Omenirea a fost creată din iubire, deci şi oamenii sunt sortiţi să iubească. Ce este iubirea ? Sursa vieţii, a evoluţiei, al protecţiei şi al ajutorului,acest sentiment este rădăcina însăşi binelui de care toţi suntem conştienţi. Dar,oamenii au distrus totul,absolut totul! Ei au luat iubirea ca pe un lucru slab şi l-au modelat transformându-l în cel mai mare defect al lor, apoi încetul cu încetul o altă „rădăcină” avea să o supună, ci anume ura. Ea este baza răului,distrugerii şi a tot ce este opusul iubirii şi a binelui. Lumea a căzut în întuneric, oamenii au fost corupţi de propriile minţi ce au acceptat să sară în braţele răului, în timp ce sufletele lor care plângeau în propriul trup rugau milă, iar noi ce-i ce protejăm esenţa vieţii am luptat contra opusului nostru pentru libertate. O greşeală ma făcut să fiu prinsă şi să cad în adâncurile Mommaganonului…ce am văzut a fost înfiorător! Suflete chinuite, devorate doar pentru că nu au vrut să renunţe la iubire şi cele mai slabe corupte de forţa întunecată ajungând în cele din urmă demoni. Tăria în iubire şi în bine m-au făcut puternică, dar „pedepsele” erau predestinate să-mi slăbească încrederea în legile mele şi să trec de partea lor. Într-un final aripile mi-au fost tăiate şi simţeam cum miazma disperării mă acapara cu fiecare secundă, până când unul din demoni ce părea a fi cu mult diferit față de ceilalţi veni în faţa mea şi mă privi cu ochii lui adânci şi negrii în ai mei. Privirea lui exprimă ceva unic, nu simţeam ura crasă ce era în ceilalţi ci era ceva ce numai acasă în Lotharis vedeam…compasiune. Apucându-mi mâna atunci îmi şopti pe cea mai mieroasă voce auzită: „Te voi elibera.” Seara se aşternu pe pământ, iar demonii plecară la vânătoare, lăsându-l pe el de pază cu mine. Singuri, amândoi, îmi lu-ă mâinile rănite ,din nou, mângâindu-le apoi apropiindu-se de faţa mea îmi sărută delicat buzele. Aripile mele îşi reveniră la normal, mai mari, mai graţioase şi mai radiante, astfel cu ele şi puterile îmi vlăguii trupul slăbit. Văzându-mă în adevărata mea formă se apropie de mine şi mă ținu în braţe strâns, spunându-mi vorbele: „Mai captivat cu frumuseţea ta, curajul tău, binevoința ta… eşti o minune vie ce mi-a fost dat să te cunosc şi să realizez, crezul pe care l-am ales şi calea pe care am pașit. Pentru lumina ta eu îţi mulţumesc şi pe viaţă eu loial o să-ţi fiu”. Cuvintele îmi răsunau în cap promiţându-mi o lume mai bună, ceva nou, ceva în care toţi sunt demni să locuiască în pace. Şi atunci, am plecat şi acum, suntem plecaţi, într-o lume de mijloc unde totul a rămas pur, neatins şi gol…Purlatan.
