama cu ea. Taică-meu e plecat în delegație la Sibiu. Păi acum de la ce v-ați supărat?
-La fel. Că eu nu am serviciu. Că ea nu poate să facă așa copii. Că mă iubește dar îmi face rău. Că din cauza ei nu mă pot concentra la nimic altceva. Că înainte de ea scriam și publicam și câștigam cât să întrețin o familie dar acum gata. Nu mai sunt cel de care s-a îndrăgostit. Ziarele nu mă mai caută. Editorii, de când cu gafa cu Naie nu mai vor să știe de mine. Că cică să plec în alt oraș, în altă țară. Îmi zice așa, ca o moară stricată de o lună de zile și cică ea s-a săturat să plece în fiecare dimineață la cinci ca să îmi aducă mie bani. Așa vorbește, de parcă, Giani, am cerut eu ceva vreodată. Doar știi că am renta aia de la taică-miu și e mai mult decât suficientă pentru a trăi în orașul ăsta. Chiar amândoi trăiam bine din banii lui taică-miu și aveam destul cât să ieșim la sindrofii, la operă, la o cofetărie. Dar ea a insistat să muncească la întreprindere și acum că are banii ei, ai mei nu mai sunt destui. Eu nu mai sunt destul.
-Eu cred ca și tu exagerezi iar pe soră-mea… o știu eu. Te încearcă să vadă dacă o mai iubești. Dar are dreptate, trebuie să scrii. Băi, să scrii ceva bun. Că ne-ai înnebunit pe toți cu poeziile de dragoste. Nu se mai poartă, domnle! Nu se mai poartă și gata. Schimbă și tu stilul. Parcă o dat Eminescu în tine și nu mai pleacă!
-Și ce să scriu. De politică mi-e greață! În orice direcție mă uit e vai și-amar. Sănătatea e praf. S-a ales microbul corupție și de ea. Educația…ce să mai!…
-Vezi că Ionescu împarte catedre pe la școli de cartier. Cu diploma ta faci ceva. Ai avea un serviciu bun. Leafa e bunicică, destul cât să o mulțumească pe sor-mea. Hai, capul sus! Ai avut și zile mai rele.
-Aș bea o bere!
-Eu aș bea două că deseară mă duc pe la Luminița. O enervează la culme când miros a “ alcool etilic”, cum zice ea. Dar așa-i place când o apuc de gât lângă pat…să vezi tu ce uită de el “ miros de drojdar” și e…
-Hai lasă poveștile de amor că eu azi mă abțin de la iubit.
-Păi cine te pune? “ Soață! Treci în pat! Dezbrăcarea, după ce stingi lumina dar lasă dragă, rolourile deschise să bată felinarul să te văd mai bine!” Hahaha, cam așa vă văd eu.
-De obicei eu sunt ăla care stinge lumina, ea stă tolănită pe sofa, rugătoare.
-Femeile, ce vrei! Ne joacă ca pe cărți.
-Ce ziceai de berile alea. Mergem la Tică la Colț sau la Bătrânu’?
-Eu o iau înainte! Ne vedem Mihăiță la Tică. E mai blondă acolo!
●
“Ce tineri, ce aspirații la viață! Ce copii! Acum dau și ei de greul vieții de bărbat!”
De pe aceeași bancă, Ionel al lui Olivia e un bărbat trecut bine de patruzeci de ani. Căsătorit, cu două fete adolescente, cu o soție iubitoare care îl așteaptă cu masa caldă întotdeauna și cu casa rânduită, ar trebui să fie cel mai fericit bărbat. E contabil la Banca Românească de Investiții unde lucrează de peste două decenii și are respectul tuturor, de la mic la mare. Portarul îi deschide ușa în fiecare dimineață cu-n salut prietenesc, de parcă s-ar știi de frați. “ Neața, coane Apostole! Cum v-ați odihnit? Forțe proaspete, ei!”
