Într-un loc în care spaţiul şi timpul se încălecau sălbatic şi dimensiunile îşi pierdeau limitele, folclorul românesc stătea ascuns în spatele unor ziduri mâncate de vreme şi de lume, ziduri gri retuşate pe ici, pe colo. În cetate, sus pe deal, în jurul focului înalt şi zburdalnic stăteau ele, îmbrăcate în alb. Vântul le împletea părul şi le ridica îndrăzneţ veşmintele largi, cusute cu aţe albastre şi aurii. Prin bastioane şi ziduri zburdau celelalte, cele ce încercau să înconjoare oraşul, să îi redea siguranţa. Ele, cele bune, îmbrăcate cu veşminte cusute cu alb şi crem, ele cele ce şopteau cu Soarele şi cu Luna, cele ce aduceau nopţi măreţe cu aromă de dragoste şi lumină. De când cerurile au rămas deschise şi Ielele au declarat război Sânzienelor, oraşul de la poalele muntelui a luat-o razna. Deşi zidurile vrăjite apărau bine făpturile de o frumuseţe neasemuită, Ielele ieşeau la plimbare în miezul nopţii şi, înalte cât clădirile vechi, vrăjeau câte un trecător rătăcit, în speranţa găsirii Pietrei. Firave şi slăbite, căci credinţa slăbea pe zi ce trece, Sânzienele porneau în raiduri grăbite înainte de revărsatul zorilor şi ridicau bieţii călători căzuţi în izvoarele Ielelor sau întinşi în iarba arsă de la jocul lor.
Ielele, cu picioarele dezvelite până la genunchi şi mâinile marmorate, cu vene proeminente, doreau infinitul, doreau lumea. Ele umblau după Piatra Lunii de secole, din străbunici, bunici, mame, Ielele erau născute şi fermecate, învăţate şi antrenate. În cetatea ce odinioară asigura apărarea oraşului, ele îşi plimbau părul lung pe sub bolte cu struguri purpurii, asemeni venelor lor. Veşmintele cusute delicat, dar bogat fluturau sonor în urma lor, parcă îngânându-le cântul mortal.
Ascunse în bastioane întunecoase şi înguste, Sânzienele îşi ridcau genele lungi spre Soare, spre Lună, îşi dansau horele ce îndemnau la iubire pentru oraşul ameninţat de setea de putere. Hainele lor simple, florile galbene din păr şi leacurile străvechi salvau şi acum muritorii speriaţi, surziţi de cântul Ielelor, ce în ultimele secole devenise din ce în ce mai strident. În sânul lor crescuse Salvatorul. Salvatorul era menit să găsească Piatra Lunii înaintea Ielelor, misiunea sa era să le vâneze lidera şi să închidă cerurile, să închidă folclorul românesc înapoi în spatele vălului difuz ce acoperea odată, demult, cetatea şi zidurile, turnurile şi bastioanele oraşului de sub munte. El, înalt şi masiv, cu ochii căpuri intens, aproape negri, ce vedeau prin munte toate comorile şi vrăjile, toate focurile ascunse şi moştenirile, el trebuia să lupte pentru un oraş în care şoimii îl aduseră, de departe, ca pe o amintire.
Cetatea trona uitată deasupra oraşului, pe un deal umbrit de munţii din jur, seara aducea cu ea parfum de sânziene. O dâră galbenă şi strălucitoare fugărea în cerc, în jurul zidurilor, clinghetul strident ce ţâşnea din crăpături. Şoimii Sânzienelor încercau să ţină măcar vrăjile Ielelor în interiorul cetăţii lor. De jos, din oraş, cetatea părea părăsită, uitată printre zidurile gri şi înalte ale lumii muritorilor. Locuitorii îşi petreceau zilele normal, vălul difuz protejând încă făpturile, dar serile deveneau din ce în ce mai pustii şi mai reci, Ielele cântând şi dansând pe străzile centrale, lăsând delicateţea între zidurile cetăţii, pornind zgomotos către ganguri şi case vechi, în căutare de Vânători. Ielele erau netemătoare acum, muntele le ascundea comorile străvechi şi le şoptea cântece calmante în somn.
