Azi am vândut rochia de bal. Stătea de ani buni atârnând pe umeraş, mărturie a acelei seri care a pus o graniţă. Nici rochia de mireasă n-o îmbrăcasem cu-atâta bucurie. Mi-ai aruncat peste umăr, în timp ce-ţi aranjai nodul italian la cravata perfect asortată impecabilului tău costum englezesc: ”Parcă-i o cămaşă de noapte!” Mi-ai trântit noaptea-n cap, cu cerul şi planetele-n ea. Am vrut s-o sfâşii în bucăţi, apoi să scot cămaşa de noapte de sub pernă, s-o îmbrac şi să te însoţesc aşa, cu ea, scurtă, decoltată, indecentă. În loc de asta, am zâmbit şi am dat-o pe glumă, sfătuindu-te s-o priveşti mai atent. N-aveai ochi, îţi sunase telefonul. Ca o adevărată doamnă (chiar şi în cămaşă de noapte), m-am prefăcut a avea treabă la baie şi am tras uşa după mine, pentru a nu asculta, fie şi fără să vreau, conversaţia. N-ai priceput că stăteam acolo pentru a nu te deranja. După ce ai încheiat convorbirea, te-ai zborşit la mine, că ce tot fac în baie de nu mai ies. Iar am zâmbit şi mi-am cerut scuze, pretextând că mi-am refăcut machiajul. M-ai privit tăios, strâmbând a lehamite colţul gurii. Am zâmbit împăciuitor. Când, în cele din urmă, am plecat, ai pornit hotărât, mergând doi paşi înaintea mea, ca un adevărat bărbat secondat de umila sa umbră.
În sala de bal, păreai a te simţi jenat de prezenţa mea, ca şi cum aş fi fost ruda săracă de la ţară pe care, volens-nolens, a trebuit s-o suporţi prin preajmă. Totuşi, oricât de bătută-n cap (a se citi îndrăgostită) eram, n-aveam cum să nu remarc privirile admirative ale celorlalţi bărbaţi din salon. Tu păreai muncit pe dinăuntru de o problemă fără rezolvare. Ori poate numai statutul de persoană importantă te obliga la o astfel de morgă. Ţi-aş fi spus că am cheltuit o avere pe nenorocita aia de rochie, având în vedere modestele mele venituri, numai ca să-ţi fiu o parteneră pe măsură, de care să nu te ruşinezi. Ce-ai fi înţeles? Mă simţeam din ce în ce mai stingheră, mai nebăgată în seamă, mai inoportună în adunătura aceea de simandicoşi.
Atunci a apărut Vladimir. Cu chipul său radios, cu lumina superbă din priviri, s-a îndreptat spre mine, făcându-mi semn către balconul somptuos. Mi-am făcut drum, profitând de indiferenţa ta şi de faptul că erai angajat într-o inutilă discuţie politică, iar el m-a urmat la scurtă vreme. M-am agăţat de prezenţa lui ca de un punct de sprijin, cu bucuria că, în sfârşit, cunoşteam acolo pe cineva din lumea mea, pe cineva care nu mă judeca după haine, după marca poşetei ori a pantofilor, după contul (inexistent) din bancă. Am aflat că se afla acolo pe post de body-guard, să vegheze la pacea lumii. De fapt, aşa cum mi-a spus, era numai o funcţie de faţadă, nimeni nu se aştepta ca cineva să se păruiască pe-acolo. Dar Vladimir, cu statura lui musculoasă impunătoare, cu figura exotică dată de chipul măsliniu, ochii verzi, mari şi oblici şi de părul rebel căzându-i în bucle răzleţe, dădea bine în lumea aceea de snobi şi mai ales snoabe. Mi-a spus că făcea şi astfel de servicii, în afară de masaj. Îmbogăţiţii de carton se întreceau să-l angajeze fie pentru a păzi o piscină în care se scăldau odraslele la zilele de naştere, împreună cu alţi copii, fie să mimeze paza la o recepţie. În fond, o muncă uşoară (dacă se poate numi muncă) şi gras plătită.
– Trebuie să ştii să le faci ăstora banii să le sară din buzunare. Că, oricum, nu i-au câştigat cu sudoare. Tu ce cauţi printre stârpiturile astea? Că, din cât te cunosc, nu eşti vreo profitoare, nici politica nu-ţi place, atunci?
Am ridicat din umeri, neştiind dacă e cazul să mă destăinui. Dar, cum e băiat deştept, nu i-a luat mult să se prindă.
– Aha! Ţi-a picat cu tronc vreuna din lipitorile astea, care sug sângele poporului! Cred că ştiu care e, v-am văzut când aţi intrat, te poartă ca pe un trofeu, dar nu vrea ca tu să-ţi conştientizezi valoarea. Aşa-i că te-a umplut de complexe?
– Vladi!
– Niciun Vladi! Şi nu-ţi mai trage de rochia aia peste decolteu! Ce-ascunzi? Ai uitat că la masaj te-am văzut doar în slip, şi ăla de-abia acoperindu-te?
– Vladi, te rog!
– Ascultă, fată, nu mai face pe doamna cu mine! Îţi ştiu trupul pe de rost, fiecare curbură, fiecare aluniţă. Şi mahărul tău te cunoaşte la fel? Bag mâna în foc că nu. Chiar dacă nu cu mine, ci cu el ai făcut „dragoste”. Ăştia n-au timp de fineţuri. Cu femeile fac doar sex, dragoste ştiu să facă numai cu banii. Ăia îi excită, îi duc pe culmile extazului…
– Taci odată!
– S-o crezi tu! Ştiu, Crina, că adevărul doare, dar trebuie spus. Şi pe mine mă doare să te văd aici. Eu chiar te iubesc. Ţi-am mângâiat trupul cu atenţie asupra fiecărei fibre, te-am absorbit în mine, te-am simţit, ţi-am simţit încordările, temerile, bucuriile, sublimând acel impuls primar şi transformându-l în ceva mult mai frumos, aproape pur… Să nu crezi că mi-a fost uşor să mă aflu în prezenţa ta şi să te ating fără să te ating, mai bine zis să te ating doar atât cât permite lanţul… profesional. Am făcut mii de masaje, dar niciodată n-am avut astfel de probleme. Cu tine a fost altceva, credeam că şi tu… Şi-acum nu mai înţeleg… Ce cauţi tu lângă animalul ăsta?!?
Întrebarea lui Vladimir, pusă pe un ton cam ridicat, a venit fix pe momentul când muzica s-a oprit, astfel că s-a făcut auzită în tot salonul. Am încremenit. El, fără să-şi piardă cumpătul, până ca voi să vă dezmeticiţi, m-a luat de mână şi-a traversat cu mine salonul, spre ieşire. La un semn al tău, un individ în civil, dar care pesemne numai civil nu era, s-a repezit să-i pună cătuşele. Mai iute decât el, i le-a zvărlit cât colo şi s-a pierdut cu mine în noapte.
Azi am vândut rochia de bal. Şi, odată cu ea, povestea unui specimen cu suflet uscat, care-a crezut că poate pune cătuşe iubirii.
Acesta este un cont de administrare al LiterNautica.com