Cum poate un om să se schimbe atât de mult – şi nu doar mult, ci total şi într-un sens total impardonabil şi total ireparabil?
Pe Alma o păstrasem ani de-a rândul la confluenţa amintirii cu idealul. Nu spusesem niciodată nimănui, poate şi pentru că nimeni nu mă întrebase, dar Alma însemnase pentru mine mai mult decât toate eroinele de romane, mai mult decât toate prietenele mele, mai mult decât toate profesoarele mele, mai mult decât mama… Alma fusese reperul meu existenţial, modelul meu în viaţă. Nu am spus asta niciodată şi dintr-un soi de posesivitate, Alma era a mea, secretul meu, mentorul meu, iar faptul că ea, sau măcar modelul ei, îmi aparţinuse mi se parea înălţator, pentru propria-mi persoană, hm!, bineînţeles, şi nu aş fi vrut să îmi pierd din măreţie prin dezlegarea misterului.
Să o văd acum, aşa cum a devenit, e ca şi cum ultimii 20 de ani ai vieţii mele s-ar chirci în flăcari ca un manunchi de pagini, pe care, deşi se mai cunoaşte tuşul, temperatura le-a dizlocat în mii de bucăţele cenusii imposibil de lipit la loc.
Când îmi amintesc de pătuţul meu din copilărie, în care nu ştiu dacă mi-am făurit visurile – dar mă topesc după expresia „pătuţul în care mi-am făurit visurile”, de parcă ar exista undeva o fabrică de visuri în care poţi lua poziţia fetusului şi te poţi înveli cu graniţe faţă de toate cele cu acces restricţionat – îmi vine inseparabil în minte şi chipul Almei, lângă pătuţ, pe pătuţ, departe de pătuţ. Pe atunci mama era mai mult plecată şi îmi petreceam după-amiezele singură sau cu Alma. Îmi plăcea mult să stau cu ea şi mi-a plăcut şi mai mult când am devenit adolescentă şi când simţeam, mai acut ca oricând, nevoia unui model, a unei direcţii de devenire. Nu a fost greu să o aleg pe mătuşa mea. La nici 33 de ani era deja profesor universitar, avea un gust desăvârşit în materie de muzică şi teatru, avea mai mulţi pretendenţi decât oricare dintre prietenele mele, vorbea fluent 4 limbi străine, călătorise prin jumătate de lume (aşa credeam eu, căci pe atunci lumea părea mai mică pentru mine). Dar nu pentru acestea o îndrăgeam. Şi nici pentru că era frumoasă. Era deosebit de frumoasă – în sensul plastic şi în sensul ce transcende plasticul. Îşi purta mereu părul desprins şi avea fruntea înconjurată de zulufi neascultători, moi şi încârlionţaţi – aşa cum au copii când începe să li se îndesească părul – şi îi aranja mereu cu mâna, deşi de pe atunci ştiam cred că nu zulufii voia ea să îi atingă, ci fruntea: acel centru de greutate al fiinţei ei. Şi cât farmec îi dădea această atingere continuă a frunţii. Acest tic nu am încercat să i-l copiez.
Avea ochii luminoşi şi lumina îi iradia şi în jurul ochilor, un efect pe care machiajul încearca să îl redea, dar fără a deschide acele portiţe senine spre interior. Ochii ei păreau să râdă, dar nu cu blândeţe aşa cum te-ai fi aşteptat de la o femeie atât de politicoasă, ci ironic şi mustrător. Ştiam că nu îi scăpa niciodată vreun aspect nedrept sau tragic şi e ciudat cum ele se reflectau în zâmbetul amar din ochii ei. Era mereu aranjată, elegantă, cu pieptănătura perfectă şi cu pantofii asortaţi. Purta puţine bijuterii, minuscule.
Dar eu am îndrăgit-o pentru toate ideile pe care le frământa sub zulufi, pentru simţul ei, extrem de pedant şi inflexibil al dreptăţii şi, mai presus de toate, pentru năzuinţa ei spre a trăi la alt nivel. Îmi plăcea chiar şi inflexibilitatea ei – era un semn de consecvenţă, de egalitate cu sine, de nerenunţare.
Am cunoscut oameni care vor să se simtă frumoşi, să degaje prin atitudine încrederea în imaginea lor – dar cel mai adesea încrederea lor e mai vulnerabilă decât suprafaţa apei la adierea vântului. Am cunoscut oameni care vor să afişeze o anumită distincţie – dar când distincţia e o sforţare efectul scontat se anulează de la sine. Am cunoscut oameni care au idei şi care ţin să şi le apere cu orice preţ, dar ideilor lor sunt mai mari decât oamenii şi ei eşuează invariabil în a le apăra. Am cunoscut oameni care vor să se facă plăcuţi, fiind cât mai binevoitori, iar lumea îi evită şi îi consideră linguşitori. Alma nu era nimic din toate acestea. Frumuseţea ei se avea pe sine, era distinsă într-atât încât iradia şi împrumuta distincţie şi furculiţei pe care o mânuia şi ochelarilor pe care îi sprijinea de pistruii de pe nas, şi mersului ei şi locului în care mersul ei se aşeza. Iar ideile Almei erau cel mai de preţ bun al ei. Şi erau atât de multe şi întortocheate şi copleşitoare şi majoritatea triste sau întristătoare. Tocmai de aceea, Alma părea să facă tot posibilul să fie nesuferită, căci oamenii cu acest gen de tristeţe mordibă (tristeţea ideilor este cea mai periculoasă) sunt de regulă ocoliţi de toată lumea. În loc de binevoitoare, ea era directă şi caustică – un motiv în plus să nu fie plăcută, şi totuşi, toţi cei care o cunoşteau nutreau faţă de ea cel mai profund amestec de drag şi stimă.
