Mereu fugise de succes. Poate că îi fusese şi uşor să o facă, nu avea niciun talent deosebit. Doar maică-sa continua să creadă, chiar şi acum când el trecuse de patruzeci de ani, că dacă el şi-ar dori, ar putea fi un alt doilea Pavarotti. Şi de ce crezi că e nevoie de un al doilea ?! îi închidea el gura de fiecare dată, adăugând că vocea lui îl plictisea până şi pe el însuşi.
Nu o spunea pentru că s-ar fi temut de trac, deşi în mod evident nu era un îndrăzneţ în adevăratul sens al cuvântului, dar reuşise mereu să lase o impresie destul de bună celor din jur, comunica uşor, socializa cu plăcere, popularitatea nu ar fi fost o problemă căreia să nu-i facă faţă. Doar că, fără să îşi dea seama prea bine de ce, probabil nici nu era pe deplin conştient de acest lucru, în adâncul sufletului se temea că succesul său ar fi însemnat moartea sa. Că după el nu ar fi putut veni decât declinul. Succesul fiind un apogeu al vieţii sale, tot ce ar fi urmat nu putea însemna decât un coborâş. Ori lui îi plăcea să se imagineze la început de drum, la poalele muntelui. Bucuria lui cea mai mare era să pornească la drum. Începea o sută de chestii noi, le abandona promiţându-şi că le va relua cu altă ocazie, de la învăţarea japonezei până la confecţionarea de mărţişoare, în fiecare zi îşi propunea ceva nou iar asta îi provoca o nesfârşită plăcere. Cea mai îmbătătoare senzaţie o trăia de câte ori se imagina făcând ceva pentru prima dată: cucerind un vârf de munte, făcând surf sau coborând în mină. Simplul fapt că se vedea făcând lucrurile alea, că ele erau posibile dacă el şi le-ar fi dorit, era de-ajuns ca să simtă că mai are timp să aleagă. Ori în asta credea el că stă tinereţea şi cumva nemurirea: în infinitele posibilităţi de a alege. Succesul, indiferent cum ar fi venit el, i-ar fi restrâns posibilităţile. Prefera să treacă drept imatur, neavând nici cea mai vagă idee care era sensul vieţii lui, dar ideea că într-o zi ar fi descoperit acel sens unic îl îngrozea. Se purta ca un şcolar care dădea din umeri nonşalant când era întrebat ce dorea să devină când va fi mare. Cu convingerea că putea fi orice.
Era extrem de mulţumit de slujba sa la muzeu. Pentru că de douăzeci de ani încoace reuşise să trăiască cu convingerea că e o slujbă temporară. Şi pentru că îi lăsa suficient timp să conceapă planuri de demarare de noi şi noi activităţi.
Istoria îl pasionase cândva aşa cum îl pasionaseră şi multe alte chestii din care nu ieşise nimic. Îl pasionase pentru că sperase să înţeleagă sensul existenţei omenirii, căuta în datele istorice, în faptele glorioase ori sângeroase ale conducătorilor, în lupta omului cu natura ori cu duşmanii săi pământeni, o cheie, o explicaţie, un sens. Gândea că va şti de ce. Ei bine, nu aflase. Desigur, asta îl fericea. Toate întrebările la care nu găsea răspuns îl bucurau pentru că îi confirmau tinereţea sa.
În seara aceea avea loc vernisajul unei expoziţii de pictură. De câteva minute, Stere, cel despre care v-am vorbit până acum, încerca să-şi amintească numele pictorului. Ar fi putut să îşi întoarcă privirea spre stânga unde ar fi văzut afişul lipit pe peretele din faţa uşii, dar stătea încremenit, privind fix în imprimeurile covorului uzat şi aştepta. Era amuzat că nu-şi aminteşte numele artistului. Mai ales că ştia cine e. Nu era prima oară când expunea la muzeu. Un profesor de desen cu ambiţii. Îşi aducea elevii de la şcoală şi vreo două-trei colege bătrâne ca să strângă nişte aplauze. Nu se putea spune nici despre el că are mare succes. Dar probabil se simţea de parcă ar fi avut. N-aveai de unde să ştii. Nimeni de fapt nu ştie ce simte omul. În orice caz, faptul că tot expunea, deşi nu avea cine ştie ce public, îl făcea pe Stere să creadă că aşa se simte. Lui Stere îi plăceau picturile tipului. Erau total lipsite de sens dar încercau să lase impresia că au un înţeles al lor tainic, profund. El însă ştia că nu au, de aceea îi şi plăceau. Culori întinse parcă în duşmănie printre cabluri, bucăţi de sârmă ori bucăţi de cauciuc. Culori care nu puteau decât să urle : nu pot să creez nimic, pentru că nu sunt în stare de nimic, pentru că nimeni nu aşteaptă ca eu să fiu în stare de ceva! Aşa auzea Stere tablourile strigând. Manolache. Ăsta era numele pictorului.
