„Încântă-mi gusturile cu aroma de ceai, privirea şi buzele tale, ce farmecă atmosfera stropită cu tragism. E o nouă zi pentru tine şi ultima pentru mine, dintr-o iarnă pe care încă o mai aştept, căci, alături de copacii lipsiţi de acoperământ, străzile par complet dezgolite, iar clădirile pustii. Cumva, poate i-a fost imposibil zăpezii a se aşterne, când ochii topiţi de lacrimi şi sufletul ars departe de tine încălzesc tot ce poate cuprinde privirea mea, dezgheţând întregul ţinut al zăpezii. Iubirea, speranţa reîntoarcerii tale, lacrimile, dar mai ales Moartea, toate purifică precum focul. Voinţa curge prin venele mele, iubirea ta nu o mistuie, ci o perfecţionează în spiritul liberului arbitru. Tragismul acestei forţe purificatoare, dar mistuitoare a vieţii, iubirea, denotă că-mi pot lua destinul în propriile-mi mâini. Cât de bine să poţi alege! Dar şi ce blestem… Eu te-am iertat.”; ultima scrisoare a Sylvanei către el.
– Atmosferele se întrepătrund, cine a mai pomenit aşa ceva? spuse Sylvana. Trebuie să le redelimităm, fie că vom regreta. Nu mai pot zăbovi mult la răscruce, la hanul îndoielii.
În acea zi, a deschis întâia oară ochii pentru a redescoperi cei dintâi pomi, ce înfloriră şi animară trista privelişte asupra oraşului defunct, demult uitat, lăsat în urmă şi-n paragină. Câte-un steag priveghea mândru la câte un geam crăpat si murdar, straniu, luminat de puţinele raze ale soarelui, care mai reşeau să pătrundă prin densul strat de nori bozaferi. Această imagine alegorică reprezintă o frântură a lui 1 decembrie, ziua aceea în care, cândva, steagul flutura, picurând în suflete un dram de culoare, speranţă, emoţie. Mult prea târziu aflat-au oamenii că totul se prăbuşea încă de atunci şi puţini au devenit lucizi asupra faptului nescris. Biruit-au sufletele lor a se ataşa de locuri ca acestea, fie ele şi blestemate de către mulţi. Umbrită de idealuri ce-i păreau intangibile, o conştiinţă lucidă, domnişoara Sylvana străbătea viaţa şi cumpenele ei cu o răceală neomenească.
Se afla în acea seară la răscruce, în învălmăşeala gândurilor, prinsă, ca de obicei, în trecut. O scânteie mai mocnea, o speranţă adormită, însă era cu desăvârşire imposibil a invoca acel gând, acoperit de plumbul celorlalte blestemăţii ce-i împânzeau mintea domnişoarei. Levant uşor aromat plutea în baia plină cu aburi, uşor, împletindu-se cu sunetul câtorva gunoaie purtate de zefir pe străzile părăsite. Simţurile Sylvanei o readuceau în prezent… nu pentru mult timp. Spuma din cadă, aburul îi acopereau trupul delicat, lăsând la iveală doar chipul alb, privirea rătăcită, buzele roşii, umede. Visa, din nou, cu privirea pierdută în negura propriului Eu, care vedea oameni fără feţe, deznădăjduiţi, deghizaţi in figuri ale bestiarului, ale grotescului, măşti in spatele cărora, odată, se ascundea câte un suflet darnic. Acum, însă… se vedea că, pe astfel pe meleaguri, Dumnezeu nu a mai ajuns să calce cu picioarele-I sfinte.
Se opri in cafeneaua veche, să mai soarbă o cafea laolaltă cu necunoscuţi pe care-i ura pe-atât de mult precum îi iubea şi, fără de care, ştia că-n lumea-ntreagă s-ar fi simţit uitată în veci. Necunoscuţii râdeau cu atâta suflet şi plângeau cu aşa jale, până şi cuvintele lor nevinovate de ocară păreau a fi o „audiţie colorată”, care-i lipseau nespus Sylvanei, în Noua Lume. Cafeneaua era întotdeauna îmbâcsită de mirosul nostalgic de lemn umed, dulce, care te purta, fără voie, înapoi acasă. De cum domnişoara încetă să se-afunde-n idealuri purtate ca năluciri scornite din fumul de ţigară, se ridică, îndreptându-se pe acelaşi drum pe care-l cunoştea de-o viaţă.
