I
-Şi asta a fost, domnule judecător. Eu mai mult nu ştiu, pe cuvântul meu de om. N-am ce pierde. Atâta am văzut, atâta v-am spus. Eu dacă pot ajuta legea asta, care ea pe mine nu vrea să mă ajute în nici un fel, o fac, ca să arăt că sunt un cetăţean cinstit şi că-mi merit fiecare bănuţ primit de la trecătorii milostivi pentru că, nu-i aşa, fiecare cetăţean reprezintă statul şi dacă unul mă ajută, atunci mă ajută o ţară întreagă. Prin urmare, eu v-am spus tot ce ştiu şi dacă mâine o să ştiu mai multe, fiţi sigur că şi dumneavoastră o să ştiţi, pe cuvântul meu de om.
Vorbeşte prea mult. N-o să-l creadă nici dacă spune adevărul dacă mai continuă cu risipa asta de vorbe, îşi spune Andrei în gând.
-Domnule judecător, intervine el, cred că este de-ajuns. Martorul nostru este hipertensiv. Dacă aţi auzit tot ce trebuia de la el, vă rog să îi daţi voie să părăsească sala.
-E patetic! strigă Balcu.
-Domnule Balcu, vă rog, bate ușor cu ciocanul judecătorul. Aţi terminat cu martorul acesta?
-Consider că este de ajuns, domnule judecător.
Așa, acum trebuie să îmi fac și eu jocul.
-Domnule judecător, am toate analizele medicale pentru a dovedi dezechilibrul mintal al clientului meu.
-Imposibil! Acum jumătate de an analizele lui demonstrau că este perfect sănătos, cel puțin mintal vorbind, obiectă Balcu.
-Asta pentru că au fost falsificate! Clientul meu are dușmani, bineînțeles. Aceștia au plătit sume mari pentru a-l târî în procese și a-l condamna la închisoare pe viață. Omul acesta este bolnav psihic, nu este conștient de faptele pe care le face. Nu poate fi tras la răspundere pentru nimic, domnule judecător. Toate câte a făcut sunt doar o manifestare în mod macabru a bolii lui. Domnule judecător, știți bine că…
-Și ce caută un asemenea om în libertate? se ridică Balcu. De ce nu a fost trimis până acum la un sanatoriu date fiind ”problemele” sale?
Prietene, nu te pui cu cine trebuie.
-Domnule Munteanu, ziceați că aveți dovezi medicale?
-Bineînțeles. Clientul meu nu este în deplinătatea facultăților mintale. Se pare că este ceva ereditar deoarece tatăl său a suferit de schizofrenie în ultimii săi cinci ani de viață. În cazul de față avem parte de o formă a nebuniei cu manifestări ca ale unui psihopat. Se poate spune că este un psihopat, așadar. Acesta trebuie, prin urmare, internat într-un azil și nu supus închisorii.
-După câte a făcut trebuie să plătească! strigă o femeie din spate.
Femeie nebună! Uite de-aia nu conduceți voi lumea, o daţi de gard cu sentimentele voastre…
-Doamnă, dacă nu vă puteți stăpâni, vă invităm afară.
Mereu aceeași replică, domnule judecător.
-Vă rog să lăsați dosarul cu analizele medicale aici, domnule Munteanu, spune judecătorul indicând pupitrul său. Ne vom uita în hârtiile inculpatului, vom lua în seamă toate dovezile aduse de ambele părți, mărturiile depuse și vom reveni cu o decizie peste o oră.
Toată lumea părăsește sala. Andrei și clientul său discută discret pe hol, amândoi manifestând un calm de netulburat, cel din urmă afișând adesea un zâmbet ușor tâmp. După câteva clipe, Andrei își lasă omul singur și se îndreaptă spre o tânără care îl aşteaptă cu un chip fericit, după care îl sărută preț de câteva secunde.
-Ți-am zis să stai acasă.
-Ți-am zis că vreau să fiu lângă tine la fiecare victorie, răspunde ea alintându-se.
-Ei bine, de data asta va fi puțin mai greu, dar nu vreau să-mi distrug reputația, așa că va trebui să calc peste nişte oameni ca să-l scot pe nebunul ăsta din închisoare. Aș avea nevoie de o minune să câștig de data asta, dar dacă nu primesc niciuna, o să mă mulțumesc cu munca.
-Se uită destul de ciudat la noi, remarcă ea. Andrei, mă sperie privirea lui.
-Stai liniștită, nu-ți poate face nimic. N-ar îndrăzni să se atingă de tine nici nu gândul. Îmi este dator vândut.
-Nu-mi place că aperi un om care a omorât atâtea persoane. E nebun, merită să îl mănânce șobolanii în pușcărie.
-Ei, ei, gata, nu tu hotărăşti cine şi ce merită.