Sânzienele păşeau desculţe pe asfaltul fierbinte şi tresăreau cu fiecare pas. Oraşul gemea, plângea şi urla tăcut sub pietre, pavaje şi borduri, sub bănci îndoite de mărimea neomenească a Ielelor. Oraşul de la poalele muntelui, fortăreaţa de demult, dispăruse. Îi luase locul un oraş irascibil, un munte ce nu mai deosebea binele de rău şi muchia dintre Zâne şi Muritori se îngusta cu fiecare seară, cu fiecare grup de Iele ce părăsea cetatea în căutare de Vânători. Dar ele nu ştiau că Era Vânătorilor dispăruse acum mult timp, căci Sânzienele le scăpaseră recent dintre zidurile lor cochete. Salvatorul creştea în umbra copacilor înalţi, sub aripa jumătăţii de munte ce era încă vrăjita de Bine. Creştea şi le studia de departe pe Iele, le analiza tacticile, farmecele, dansurile şi cântecele. El învăţă repede să se protejeze de efectele mortale şi de parfumul lor putred, iar când Luna nu mai apăru într-o seara deasupra oraşului de sub munte, ştiu că era vremea lui. Pentru prima oara, după mult timp, muntele se pregătea de un război nemaiînâlnit, un război ce decidea soarta umanităţii.
În noaptea în care Luna dispăru, Ielele dansau în jurul focului, dansau aplecate sub bolta de struguri, clinghetele clopoţeilor de la brâu se ascuţea, iar paşii lor cutremurau pământul. Un tunet asurzitor, o furtună dezlănţuită neaşteptat, muritori speriaţi şi o hartă. Harta ţâşni din pietrele cubice din cetate, o dată cu tunetul, o dată cu stingerea focului înalt cât Ielele. Un „x” roşu, mânjit cu cerneală, grăbit, indica locul Pietrei. Ielele porniră într-o horă rapidă, un vârtej de vene purpurii, veşminte, auriu, albastru, un vârtej de culori, de mirosuri şi de atingeri. Pe cai bătrâni de când Timpul, încălecară în cete de câte trei şi porniră către Inima Muntelui.
Când Sânzienele îl văzură pe El în mijlocul adunării lor, El ce stătu ascuns în subteran în ultimii ani, ştiură că Sfârşitul e aproape. Dar nu, nu Sfârşitul lor, nu Sfârşitul binelui. Sfârşitul Ielelor, Erei Întunecate, se apropia cu paşi repezi de oraş şi de munte.
Un cer negru, dar senin, cu mii de stele strălucitoare ce stăteau la pândă, se aşternea ca o pânză deasupra oraşului ce acum auzise de Iele, de Sânziene, oraşului ce acum trăia în frică. Luna nu se arătă în acea seară pe cer, iar locuitorii se baricadaseră tremurând în case. Cu leacuri băbeşti şi farmece făcute de bătrânii ce trăiau acum în inima oraşului, femeile cu usturoi în sân şi bărbaţi cu foi de pelin la brâu îşi îmbrăţişau copiii strâns, îi înveleau în veşminte vechi cu aur, pentru a-i proteja de posibila invazie a Ielelor. Dispariţia Lunii alertă cerurile, fulgere sălbatice se aruncau la pământ pe urmele lor, încercând să le sperie caii. Războiul începu demult, tăcut şi ascuns în spatele unui voal difuz, dar acum prima confruntare avea să ia loc. Şi, după cum şoimii, fraţii Salvatorului, preziseră, prima confruntare avea să fie şi ultima.