Pe uşa larg deschisă pentru a putea intra cele câteva raze zgârcite ale unui aprilie capricios intră una dintre profesoarele invitate de domnul Manolache. Avea o sută de ani şi o sută de idei despre cum ar trebui să fie promovat un artist comunitate şi nu numai.
Stere se repezi spre ea cu dorinţa de a o măguli într-un fel cu atenţia sa, fiindcă ăsta era felul său de a se autopedepsi pentru duşmănia cu care privea de fapt bătrânii. Gândea că e ceva profund imoral să privească bătrânii cu dispreţ, dar nu reuşea să îşi reprime sila decât atunci când aceştia erau în preajma copiilor. Atunci se înduioşa cu adevărat. Şi asta îl înălţa destul de sus în ochii proprii pentru câteva secunde.
Profesoara de o sută de ani întrebă de o sută de ori când începe şi câţi invitaţi sunt. Cu cât era mai enervantă, cu atât Stere îi zâmbea mai amabil. I-ar fi pus o pernă pe faţă, ca-n filmele proaste cu crime neverosimile, dar în loc de asta îi zâmbea. Şi zâmbetul acesta îi părea dovadă vie a nobleţii sale şi a martirajului său.
Telefonul mobil îi vibră. Îl setase pe silenţios, ca să nu deranjeze adunarea. Bâlbâi o scuză şi ieşi cu telefonul la ureche din muzeu. Afară vântul îi şfichiui cu o rafală fire de praf în ochi. Duse mâna liberă la ochi şi se întoarse cu spatele la vânt.
– Alo?
– Stere?
– Da. Cine întreabă?
– Carmen. Am fost colegi de facultate, acum douăzeci de ani. La Istorie-Engleză, vreau să spun. Poate tu ai mai făcut şi o a doua facultate. Erai ambiţios.
– Aa…Carmen. Nu eram. Dimpotrivă. Carmen şi mai cum?
– Carmen Solaru.
– Cred că mi-am amintit. Roşcată şi…
– Grasă.
– Nu asta am vrut să spun. Roşcată şi zâmbăreaţă. Zâmbeai tot timpul. Mi se părea că eşti, fără un motiv anume, foarte fericită.
– Chiar nu eram. Doar că vroiam să distrag atenţia de la corpul meu îndesat. Mă gândeam că dacă le zâmbesc oamenilor uită că au în faţă o fată grasă.
– Şi eu m-am îngrăşat destul de tare. Dar în general nu le zâmbesc oamenilor. Doar pensionarelor pe care le-aş strânge de gât. Camuflez gândurile criminale.
– Ha, ha, ai rămas la fel de trăsnit.
– Ei, nu, eram mai sărit de pe fix pe-atunci. Acum sunt normal. Cum de m-ai sunat ? Şi de unde ai numărul meu?
– Numărul îl am de pe site-ul Muzeului vostru. Eşti persoana de contact la un proiect…
– A, da…Dar accesează cineva pagina noastră ?!
– Uite că eu am intrat. Aveam drum pe la voi prin oraş şi mi-am aruncat privirea să văd ce-i de vizitat pe-aici şi am dat peste numele tău la muzeu…Am zis să te sun, eram curioasă să văd ce mai faci.
– Păi când ajungi în oraşul meu minunat?
– Sunt deja aici.
– A.
– Da.
– Ne putem întâlni, dacă vrei.
– Desigur.
– Eşti…singură?
– Divorţată. Am trei copii. Dar nu-s cu mine, nu te nelinişti.
– Ha, ha, ha…
– Tu nu ai copii ?
– Nu, nu …Eu nu m-am însurat. Mă tot dau pe lângă o băbuţă care vine des la muzeu, dar nu am succes. Cred că mi-a trecut vremea.
– Ei, nu…dar băbuţele sunt pretenţioase.
– Unde eşti acum?
– În faţa spitalului.
– Ce cauţi acolo ?
– Am ajuns din întâmplare. Mă plimbam pur şi simplu…
– Hai că muzeul e destul de aproape. Rămâi acolo. Vin să te salvez.
– Ok. Te aştept.
Stere plecă fără să mai explice nimănui nimic. Se va gândi el la ceva până a doua zi. Va spune că i s-a făcut pur şi simplu rău.