***
Perfect. Încă o amânare. Trag aiurea de timp, dar mie îmi convine. Am mai mult timp să-i dovedesc nevinovăția.
-Uite, trebuie să ne consolidăm planul. Dacă vrei să scapi și să fugi în Mexic trebuie neapărat să fii internat la nebuni. E mult mai ușor să fugi de-acolo. Trebuie să demonstrăm că ești nebun. De legat, ai înțeles?
-Domnule Munteanu, v-am pus la dispoziție aproape jumătate de milion de euro. Faceți ce credeți că trebuie cu el astfel încât eu să fiu cât mai departe în scurt timp.
-Da, omule, da. E greu, e foarte greu, dar mi-l fac eu pe Balcu!
-N-o să aveți remușcări că o să lăsați un criminal în libertate? întreabă el ispititor.
-Mă vor ajuta banii să trec peste resentimente.
-Sunteți un avocat corupt. Din cauza celor ca dumneavoastră cei ca mine ajung idoli.
-Iar tu ești un asasin. Nu ai niciun drept să mă critici. Da, sunt avid de bani, dar sunt cel mai bun avocat pe care ți-l puteai lua. Chiar pe care și-l poate lua oricine. Ai idee câți mă vor?
-Nu-mi pasă atâta timp cât vă am eu.
Andrei îl privește cu dispreț în timp ce el este privit cu nimic uman de descris.
***
-Draga mea, hai să mergem în oraș în seara asta. Poimâine e procesul și vreau să mă relaxez puțin.
Văzând că nu răspunde nimeni, Andrei aruncă legătura de chei și începe să caute în toate camerele. Ajungând în bucătărie, încremenește în dreptul ușii.
O baltă de sânge acoperă gresia roșiatică aleasă chiar de ea. Roșul sângelui pălește carminul rece al gresiei. Înaintează respirând sacadat și observă o pereche de picioare palide pe care se scurg firișoare de sânge. Știe deja ce va vedea în continuare. Îngenunchează în lichidul mirositor și, oprindu-și orice proces al rațiunii, nu gura, ci inima lui începe să plângă într-un fel atât de tragic încât ai crede că tot sângele curge din strigătele lui.
Înceacă să ia moarta în brațe într-un soi de reunire a suflului vieţii cu moartea, iar din gura ei cade un bilețel îmbibat de mirosul morții. „Faceți minunea de care ați vorbit sau veți ajunge un Romeo întârziat.”
II
-Dane, Dane!!! Unde naiba ești? Dane, deschide mai repede! Dane!!!
E întuneric și aproape dimineață. Avocatul bate sălbatic cu pumnii într-o ușă de lemn de cireș, urlă ca un animal hămesit care caută liniște.
-Dane, deschide odată! Dane, sunt eu, Andrei!
Ușa se deschide întârziat și în fața avocatului turbat apare un tânăr îmbrăcat în bermude și un tricou albastru. Părul bogat de hipstăraș îndrăznește să arate vizitatorului că Dan cel strigat cu atâta ardoare abia a coborât din pat.
Dan se uită mirat și adormit la prietenul care îl împinge din drum și intră ca un proprietar în casă. Se așază pe fotoliul pe care îl preferă de fiecare dată când vine aici, cel de lângă fereastră, ca să nu se simtă niciodată limitat și își aprinde o țigară cu bricheta găsită de măsuța de cafea a lui Dan. Are o tentativă să lovească măsuța cu pumnul, însă văzând că este din sticlă, se ridică brusc și își lipește furios pumnul de perete
Dan se așază lângă tovarășul lui, așteaptă ca un psiholog să se calmeze și să-i spună ce s-a întâmplat. Își aprinde și el o țigară, fără vreun acces de furie.
-Andrei, ia un loc și calmează-te.
Andrei se uită turbat la omul căruia nu i se mișcă niciun mușchi.
-Ţi-am zis că dacă te apuci iar de poker o să înnebuneşti, începe Dan.
-A omorât-o! Mă-nțelegi? A omorât-o!
-Nu te ştiam aşa dramatic la jocuri de noroc, prietene.
-A omorât-o, nemernicul! Cum? Cum să facă asta?! Dane, cu ce i-am greșit?
Fără să se mai poată abține, se scurge încet pe lângă fotoliul de pe care în sfârșit Dan se ridică și Andrei începu să plângă ca un băiat de șase ani care și-a stricat bicicleta și nu știe cum să le spună asta părinților.
Dan se îndreaptă spre un dulap de unde scoate o sticlă de whiskey. Umple două pahare, dintre care unul i-l întinde suferindului. Printre răcnete, lui Dan i se povestește totul: întâlnirea de la tribunal, temerile iubitei, discuția cu asasinul, procesul, întâmplarea din seara asta și toate scenariile pe care și le-a închipuit în drum spre el.