Cu taine ştiute numai de el, cu Straja muntelui în spate, Salvatorul plecă spre oraş, părăsi pentru prima oară bastionul în care fusese ascuns. Cu un glas de şarpe şi un clinghet de clopoţei, asemănător cu al Ielelor, El reuşi să cheme un cal de-al lor, un cal ce ştia drumul către Inima Muntelui, căci caii Ielelor erau poate mai instruiţi ele, din timpuri prea vechi pentru a fi ştiute de către cineva.
Albă, marmorată, cu vinişoare purpurii şi miez albastru intens, Piatra Lunii trăsese Luna în ea, o absorbise şi crescu. Piatra fusese ascunsă de primul Salvator, de predecesorul Vânătorilor, ultimul din speţa sa ce supravieţui pentru a antrena noi şoimi. Străbunicul Lui, Salvatorului de acum, fugări Ielele prin pădurile lor, prin satele muritorilor, prin iazuri fermecate şi munţi întunecaţi. Le detronă conducătoarea, le aruncă în temniţe umede ce miroseau a Sânziene şi le sorti la un viitor sumbru. Dar anii trecând, gratiile fiind roase, Ielele crescând şi crescând, Străbunicul nu mai reuşi, la bătrâneţe, să protejeze închisoarea vrăjită din munte, iar ele evadară. De atunci, locurile din munte unde ele îşi încinseră hora în drum spre vechea cetate ascultau doar de Iele şi le ascundeau comorile. Drept cadou, acum, în ceas de Dispariţie, muntele le oferea harta spre inima sa. Piatra Lunii, urcată pe un piedestal gri striat din labradorit, menit sa alunge relele din solul ce conducea energiile fiecărui pas de la suprafaţă, începu a suspina, a cutremura pământul. Sânzienele îşi luau posturile de veghe de pe zidurile roase, bătrânele învârteau ierburi în cazane poleite cu argint, copilele ţeseau firul auriu al Viitorului, iar tinerele scrutau văzduhul şi pădurea, dansau şi împrăştiau aromă de dragoste, vis şi somn peste oraşul de sub munte.
Prima noapte a urmăririi începuse. Au urmat săptămâni, chiar luni, de fugă nebună, de istorie repetată. Salvatorul călca pe paşii străbunicului său, Ielele îşi biciuiau caii peste vechile cicatrici lăsate de străbunicile lor, ce acum râdeau de undeva, de departe, la privirea urmăririi. Pentru Iele, Salvatorul era deja ca şi mort, le călcase prea multe petice arse de iarbă, le băuse din prea multe izvoare şi le auzise prea multe cântece străvechi. Dar el, cu tainele sale şi cu licorile bătrânelor Sânziene îşi iuţea pasul şi îşi ascuţea auzul cu fiecare pas pe care îl punea deasupra urmelor Ielelor. El era Salvatorul suprem, cel mai puternic dintre câţi au existat vreodată, singurul ce avea leac împotriva farmecelor odinioară mortale.
Fuga le obosea pe Iele, făpturi înalte, dar firave. Caii deveneau din ce în ce mai greu de stăpânit, muntele le scotea în cale din ce în ce mai multe obstacole, iar Piatra, deşi descântecele străvechi o transformaseră într-o mică pietricica ce putea fi strecurată cu uşurinţă într-un inel, devenea din ce în ce mai grea. Din aceste motive, Ielele erau nevoite să facă din ce în ce mai multe popasuri, să schimbe inelul între ele, să îşi odihnească uriaşii cai mai mult şi mai mult, până când aceştia nu au mai vrut să pornească. Nu doar fuga le încetinea, ci şi descântecele Salvatorului, descântece ştiute de la şoimi, de la amintiri ca El, licorile şi horele Sânzienelor, ce acum emanau prin toţi porii aromă de iubire şi de vis.
Oraşul se trezea din amorţeală, muntele îşi recăpăta simţurile, Sânzienele urcau din ce în ce mai aproape de ceruri, aşteptând cheia ce le va închide, aşteptând Salvatorul, fiind convinse că Piatra Lunii se va întoarce acasă, pe cer.
