Text înscris la Maratonul Literar – octombrie, 2016
Aleargă. Și-ar dori să fugă mai repede, dar nu poate. Știe că fiecare clipă contează. Tocmai de aceea a ales o scurtătură. E o zonă în care mașinile nu pot să circule așa că n-are altă soluție decât să alerge. Pantofii n-o ajută să se miște repede și nu e îmbrăcată pentru alergare. Dar n-are de ales. Trebuie să-l prindă în viață, să-și ia rămas bun de la el și să-i spună că-l iubește. Mult. Tare mult. Și să-și ceară iertare pentru că uneori l-a supărat. Și să-l îmbrățișeze pentru ultima oară. Nu, asta e greu de acceptat. Și de înțeles. Cum adică pentru ultima oară? Nu, nu se poate! Aleargă gândindu-se la el. La povestea lor. La anii pe care i-au trăit împreună. Cu bune și rele. Cu adevăr și minciună. Cu râs și plâns. Ce repede au trecut!
Dacă n-ar fi gențile din dreapta și din stânga poate că ar reuși să mărească viteza. Gențile o încurcă. Ar vrea să le arunce, să scape de ele, să se elibereze, dar nu se poate. Cum să le arunce? Sunt acolo lucruri de care are nevoie. Dar cu siguranță sunt și multe lucruri inutile. Da. Poate să pună pariu că în geanta oricărei femei sunt o grămadă de flecuștețe fără rost. Uneori, în general duminica după amiază, face curățenie printre nimicurile pe care le adună în poșetă toată săptămâna, cărți de vizită, bonuri de la cumpărături, carduri, zi de zi tot mai multe carduri, pliante cu adrese utile, monede fără valoare, rujuri și flacoane mici de parfum, șervețele de hârtie și pixuri, dar nu trece prea mult timp și locul lor e ocupat de alte obiecte la fel de inutile. Și uite că, pe neașteptate, vine un moment când nu mai ai nevoie de nimic. Nici de bani, nici de acte. De nimic. Toate obiectele devin inutile. Ai nevoie doar de cineva drag care să fie lângă tine și să te țină de mână în momentul marii treceri.
A sunat telefonul, a auzit ce i se s-a spus, dar n-a putut să priceapă. O voce necunoscută a anunțat-o că el a fost victima unui accident.
Grav? Cât de grav? Nu se poate! Sigur e el? Da, e el. Unde ? Nu se poate! Când? Nu se poate! Cum? Nu se poate! Grăbiți-vă!
A repetat iar și iar aceleași cuvinte. Nu se poate. Atât a reușit să spună. Minute-n șir mintea ei n-a putut să funcționeze normal. A refuzat să-și facă datoria. Parcă a încremenit. În schimb inima îi bătea cu putere. O simțea zbătându-se teribil de speriată. Trebuia să se grăbească. A transpirat, dar nu contează. Important era să ajungă cât mai repede lângă el.
N-a alergat de mult, așa că nu e în formă. În tinerețe îi plăcea să fugă. Mai ales pe vremea când locuia lângă parc. De atunci au trecut ani buni. Se obișnuise să alerge aproape în fiecare dimineață. Se trezea mai devreme decât ar fi trebuit, se spăla pe față și pe dinți, își punea treningul și adidașii și alerga cam o jumătate de oră. La ora aia parcul era aproape gol. Pe alei erau doar câțiva oameni, în general bunici, care își plimbau câinii. Bunicii simpatici o salutau, cei morocănoși nici n-o băgau în seamă. În parc era liniște, aer proaspăt și o mulțime de păsări ciripeau și zburau dintr-un pom în altul. Din păcate când s-a mutat de acolo, când a schimbat garsoniera pe un apartament mai spațios și mai central, n-a mai avut niciun parc prin apropiere și n-a mai alergat. Apoi l-a cunoscut pe el. O vreme, au fost doar prieteni. Și colegi de serviciu. El era însurat. A doua oară. Al doilea eșec. Cum de nu și-a dat seama săptămâni în șir că el o privea într-un fel anume? Într-o zi i-a atras atenția o colegă.
Cum, chiar n-ai observat nimic? Sau te prefaci? Ce să observ? Că s-a îndrăgostit de tine. E clar. E topit. Se vede de la o poștă. Ce se vede? Că l-ai vrăjit. Imposibil. De ce ar fi imposibil? În primul rând pentru că suntem colegi de serviciu. Și e mai bine să rămânem doar colegi. Și în al doilea rând pentru că e însurat. Și nu vrei să-ți construiești fericirea pe nefericirea cuiva? Ai ghicit. Ce prostie! Prostie sau nu, nu mă interesează bărbații însurați. Oricât ar fi de speciali.