Nici cu șeful de bancă nu se are mai rău. Încep amândoi ziua cu câte o cafeluță pregătită de domnișoara Melania Petrescu, secretara cu unghiile roșii ca focul iadului. Apoi își văd fiecare de atribuțiunile din zi. La prânz, își ia servieta și grăbește un taxi până la domiciliu unde draga Firuța îl așteaptă cu meniul pe care i l-a prezentat în ajun, sub clopotul de alama, rumegând a cald. Nările i se deschid și deliciul mesei îi inundă la propriu toată făptură. Că o fi friptură de porc cu usturoi și morcovi sau că e paharul de vin roșu din damigeana primită de la socrii, nici el nu știe. Sau poate că pur și simplu căldura cu care e servit și nu atât bucatele îl fac să se simtă în siguranță și atât de bine, ca un copil prea alintat. Firuța îi stă întotdeauna exact în față și îl privește cum mănâncă, ea servește masa când prepară mâncarea și acum doar îl întreține în mici conversații legate de X sau Y. Cine o fi învățat-o pe femeia asta să se poarte așa cu mănuși cu soțul ei, nici el nu știe? Cert e că Olivia lua întotdeauna masa odată cu el, ba chiar nici nu aștepta să i se spună “Poftă bună!” că și înfuleca cu o repeziciune orice avea în farfurie. Era așa de frumoasă când se mânjea pe nas și pe gură și râdea cu o mai mare poftă când se vedea apoi în vitrina șifonierului. El o ștergea cu sărutări și ea i se zbătea toată în brațe, ca o căprioară în capcana vânătorului. Uneori îl furau astfel de gânduri în timpul mesei de prânz.
Se înapoiază la serviciu, portarul îl întâmpină cu un “ Cum v-a picat prânzul? Al meu o fost azi fasole la ceaun! Doamna Ilena de la cantină face o tocăniță, de-ți pică plombele, nu alta!” și el dă răspunsul, ca de fiecare dată, “ Delicios!”.
Până la orele șase ale după-amiezii stă printre cifre și butonează calculatorul. Fracții și zecimale împărțite la virgule și multe puncte. Cam asta e meseria lui. Cu ochelarii aproape picați de pe nas, își așteaptă sfârșitul programului. Pălăria și fulgarinul îl așteaptă întotdeauna cu o tăcere care parcă îl roagă să le ia din cuier mai degrabă și să le îmbrace mai curând, căci afară vine timpul bun și briza ce suflă grațios pe mica faleză în spargerea valurilor îl va delecta , din obișnuință deja, ca în fiecare după-amiază până la lăsarea serii, când vine timpul să grăbească pașii înspre casă. De ce niciodată soția lui scumpă nu îl întreabă ce a făcut în timpul de după încheierea serviciului, asta nici el nu o mai înțelege. Alte femei ar fi pus urmăritori după el și ar fi intrat suspicioase la bănuieli de tot felul. Însă el e lăsat să aibă timpul lui și nici măcar o dată nu își aduce aminte să fi fost chestionat cu privire la asta. Dar bineînțeles că nici nu a dat vreodată de înțeles că ar fi fost pe la o altă femeie sau chiar în vreun birt, căci haina îi miroase doar a vânt și uneori poartă sarea râului pe umeri. Firuța nu l-a întrebat chiar niciodată unde zăbovește el, bărbatul ei. Copiii știau că tata vine la ora opt seara acasa de la serviciu și asta a fost tot. Într-adevăr, aduce cu el ziare din ziua respectivă ca și când s-ar înțelege de la sine că el pierde timpul răsfoind pe la vreo terasă, local, ceva, aceste jurnale de zi și se înțelege că e și el cu întârziere, cei drept, dar totuși la curent cu știrile de moment. Oricum întotdeauna, a tras concluzia Firuța, că bărbatul ei, știe ce s-a întâmplat în țară și în orașul lor și nu a pierdut o știre sau un necrologiu. Nu înțelege ea foarte bine cum de el citește până și necrologiile, ei îi provoacă o așa mare stare de angoasă încât pur și simplu acele pagini de la sfârșitul ziarelor sunt goale de cuvinte și bune doar pentru ștersul geamurilor.