Mulţi ani au trecut de la această poveste a mea şi în acest timp lumea a devenit un haos tăcut şi incert, ajunsă la perfecţiune, cu un echilibru între bine şi rău. Perfecţiunea are un preț ca multe altele…lipsa emoţiilor…oamenii născuţi dintr-un suflet, au ajuns goi, ca nişte cochilii părăsite de melcii lor. Nu mai simt nimic! Plângeam în hohote în fiecare zi văzând dezastrul cu ochii mei şi neputând să fac absolut nimic şi mă întreb şi acum, asta e pacea mult dorită de toţi? Pentru că eu văd numai gri. Într-o zi demonul meu veni şi mă îmbrăţişă, sătul de tristeţea mea şi furios pe cei ce mă făceau să sufăr, porni seara pe pământ şi provoca dezastre făcându-i şi pe bietele fiinţe ce trăiau inconştienţi, să simtă durerea ce se aşternu între noi de la un răstimp. Într-un act de distrugere era cât pe ce să omoare un prunc , pogorâtaă pe pământ mă pun să protejez copilul şi rănită, el mă lu-ă repede şi mă duse în Purlatan. Lacrimile sângerii îi umplură ochii şi cerea îndurerare pentru fapta lui, strânsă în braţele lui îi simţeam inima pentru prima dată cum bătea, sărutările lui îmi alina toată durerea şi o lumină pogorâtă din cerul gri îmi învăluii trupul ca un voal din mătase albă şi mi-l vindecă, demonul ceru mulţumiri pentru prima dată de la Creator şi jură să nu mai provoace distrugeri niciodată. Şi am stat aşa amândoi privind lumea…dragostea noastră creştea pe zi ce trece, în timp ce dansam în aer şi ceilalţi îngeri şi demoni priveau uimiţi dragostea noastră nenaturală şi totuşi aşa fermecătoare ca însăşi natura liberă şi sălbatică. Şi venise şi ziua în care ne-am unit, iar cerul gri din Purlatan devenise albastru,apa secată reveni în albiile râurilor, iar natura rece prinse viaţă pentru trei zile şi trei nopţi. Nu după mult timp, un copil se născu, era lumina noastră, frumuseţea noastră, motivul existenţei noastre, un copil jumătate demon şi jumătate înger, numit de noi Nephilim, urât de ceilalţi, iubit de propria familie, îl consideram cheia unei noi existențe ce trebuie îngrijită şi păstrată cu sfinţenie, ca într-o zi omenirea să cunoască iubirea din nou. Nephilim crescu mare şi privi tot ce s-a întâmplat şi se întâmplă în continuare şi cu o oarecare tragere de inima ar fi dorit să-i salveze pe oameni de la confuzia în care au rămas generaţii la rând, dar ştia că nu el e cel ce trebuie să facă asta ci noi…
În cele din urmă veni şi ziua în care Creatorul şi Distrugătorul nu puteau să mai vegheze pentru o zi lumea oamenilor, soarele fu acoperit de lună şi planetele la rând cu ele aşteptau ordinele conducătorului lor celest auriu pentru când aveu să plece la locurile lor. Ne luarăm la revedere de la fiul nostru nu înainte de ai da un bilet, care l-am rugat frumos să nu-l deschidă decât atunci când oamenii îi vor accepta condiţia de protector al lor. Ajunşi pe Pământ oamenii se strânseră în jurul nostru speriaţi de ceea ce credeau că va veni, cel mai probabil, apocalipsa, dar apoi ceea ce urma să vadă şi să simtă era să fie unic şi peste limitele imaginaţiei şi al frumuseţii. Dansând în aer, actul nostru mirific se termină într-o îmbrăţişare şi un sărut dulce, iar trupurile noastre deveniră energie pură explodând în mii de culori iar inimile oamenilor fu umplute de istoria lor magnifică plină expresivitate, originalitate, iubire, talentele lor, mai scurt zis pofta lor de viaţă. Oamenii dându-şi seama de ce au pierdut, din primele clipe ale redescoperirii au început să facă schimbări majore şi să se comporte ca o adevărată familie, mulţumindu-ne pentru sacrificiul nostru făcut. Creatorul nici nu şi-a dat seama ce s-a întâmplat şi nici Distrugătorul, dar amândoi au fost mulţumiţi într-o egală măsură pentru evoluţia omenirii şi între ei a existat însfârşit adevăratul echilibru.
Ani buni mai târziu, Nephilim veni pe noul Pământ, prosper, sănătos şi radiant. Primit cumsecade de oameni ei au auzit de povestea noastră şi atunci i-au arătat fiului nostru drag, mormintele noastre. Fericit şi zâmbitor pentru altarul de flori dăruit de oameni, pentru părinţii lui, el scoate dintr-un săculeţ de piele o floare neobişnuită, sticloasă, de un turcoaz pal şi o aşează pe mormintele noastre. Amintindu-şi de biletul pe care i l-am lăsat cu ani în urmă, el îl deschide şi aşezându-se în genunchi îl citi şi descoperii secretul creaţiei oamenilor, secretul din spatele naşterii lui şi motivul trăirii lui într-o lume mai bună scrisă doar în două cuvinte: ,, Twayi Snihyaami” . (,,Te iubesc” în sanscrită).
Acesta este un cont de administrare al LiterNautica.com