Ajunse acasă, în sfârşit, ca să-şi cufunde ochii grei în apa împreună cu al cărei curs îşi lepădă regretele. Iar visa… apa caldă se făcu o mare, apoi un ocean, un continent presărat cu multe alte fluvii, mii. Conştiinţa zbură pe meleaguri îndepărtate, într-un anume tărâm în care îşi mai sprijină oamenii speranţele, cel al Nemuririi. Credea că acolo se afla bucata ruptă din sufletul ei ponegrit, o extensie a cuplului androginic. Oare..? Un obiect reflectă o poveste cu o infinitate de interpretări, o conştiinţă omenească spune o poveste unică, nealterată, ingenuă. Sylvana avea implantat în inconştient faptul că, în fiecare om, există o conştiinţă proprie ce poate depăşi bucla temporală, în contradicţie cu ideile sale din timpul vieţii conform cărora o scânteie din acest aşa-zis destin, tot mocneşte pe undeva.
Simţi frigul şi apa ingheţând trupul ei, umezeala, pătrunzându-i oasele. Apa deveni grea, vâscoasă, amintind de o lume căreia nu i-a reuşit operaţia alchimistă de transformare a plumbului în aur şi se vede acum, mult prea târziu, invadată de această materie grea. Aceasta era realitatea în care trăia. Domnişoara Sylvana îşi va alina suferinţa în vis, până la următoarea rundă a vieţii. În plan material nu poţi fi sigur de nimic deoarece însăşi materia este o iluzie, dobândită din nevoia naturii umane de a asocia inexplicabilul cu palpabilul. Sufletul nu are nevoie de asemenea teorii şi sisteme. Uneori, chiar limba fiecărui neam e un instrument ridicol. Totul pare a fi cu putinţă explicabil prin cuvinte, însă, până la un punct, când îţi dai seama nivelul de aberaţie spre care aspiră. Dincolo de Moarte orice cuvânt îşi pierde, încetul cu încetul, sensul.
Iat-o pe Sylvana, în cel din urmă ceas, stăruind printre ultimele raze ale soarelui, subţiri şi tăioase precum lama ce îi alunecă uşor din palmă, răsfrângându-se în apa ca o sticlă un vitraliu al sacrificiului, reflectat in pupilele dilatate ale Sylvanei. Sunetul clopotelor se prelinge asupra oraşului, împreunat cu esenţa ce cireş exaltată din învălmăşeala petalelor. Imagini se succedă cinematografic: maşini care trec şi nu se mai întorc, oameni, din a căror chipuri întunecate, domnişoara nu poate reţine niciun detaliu. În realitate nu-i nimic mai mult decât o zi ca toate celelalte, ce va fi dată uitării de către fiecare dintre noi, odată cu transpunerea în starea de vis, atunci când în minte se proiectează cele mai adânci gânduri ale omului, iar totul devine posibil.
Sylvana auzi, deodată, un sunet limpede de paşi, iar inima îi zvâcni scurt. Nu se putea mişca, nu vedea, dar ştia că paşii misterioşi aparţineau unui bărbat. Simţurile îi erau ceva mai ascuţite, pupilele se contractară, deşi totul în jur se scălda în beznă. Dar acesta nu a fost sfârşitul. Călătoria Sylvanei abia incepu. Istovită de fluxul imaginilor şi al senzaţiilor, se hotărî să se odihnească. În următoarea clipă, deschise ochii şi se afla, de această dată, pe o pantă de unde se vedea o vâlcea căptuşită cu un covor pufos de flori albastre. Nu mai vazuse niciodată o asemenea privelişte, atât de nepotrivită cu imaginea oraşului mort în care vieţuia sau mai bine zis… în care vieţuise! Era înconjurată de stânci mari, ascuţite, dar copacii, cu grandioasa lor coroană aurie, erau cei mai impunători. Sylvana coborî în mijlocul florilor pentru a putea ajunge la poteca ce ducea în adâncul Codrului de Aur. Însă, florile se unduiau în briza uşoară care abia le atingea, purtându-le mireasma şi împânzind mintea Sylvanei cu alte vise şi amintiri… Era chiar Valea Amintirii acest loc misterios în care se trezi din senin. Curând, domnişoara uită complet de nevoia de a descoperi ce anume se afla în inima locului. Se întinse în mijlocul florilor albastre ca cerul, iar cu cât inspira mai adânc, cu atât plasa de vise se îndesea, purtând-o în alte dimensiuni temporale. Toţi oamenii visează, dar singura dorinţă a Sylvanei era sa îndepărteze orice urmă din Vechea Lume şi orice durere pentru a se putea întoarce în acel loc de pace eternă a minţii. Sylvana simţi o diluare a atmosferei şi o căldură bruscă de sorginte lăuntrică.