I s-a spus că o ambulanță l-a dus la spitalul municipal, dar că șansele lui sunt minime.
E atât de grav? Da, am înțeles. E conștient? V-a rugat să mă sunați fiindcă vrea să mă vadă? Sigur, mă grăbesc. Vin cât pot de repede.
Un câine aleargă înaintea ei. De unde o fi apărut? Nu-l cunoaște. Dar e mai bine că nu e singură. Câinele e vesel. Crede că ea se joacă. Nu, ea n-are chef de joacă. Dar n-o să alunge câinele. E bine că o însoțește. În doi se fuge mai ușor, așa cum în doi se trăiește mai ușor. Chiar dacă unul e puțin mai în față și celălalt rămâne în urmă. Chiar dacă unul aleargă mai ușor decât celălalt. Asta nu contează. Important e să fie doi. Numai că în general, la un moment dat, se-ntâmplă ceva, un accident, o boală gravă și rămâne doar unul. Și despărțirea e grea. Și apoi singurătatea e și mai grea. Mama ei o știe cel mai bine. După cincizeci de ani de căsătorie, de o vreme a rămas singură. Și nu-și găsește locul. E învățată să cumpere pentru doi, să gătească pentru doi și continuă să ia în calcul două persoane deși, de câteva luni, e singură. Îl simte pe soțul ei aproape, uneori parcă o strigă, alteori parcă îl vede și fiindcă e acolo, ea îi povestește ba una, ba alta. Se teme și nu se teme de moarte. Vrea și nu vrea să moară.
Da, pare ciudat, dar încercând s-o pregătească, iubitul ei a repetat că el o să plece înaintea ei. Cum de-a știut? De unde a aflat? Pur și simplu a știut. I-a spus destul de liniștit și de senin că lui îi era dat să plece destul de tânăr, de parcă ar fi informat-o că afară era urât și bătea vântul.
Glumești? l-a întrebat ea privindu-l cu atenție. De unde poți să știi cine o să plece primul? Nu te cred. Ai să vezi că așa o să fie! Eu am să plec înaintea ta.
Și uite că a avut dreptate. Întotdeauna el a judecat foarte corect.
Și când o fi să plec de tot, a adăugat el privind-o atent, aș vrea să fie ziua, nu contează momentul zilei, important e să fiu treaz și să-mi trăiesc moartea. Ce-ai pus? Ce să faci? Să-ți trăiești moartea? Da! Nu! Taci, te rog. Hai să vorbim despre altceva! Nu! E un subiect important. După părerea mea cei care mor când dorm, și nu sunt puțini cei care nu se mai trezesc dimineața, au ghinion. Ratează marele eveniment al vieții lor. Eu unul vreau să-l trăiesc, să-l analizez, să-l înțeleg! Trebuie să aflu ce se-ntâmplă cu mine când ajung acolo, la granița dintre viață și moarte. Și cum e când trec dincolo. E o experiență despre care se spun o mulțime de povești, pentru că unii, puțini, s-au întors. Eu aș prefera să mor în somn. Simplu. Mă culc, mor și gata, nu mă mai trezesc. Greșești! Dacă mori când dormi, nici nu-ți dai seama că treci dincolo. Mie mi-e frică de moarte. N-are rost să te temi. N-ai cum să scapi. Nu scapă nimeni. Să zicem că ai dreptate și pleci înaintea mea. Te rog să-mi dai de știre cum e acolo. Bine, am să-ncerc dar nu pot să-ți promit.
Trebuie să se oprească și să-și tragă sufletul. Măcar câteva secunde. Spitalul e destul de aproape. Nu! Mai bine nu se oprește. Fiecare minut e foarte prețios. În anumite situații și secundele sunt importante.