Alma a fost cea care mi-a ales numele (Josephine), cu ea am fost la prima piesă de teatru la doar 6 ani (Livada cu vişini) ale cărei replici aproape că le ştiam pe de rost, ea m-a învăţat cum se ascultă muzica, cu ea am discutat toate marile teme din marile cărţi, şi Alma se declara de obicei mulţumită dacă discuţia mă lăsa cu ochii în lacrimi – însemna că am înţeles. Ea m-a învăţat să fiu frumoasă şi… mândră (e o mărturisire care mă costă), să nu pun preţ pe lucrurile mărunte, să nu plec urechea la declaraţiile băieţilor (la acea vârstă, valabile întotdeauna doar o perioadă determinată de timp). Ea mi-a dăruit primul buchet de orhidee (florile mele preferate acum) şi m-a învăţat franceza şi să beau ceaiul. Ea m-a adus pe linia de plutire când voiam să fiu naivă, indecisă, mofturoasă sau idioată.
Alma mă învăţase să nu judec oamenii, sau, în orice caz, să nu-i judec după înăţişare. Nu o voi judeca pentru cum se înfăţisează acum: pentru pleoapele căzute peste ochii odinioară ca nişte ferestre „gură de lup”, pentru firele de păr albe presărate în zulufii ei aurolari, pentru spondiloza care îi frânge verticalitatea sau pentru gâtul împovărat de riduri. Dar părul îi era ars, amorf şi neîngrijit ca o declaraţie de respingere a tuturor sloganelor de înfrumuseţare. Colţurile gurii ei, altădată atât de mobile şi expresive, de parcă aveau o viaţă proprie, erau acum căzute într-o expresie de neşters şi de neprivit. În copilăria mea, mâinile ei aveau un tremor – şi nici măcar tremor. Erau mâini nervoase, dacă există aşa ceva, de parcă toată angoasa lumii se filtra printre degetele ei. A fost primul lucru care mi-a atras atenţia la ea cu ocazia revederii noastre la această înmormantare sordidă: agitaţia mâinilor ei fusese subjugată de o verighetă galbenă, strălucitoare. Alma mea detesa obiectele strălucitoare. Nici umbră de ironie în ochii ei. Nici umbră de lumină.
Ştiam că plecase de la Universitate cu ani în urmă, cu prilejul unor certuri cu conducerea sau pentru că refuzase un compromis. Tipic ei. Bravo ei.
Dar rudele povesteau acum că de atunci juca un rol mărunt în cadrul unei Direcţii obscure, în calitate de funcţionară şi mai obscură (adjectivele nu le aparţin rudelor). Venise cu soţul ei, un bărbat cu timbru vocal plăcut şi dicţie de actor bătrân – dar nici timbru, nici dicţia lui nu făceau cât de cât captivante platitudinilor pe care le povestea despre drumul lor cu trenul.
S-a căsătorit cu un distribuitor de produse farmaceutice pentru animale. Nu mai merge la teatru. Nu au copii. Au venit cu trenul. Nu îmi şopteste vreun vers pentru ca eu să-l spun pe următorul. Nu o mai recunosc! Îmi vin în minte cuvinte usturătoare. Îmi înghit veninul şi mă sufoc sub amăreala lui.
***
E dezamăgită! Am dezamăgit-o total şi total impardonabil şi total ireparabil! Josephine nu înţelege! Biata fată… Simt vag cât am greşit lipsind-o de inocenţa ei fermecătoare, îndepărtând-o de acel abur al copilăriei, împuiându-i capul cu toate problemele prea grele şi prea tragice, împingând-o la lecturi care îi depăşeau vârsta, impunându-i să facă doar lucruri care să conteze! Acum e profesor universitar, dar ştie ea ce e iubirea?
Daca i-aş explica acum nu ar mai putea înţelege, căci eu am pregătit-o să nu poată înţelege vreodată astfel de lucruri…
***
Să o văd pe Alma învârtind sarmale în bucătărie, cu femeile venite să ajute la înmormantare, e o nouă răsucire a cuţitului în toată copilăria mea. Nu mai e deloc Alma…
Şi totuşi, o văd că îşi duce mâna la frunte şi îşi aşază zulufii, dar păstrează o clipă în plus mâna pe creştet, exact ca atunci.
***
Josephine, dacă ţi-aş putea vorbi ţi-aş spune că între o viaţă simplă şi moarte poate aş fi ales moartea, dar între o viaţă simplă şi nebunie am ales ceea ce ţie îţi repugnă atât de mult… Din fericire, a fost o alegere conştientă – semn că încă nu îmi pierdusem minţile, deşi nu a lipsit mult. Obosisem să gândesc, obosisem să militez, obosisem să macin în minte tot ce e rau şi urât şi nedrept pe lume. Înnebuneam dacă aş fi continuat să cred că pot schimba toate astea! Dar nu îmi pare rău pentru alegerea mea, căci am descoperit în această viaţă simplă multe, mai multe decât ştii tu şi am descoperit şi ce m-ar fi distrus: am greşit tot timpul crezând că lucrurile mici nu contează, ele sunt de fapt esenţa a tot ce e bun şi frumos şi curat. Nu, dacă mă gândesc mai bine nu îmi pare rău că te-am învăţat toate acelea – când va veni momentul să faci şi tu alegerea, o vei face cunoscând ambele lumi. Vei şti la ce renunţi şi care e preţul. Şi poate, lucrurile mici şi mărunte te vor învăţa să fii fericită. Mă tem că eu am sărit peste lecţia asta, dar dacă vrei acum putem face sarmale împreună. Şi putem asculta Chopin.
Acesta este un cont de administrare al LiterNautica.com