Astfel, stând împreună cu un tânăr foarte apropiat ei, în vestitul parc al teatrului, în amiaza iubirii înveninate, un mesager divin se apropia. Era sărmanul cu cărţi, Arhanghelul Înţelepciunii. Abia ce se isprăvise şi ultimul fum în adâncul plămânului, că apăru sărmanul cu mâna-i livrescă, oferind, în schimbul a mai nimic, un potir de înţelepciune. Sărmanul era venit tocmai din Casa Arhanghelilor, care îi ocrotea, în acea vreme, pe cei doi. Sylvana nu ştia atunci cine se ascunde în spatele sărmanului şi îl invită la câţiva mărunţi ce îi găsise prin buzunare, fără intenţia de a cumpăra vreun „manuscris” de la arhanghelul deghizat. În general domnişoara evita să ofere bani cerşetorilor şi se plimba adesea prin acel parc, dar, la acel moment, a fascinat-o, probabil, o senzaţie rar percepută anterior, traversând esplanada. Sărmanul mulţumi Sylvanei şi tânărului. Le muţumi foarte mult, până ce fata coborâse ochii în pământ, împânziţi de ruşinea faptului că l-ar fi ajutat cu mai mare bucurie, dacă nu plătea adineauri pentru nişte ţigarete, otravă a sufletului şi boală a trupului. Apoi, observând din Ceruri iubirea lor încă pură, omul le împărtăşi celor doi o poveste aproape banală, dar tragică în esenţa ei întrucât se încheie cu o amară despărţire. Repeta stăruitor: „copii, iubiţi-vă mult, iubiţi-vă ca fraţii”, dar, mai ales… „nu vă certaţi niciodată!” Şi tot repeta aceste cuvinte, care treziră conştiinţa Sylvanei şi o impresionară până în punctul în care a jurat că nu îl va uita pe acel om. Nu erau vorbele unui alienat şi nici pe departe ale unui cerşetor. De fapt, domnişoara nu-şi putea aminti chipul acestui sărman, ci doar căldura vocii lui, emoţia transmisă prin prisma cuvintelor sale asemeni unui părinte.
Imediat ce tânărul a luat-o de mână ca să-şi continue amândoi drumul, ea simţi o rece vinovăţie. Cu toate că fuseseră binecuvântaţi, Sylvana se întristă căci era un vis această iubire şi ea îşi dădea seama de acest lucru. Simţi ocrotirea unei aripi îngereşti, iar liniştea ce se aşternea era asemeni unui potir cu apă luată dintr-o fântână arteziană. Apusul roz al iubirii lor, ca o apă vie, îmbrăca dimensiunea spaţială în particule aurii-roşiatice, iar peisajul se destrămă.
Dincolo de graniţa timpului, domnişoara realiză că iubirea este doar un miraj în ordinea absolută, că sufletul pereche nu există şi nu a existat vreodată, iar din mitul platonician a rămas doar Ea, fiinţa aflată în ipostaza daimonului, învestită cu atributul cunoaşterii daimoniace, condamnată la singurătate şi neputinţă de regăsire a paradisului pierdut. Era, în acel moment, conştiinţă pură, iar iubirea, nimic mai mult decât o amintire aruncată în neantul cosmic. Un bătrân se apropie încet de Sylvana, care, într-o rochie albă superbă, stătea la marginea ruinelor unei cetăţi, cu privirea îndreptată spre un soare care nici nu răsărea, nici nu apunea. Lumina sângerie mângâia imensa câmpie goală. Grifonii survolau înaltul cerului cu sunete înfiorătoare. Bătrânul se opri şi cuvântă greoi:
– În sfârşit, nu te bucuri că eşti liberă, Sylvana?
– Da, sunt liberă din lanţurile lumii… din lanţurile vieţii, iubirii, sclaviei, Morţii.
Se întoarse cu faţa către bătrân. Îi era tare cunoscut dintr-una din amintirile ce încă o bântuiau, din Vechea Lume. El era întocmai sărmanul, Arhanghelul din ordinul Înţelepciunii. Sylvana murmură:
– A fost Vechea Lume un vis? Sunt prizoniera unui fals paradis. Ce bucurie există într-un astfel de blestem?
De această dată, simţind îndoiala Sylvanei, arhanghelul răspunse grav:
– „Dubito ergo cogito; cogito ergo sum”.
Acesta este un cont de administrare al LiterNautica.com