Salvatorul stătea pe una din crengile ce duceau către vârful bradului, între conuri şi ţepi parfumaţi, scrutând împrejurimile. Ochii lui ageri, maro spre negru, apăsau mai întâi crestele munţilor, apoi coborau spre pădure, spre copaci, spre trunchiuri. Pânda nu dură mult şi le văzu. Se arcui într-un salt lung, de pe cea mai de sus creangă, şi ateriză vertical, înfipt în pământul moale.
El pândeşte Ielele, aleargă după Piatra Lunii de luni de zile, neîncetat. Ielele au furat-o după o fugă prin pădurile cele mai întunecate, i-au urmărit fiecare mişcare, s-au aruncat asupra lui şi i-au smuls, cu unghiile lungi, Piatra Lunii dintre pumnii încleştaţi, prima oară când le-o fură în timp ce dormeau. Era prima oară când le revedea de atunci, porni într-o fugă nebună după pânzele lor fantomatice ce fluturau în urma cailor albi, uriaşi. Urmele duceau către oraş, dar la graniţa dintre ţinutul muşchiului de copac şi civilizaţie, urmele se topeau, parcă, exact pe prima dală de piatră cubică.
Oamenii îl priveau temători de după perdelele roase de molii. El forţa uşile fiecărui bar, fiecărei case, dar degeaba. Oraşul îl ştia, ştiau cu toţii după ce aleargă, iar Ielele deja îi vizitau în fiecare seară, luau copiii şi îi purtau pe braţe de aur prin întuneric, în ciuda usturoiului purtat în sân şi frunzelor de pelin. Piatra Lunii era ultima semi-preţioasă ce le trebuia pentru a-şi contura existenţa în infinitate. Bătălia pentru Piatră îl purtase prin zeci de ţinuturi necunoscute, păduri uitate, dese şi încâlcite, dar Ielele trăiau peste tot, sute de Iele îl învârteau în cerc, îl jucau pe degete, îl trimiteau de la una la alta.
Un copil mic, blond, cu ochii cafenii, îi ieşi în cale, iar el nu rată prilejul de a întreba tot ce ar fi întrebat un adult. Copilul îşi fixă picioarele desculţe pe piatra rece şi ochii în ochii lui. Atunci, brusc, o ceaţă alburie învălui oraşul, cântece sacadate şi harpe se auzeau din toate părţile. Ielele ieşeau la joacă. Oamenii se ferecaseră şi mai adânc în interiorul caselor umede cu aer greoi, copiii erau smulşi de la ferestre şi ţinuţi strâns în braţe de către părinţi. În faţa lui se contura o siluetă înaltă, atât de înaltă încât streşinile caselor păreau acum mici fire de curent, la fel de blondă ca şi copilaşul, cu aceeaşi ochi cafenii, cu piele marmorată şi degete subţiri, unghii lungi ce strângeau hotărât Piatra Lunii.
După mii de kilometri alergaţi, sute de răni şi zeci de nopţi petrecute în pădurile lor, ale Ielelor, ele au intrat pe teritoriul lui, nu mai aveau scăpare. O săritură bine calculată şi îi smulse fiinţei înalte Piatra dintre degete, în drum spre gâtul ei descoperit. Un suflu uşor, aromat, înspre gâtul ei, un suflu de Salvator, şi ea explodă în mii de bănuţi de aur, în hărţi scrise într-o limbă neştiută decât de El. Ielele sunt fără apărare, fără conducătoare, se retrag, sâsâind asemeni şerpilor nervoşi, către vizuinile lor din inimile pădurilor blestemate. Se duc către cetatea lor gri, pentru a dansa în cercuri de flori veninoase.
Piatra urcă în seara aceea pe cer, o dungă rapidă de lumină strălucitoare ce ateriză pe cer într-o explozie. Luna reapăru, dar cu un crater, un crater adânc vizibil de pe pământ. Un crater ce le amintea Ielelor că Era lor a luat sfârşit pentru mulţi ani de acum înainte.
Acesta este un cont de administrare al LiterNautica.com