Se apropia dar nu o vedea. Lume de tot felul. Bărbaţi, femei, copii, dar ea nu. Nu înţelesese bine? Ajunsese prea târziu şi ea se plictisise să-l mai aştepte?
Avea trei copii, fireşte că răbdarea nu putea fi punctul ei forte. Trei copii. Probabil e cât o balenă. Bine că nu-l aşteptase. Ce s-ar fi putut întâmpla? Şi n-avea niciun rost să-şi complice viaţa.
– Te uiţi după mine şi nu mă vezi, nu-i aşa ?
Era slabă. Tunsă scurt, în blugi, adidaşi. Era foarte înaltă. Avea cearcăne adânci. Şi cercei roşii. Nu se vedea deloc că are trei copii.
– Spune, te-aşteptai să fiu grasă ?
– Carmen ?
– Da, da….Hai, ce stai cu figura asta ?
– Te-ai schimbat foarte tare.
– Uite, asta a făcut din mine divorţul. Dacă ştiam că o să fiu aşa slabă, divorţam mai demult.
– Şi copiii? Nu te-am întrebat ? Câţi băieţi şi câte fete?
– Două fete şi un băiat. Băiatul e cel mai mic. Are şapte ani. Fetele au 12 şi respectiv 10 ani…Dar tu ? Cum de nu te-ai însurat? Erai un tip destul de mişto…Cântai la chitară…nu?
– Da. Poate că de aia. Fetele se îndrăgostesc de cei care cântă la chitară, dar se mărită mai curând cu cei care repară maşini.
– Hai să bem o cafea undeva şi mai povestim, ce zici ?
Nu avea cine ştie ce sumă la el. Dacă o cafea nu însemna doar o cafea, avea cu ce plăti consumaţia ?
– Mergem.
Îşi strecură cu discreţie din mers mâna în buzunarul de la geacă. Îi foşniră mai multe bancnote printre degete. Se va descurca el cumva. La urma urmei va da fuga la un bancomat, va găsi el o scuză, ceva.
Nu era multă lume în bar. Se aşezară la geam şi cerură o cafea şi un coniac. Ea învârtea scrumiera în timp ce-i povestea. Se căsătorise cu un pădurar. Era frumos şi mergea călare pe cal. Avea o casă drăguţă într-un sat la poalele muntelui. Copiii lor erau sănătoşi şi veseli. Apoi pădurarul ei a plecat în Italia, a lucrat într-o benzinărie. Vara se întorceau în ţară şi îşi făceau casa şi mai drăguţă. Apoi au mai construit o casă drăguţă lângă casa drăguţă. Să fie pentru copii. Au mai cumpărat pământ, au mai cumpărat o maşină, apoi un tractor. Se întorceau mereu în Italia ca să mai câştige bani cu care apoi să mai cumpere ceva în ţară. Copiii nu erau nici italieni, nici români. Ea îngrijea de copiii altora în timp ce-i vedea pe ai ei crescând ciudat, ca plantele în pământ nefertil.
Apoi ea s-a săturat şi a hotărât să rămână în ţară. A început să predea la o şcoală, avea timp mai mult pentru copii. Pe urmă totul s-a complicat. Soţul ei a început să-i reproşeze că a rămas în ţară pentru că trăieşte cu un alt bărbat…
Ajunsă aici Carmen tace o vreme. Poate că s-a întristat deşi zâmbeşte. Oricum finalul e previzibil.
Continuă după un timp spunând că acum are o firmă de cosmetică, a făcut nişte cursuri, îi merge cât de cât bine, îi place, se pricepe şi învaţă tot timpul. Iar în oraşul lui a venit pentru un seminar de cosmetică, o să discute cu nu ştiu ce specialişti despre tratamente naturiste şi multe altele. Dar nu dezvoltă subiectul, nu vrea să fie plictisitoare.
Îi cere şi lui să povestească. Lui nu-i place să povestească despre el. Nici nu are ce. Lui de-acum de-abia i se vor întâmpla toate. Dacă nu cumva viaţa lui a intrat pe o stradă cu sens unic, unde nu poate să întoarcă fără să încurce foarte tare alte vieţi, şi pe care ştie în mod sigur că nu va întâlni pe nimeni venind din faţă decât dacă a greşit drumul.
Ea îi zâmbeşte fără să ascundă nimic. El îi zâmbeşte ascunzându-i cât de mult îşi doreşte ca ea să nu fi greşit drumul atunci când s-a întâlnit cu el.
Acesta este un cont de administrare al LiterNautica.com