-Andrei, ți-am zis că nu…
-TACI! Să nu îndrăznești să mă acuzi că sunt un avocat bun! Dane, știi că nu mi-am dorit toată viața decât să fiu cel mai bun avocat din barou, din oraș, din țară! Continentul mă scârbește! Nu mi se poate reproșa că nu am făcut orice compromis pentru asta, că nu am sacrificat totul, până și conștiința mea, care se mai păstra curată doar prin iubirea pentru fata asta.
-Mai ia, o să mai treacă, îi spune Dan ispitindu-l cu întreaga sticlă de această dată. Nu poți să spui nimănui ce s-a întâmplat și ești conștient de asta. Ar vorbi despre mica voastră înțelegere. E nebun, psihopat, labil psihic… cum mai vrei tu. E clar că îi lipsește ceva uman, înlocuit cu ceva de o esență drăcească de cea mai bună calitate. Ai ajunge ultimul cerșetor. Eva era o orfană. Nimeni nu-și va aminti de ea. Rezolvi repede cu o sinucidere. Era adolescentă, avea crize, n-o să te complici prea mult. În maxim o lună nici măcar în bloc nu se va mai ști de ea, darămite în oraș. Va fi doar o altă adolescentă răpusă de o depresie irațională. Fă cum îți spun eu. Eva nu te vrea după gratii sau pe lângă vreun canal.
Tace cu subînțeles. Nu mai are forță să se gândească singur la un plan acum. Și probabil nici mâine. Și nici după ce își va fi revenit.
-Mă ocup eu de tot, dacă vrei.
Dan era detectiv și lucra de obicei în străinătate. Venea în țară doar pentru cazuri care necesitau prezența lui aici și pentru vacanțe. Urma să-și facă din vacanță timp pentru muncă.
-Tu continuă-ți cazul. Dacă îl câștigi, ți-ai putea construi tu singur un tribunal unde să te joci de-a libertatea cu necunoscuți. Dacă ești corupt, fă-o până la capăt, adică fă-o ca să merite, nu ca să fii un nesuferit fără scrupule. Nu-l amenința pe nebunul tău. Deși după gratii, știi bine ce putere are cu averea lui. Pfoai, cum Dumnezeu au toți nesăbuiții atâtea? și scuipă indignat.
–Dumnezeu n-are nicio legătură cu asta.
III
-…drept pentru care va fi internat într-un spital de boli mintale și tratat ca atare stării dumnealui… și judecătorul continuă să vorbească folosindu-se de vocea lui plictisită și plictisitoare totodată.
Nu regretă, doar că nu știe de ce a meritat victoria, pentru că de meritat, știe sigur că a meritat-o. A plătit scump. Știe el mai bine.
După proces nici nu se mai uită spre cel care i-a luat prețul atât de mare pe o victorie de care nu se poate bucura. Se urcă în BMW-ul lui vechi și negru și pleacă spre casă unde se așteaptă să poată dormi cât să uite că este avocat. Știe că în maxim o oră cineva va sosi la ușa lui cu o valiză burdușită cu bani.
Dan s-a ocupat cum nu se poate mai bine de mascarea crimei, iar el l-a lăsat. Acum apar remușcările; cât urăște momentele astea ale vieții, în care dulcele, oricât de dulce ar fi, are gust de mucegai pentru că n-ai știut cum să-l păstrezi. Observând că nu mai are țigări, oprește în fața unui chioșc și stă la coadă ca toți ceilalți muritori săraci sau bogați și poate cu micile lor conștiințe la fel de încărcate. Cere un pachet de Pall Mall negru. E încă în doliu și vrea ca toată lumea să știe asta. După ce și-a mărturisit doliul, urcă în mașină și, ajungând repede acasă, preferă să rămână sub adăpostul vehicolului. Peste jumătate de oră îndrăznește să urce până la patru, acasă.
Intră lejer, se îndreaptă relaxat și sigur spre dulăpiorul din dormitor, scoate de acolo ce are nevoie, ajunge în bucătărie unde, pe scaunul pe care acum ceva timp iubita lui trecea în nemurire, se afla acum valiza care a fost mai rapidă decât el.
O apucă de mâner și o aruncă pe fereastră ca și cum ar arunca cotorul unui măr. Face mizerie.
A doua zi toate ziarele scriau despre o valiză plină cu bani aruncată pe trotuar și despre un tânăr avocat- „cel mai bun avocat al orașului, cu șanse să fi ajuns recunoscut și la nivel național”– care a preferat să-și dea ultimul verdict folosind un Glock îndreptat spre capul care a rezolvat cu brio atâtea cazuri.
***
Undeva la periferia orașului, un detectiv nebărbierit și îmbrăcat în bermude era din ce în ce mai violent cu pereții, călcând pe sticla spartă a unei măsuțe de cafea și aruncând sticle goale de whiskey peste un munte de remușcări.
Acesta este un cont de administrare al LiterNautica.com