O să-ți fie greu fără mine, dar sunt sigur c-ai să te descurci. Ai o mulțime de calități. Și nenumărate chipuri. Ești copilăroasă, visătoare, cuminte, rea, ambițioasă, muncitoare. Continuă! Ai spus nenumărate. Ești bună. Și rea și bună în aceleași timp? Gata, tac. Continuă! E ca și când aș avea mai multe iubite în una singură. Cam câte? Stai, să le număr. Nu e ușor. Sunt cam multe. Cam câte? Am făcut odată un inventar. Și rezultatul m-a uimit. E neobișnuit, dar să tot fie vreo cincizeci și cinci de femei în una singură. Pe care o preferi din cele cinzeci și cinci? Le iubesc pe toate dar cel mai mult îmi place pictorița, cea care într-o zi mi-a dăruit o lucrare minunată. E vorba de Culorile sentimentelor, nu-i așa?? Da. Am făcut-o special pentru tine. Un curcubeu cu culori pastelate. Și un soare, tu, în dreapta paginii, jos. N-am prea înțeles. De ce n-ai pus soarele în centru? Pentru că locul din centru e ocupat. În centru e locul meu, în prim plan sunt eu. Îți place sau nu, ăsta-i adevărul. Te-ai supărat? Sper c-am să reușesc să te împac. Ascultă-mă! Am să-ți spun ceva care o să-ți placă. Mi-e bine cu tine și mi-aș dori să ne reîntâlnim și dincolo. Și acolo, în lumea cealaltă, dacă o mai fi ceva după moarte, aș vrea să fim tot împreună. De ce? Pentru că tu mă accepți așa cum sunt, pentru că mă faci să râd și mai ales pentru că de tine nu mă plictisesc niciodată. Așa cum în mine sunt mai multe femei și în tine sunt mai mulți bărbați. Cam câți? Stai să-i număr. Mai ai mult de numărat? Da, ai răbdare, număr. Sunt mulți. Să tot fie vreo șaizeci și șase. Nu se poate! Atât de mulți? Da. Sunt fix șaizeci și șase. Interesant. Și care dintre ei îți place cel mai mult? Fiecare are farmecul lui. Mi-e drag bărbatul care mă sărută sub teii înfloriți, dar și cel care îmi arată stelele. Sau cel pe care-l simt mândru de mine. Și totuși pe primul loc e poetul. El mi-e cel mai drag. Uneori se simte inspirat. Și în acele zile binecuvântate, după ce își pregătește recuzita, mereu aceeași, un pahar de vin, o foaie de hârtie, un creion bine ascuțit, își aprinde țigara, se concentrează și scrie. Nu mai vede nimic în jur, nu mai aude, scrie și iar scrie. Uneori face mici pauze. Nu vorbește. Ia o gură de vin, trage din țigară și continuă să scrie. Termină poezia, o recitește în gând, apoi o citește cu voce tare. Mi-o citește sau mi-o cântă? Îl ascult aproape fără să respir, îl privesc și mă minunez. Doamne, cât e de talentat. În general nu șterge niciun cuvânt, deși are mereu o gumă la îndemână. Pare că poezia pe care tocmai a pus-o pe hârtie, a stat o vreme în mintea lui așa cum un prunc stă în pântecul mamei până ce e gata să se nască. Când e mulțumit de ceea ce a scris, zâmbește, semnează foaia și mi-o întinde. Păstreaz-o tu! Vreau s-o știu la tine. Când nu e mulțumit, se încruntă, strânge foaia în pumn și o aruncă la gunoi. Ai dreptate. Pe primul loc e poetul. Și pe locul doi? Nu știu ce nume să-i dau. Dar știu cine e. E cel care iubește piețele. Primăvara, vara, dar mai ales toamna. Când tarabele sunt pline și recolta bogată. Gustă un bob de strugure, alege niște mere, știe să le aleagă pe cele mai gustoase, descoperă niște nuci exagerat de mari, sparge una și o mâncăm împreună, îmi cumpără un buchet de crizanteme albe, discută cu țăranii despre recoltă și despre munca lor. Și el se simte țăran, deși în acte e orășean de ani buni. Dar nu poate să uite că a copilărit la țară, că a mers cu vaca la păscut, s-a scăldat în gârlă, a furat mere din livezile vecinilor și a mâncat cartea ca să ajungă la oraș și să scape de sărăcie. Ai lui sunt țărani și ar trebui să-și facă timp și să mai treacă din când în când pe acasă.
Ce i s-a întâmplat? I s-a rupt un toc? Cum se poate? Pantofii sunt aproape noi. Și au fost destul de scumpi. Ce-i de făcut? Mai sunt câțiva pași. Gențile atârnă tot mai greu. Brusc începe să plângă. De ce? Ce se întâmplă? Trebuie să se liniștească. Se așează pe bordura de la marginea drumului.
Poate că medicii se înșeală. Poate că o să-și revină. Poate că o să se-ntâmple o minune. Ea crede în minuni. Nu ți se pot întâmpla minuni decât dacă crezi în ele.
Încearcă să se ridice. Nu reușește. Mai încearcă o dată. Același rezultat. Se simte epuizată. O doare inima. Îl aude repetând.
Inima nu doare. Inima nu doare. Plec. Rămâi cu bine.
Gata, el a plecat. A trecut dincolo. Așa simte ea. Reușește să se ridice și își continuă drumul spre spital. Șchioapătă din cauza tocului rupt. Dar nu mai are rost să se grăbească, fiindcă el a plecat.
Acesta este un cont de administrare al LiterNautica.com