Și azi, ca și ieri și ca și alaltăieri, Ionel își potrivește pe cap pălăria și își îmbracă rapid fulgarinul și după ce zâmbește larg portarului, cu pasul vioi, de parcă cine l-ar vedea ar spune că el acum începe ziua, se îndreaptă cotind spre bulevardul Dreptății înspre veșnica bancă de lemn, neuitată nici de pescărușii eșuați uneori pe spătarul ei și neuitată negreșit de el. De obicei găsește banca liberă. Dar când se nimerește să fie ocupată, de posibili îndrăgostiți, de vreo cucoană ce stă să se odihnească cu plasele încărcate sau de vreun moșulică gură-cască, se apropie și stă în picioare lângă bancă, fără a se invita deși ar fi loc și de dânsul, doar stă lângă banca lui, proțăpit și bineînțeles că foarte stânjenitor. Astfel că mai toți ocupanții de moment se iau într-un timp ce nu depășește mai niciodată zece minute și pleacă, cedând banca ciudatului în fulgarin și pălărie, care cine stie ce dezaxat o fi. Mulțumit de rezultat își preia în stăpânire această de-a doua meserie, pentru că de ce nu, este ca și când ar fi o altă ocupație a lui Ionel, cu tot acest ritual ce se întâmplă zi de zi, de atâția ani. Când era mai tânăr purta în buzunar un jurnal pe un block-notes, dar după un timp acel jurnal s-a rezumat la câteva foi smulse de pe undeva pe care apuca să noteze din gândurile ce nu-i dădeau pace, din întrebările fără răspuns pe care și le punea și din observațiile despre ce ar fi putut să o determine pe ea să acționeze chiar așa de cumplit. Purta în sine vinovăția actului ei.
Totul s-a întâmplat într-o zi când ea nu a mai răspuns la interfon. A insistat, a revenit de mai multe ori la scara blocului ei și a tot sunat. A sunat chiar și la vecini. Nimeni nu știa nimic de domnișoara Olivia. O fi plecat la părinți la țară și în grabă nu a mai lăsat vorbă. Cine știe?…
Apoi în ziarul de a doua zi a aflat că o fată tânără, cu semnalmentele ei a căzut de pe vaporul ce poartă turiștii dintr-un capăt al golfului în altul, până la trecerea ultimului pod ce ține încă de oraș. Aflase că fata s-a accidentat pe puntea vasului și cumva a căzut dezechilibrându-se în apă dar că unii din pasageri susțin cu tărie că fata s-a sinucis, că nimeni nu putea accidental să ajungă în apa rece ca gheața, doar așa, împiedicându-se. Părerile erau împărțite. Cert e că titlul era “ Fată tânără se aruncă în râu” și că lui i-a înghețat inima citind acel articol. Apoi a așteptat-o lângă locuința ei, poate totuși nu e cazul să se îngrijoreze. Ea nu avea nici un motiv să plece așa din lumea asta. După două zile nedormite, cu cearcăne și nebărbierit se hotărăște să se ducă la editura ziarului respectiv și să ceară informații mai multe legate de acel titlu. Acolo însă descoperă că vizita lui naște imediat un alt articol, cu o poveste că într-adevăr tânăra căzută în apă și-ar fi pus capăt zilelor pentru că era terorizată de un cetățean neîngrijit și cam obsedat, și că ar fi ales să scape de el și de hârțuirea lui recurgând la teribilul gest. Ionel era acum furios, nebun de griji și de supărare și nu știa cum să dea de ea. Merse până și la miliție ca să o dea dispărută dar aceia îi spuseseră că dacă domnișoara nu mai vrea să știe de dânsul, poate ar fi mai sănătos pentru el să o uite. Îl părăsise, că așa sunt femeile, schimbătoare. Cum stătea în chirie în acel apartament, gazdei nu i se păruse ieșit din comun să dispară, mai ales că nu lăsase în apartament decât câteva haine și un raft de cărți, însă plata a două luni în urmă de întreținere și chirie neachitate. Deci domnișoara Olivia era ca fugită de datorii. Bineînțeles era o sumă pe care el, Ionel, o putea imediat achita, nu asta era o problemă. Cel puțin el o cunoștea pe Olivia și știa că dacă ea ar fi fost câtuși de puțin îngrijorată de acest aspect i-ar fi spus lui o vorbă și ca împrumut el ar fi putut să o ajute. Dar nu asta era problema. Nici de departe. Altceva bănuia Ionel că ascundea Olivia și că ar fi putut să o facă să fugă așa fără urmă. Dar se tot întreba ce? Ce ar fi putut să o sperie așa încât să plece fără un rămas bun, un bilet…orice? Ajunse după o lună de îndoieli să se înfățișeze la morga Spitalului Județean și să ceară o întrevedere cu medicul din acea noapte, cea în care ea dispăruse, sau căzuse peste bord. I s-au înfundat toate corăbiile când acel legist îi spuse totuși, după multe insistențe, că în acea seară conform raportului de gardă nu a venit nici un cadavru al vreunei tinere iar nici în ziua următoare nu s-a raportat vreun înecat. Și totuși, se întreba Ionel, Olivia unde este?
De pe banca aceasta urmărea lumina de la apartamentul ei. Multe nopți gazda nu mai închiriase la nimeni, mai ales că avea pretenția ca în loc de garanție următorul chiriaș să achite vechile datori. Deci apartamentul era gol. Olivia nu mai era în el. Lumina de la camera ei era mereu stinsă. După un an de zile, într-o seară de mai, pâlpâia surd o lampă și Ionel simți o urmă de speranță. Poate e Olivia. Poate totuși, știind că îl lăsase așa fără nici o vorba se înapoiase în același apartament. Plătise datoriile și poate… Primul lucru, în timp ce alerga ca un apucat spre clădirea ei, luă repede de la o bătrânică un buchet de lalele și sună lung la interfonul Oliviei. I se răspunse. Nici o voce la celălalt capăt doar tonul că i se deschide ușa. În două minute a zburat peste scări, peste etaje. A apăsat pe clanță să dea să intre și ușă era într-adevăr deschisă, parcă îl aștepta pe el. Olivia, e Olivia mea! O fată tânără, blondă și oacheșă, o altă domnișoară cu totul aparte, apăru din bucătărie într-o lenjerie cam transparentă, semn că aștepta pe cineva doar că nu pe el și ea nu era nici pe aproape Olivia lui. Țipă tipa văzând străinul în holul ei iar lalele căzură pe lamineu și el părăsi buimăcit de cap apartamentul. De la întâmplarea aceea se hotărî să nu se mai gândească la Olivia. La fapta ei de al părăsi așa. Pentru că asta era. Era un bărbat părăsit. În ziua următoare se interna singur la un sanatoriu din regiune și după trei luni de relaxare reveni în oraș hotărât să își reia viața, cea de dinainte de Olivia. Viața de când era liniștit și avea toate aspirațiile unui tânăr bine pregătit și frumos, înainte. La scurt timp o cunoscu printr-o cunoștință de serviciu pe Firuța, care era de o vârstă cu el, atunci aproape de treizeci de ani, adică în cealaltă jumătate de douăzeci. Și încet, noua lui viață începu să prindă contur iar restul îl știți însă nu știți că oricât omul acesta se străduia să uite de Olivia, ea îi apărea noaptea ca și când era acolo în pat cu el. Hotărî să nu zică la nimeni visele lui și perioada Olivia, făcea aceste plimbări ca să se umple de ea, ca să poată să doarmă liniștit lângă Firuța și cu fata asta în vis, nu cu Olivia care dispăruse. Dar visul o alegea mereu pe Olivia și el își petrecea viața între zi și noapte, între vis și plimbările la banca de lemn.
●
După ce Giani încalecă pe șa și plecă, Mihăiță se ridică și privi spre domnul în fulgarin, apoi privi înspre apă. Dacă acea apă nu ar fi fost așa de rece, mama lui ar fi trăit.
Mihăiță venea în acel loc, unde tatăl îl aduse când era mic, unde îi spuse că așa cum ceilalți copii au o mamă, așa a avut și el, dar că apa a luat-o pentru că mama lui căzuse în apă, într-un accident și fiind atât de rece, o îmbolnăvi de moarte chiar când el era în pântecul ei. De aceea nu mai avea el mamă și de aceea, din cauza apei reci ea nu putea să fie lângă el. De câte ori Mihăiță avea o problemă, venea pe mal și vorbea cu ea, acest mal fiind cel mai apropiat lucru de mama lui, pe lângă fotografia ei tânără, ținând în mâini un prunc, în patul de spital. Fotografie pe care tatăl lui i-o dăduse înainte să moară și pe care de atunci o purta mereu în buzunarul de la piept.
După ce își spuse rugăciunea către mamă, grăbit să nu îl lase pe Giani singur cu vreo blondă la bord, se ridică și trecând pe lângă banca de lemn îi scăpă din buzunar poza mamei.
Ionel observă și o ridică și merse după băiat.
-Poftim! Ți-a căzut!
-O, domnule, mulțumesc!
Iar când îi dădea poza fără să vrea, ca toata lumea de altfel, Ionel își aruncă ochii pe fotografie și rămase mut de uimire când o văzu pe Olivia, mai lividă și cu un copil în brațe într-un pat de spital.
● Sfârșit.
Acesta este un cont de administrare al LiterNautica.com