(Text înscris la Maratonul literar – mai, 2016)
În fiecare an abia aștept să ajung la Paris unde mă simt ca acasă. E firesc. E orașul mamei mele. Mă plimb ore în șir și uneori mi se pare că o zăresc pe mama într-o biserică veche sau că mergem agale pe malul Senei. Sau stăm pe o bancă într-un parc. Avem atâtea să ne spunem unul altuia. Mi-e bine cu ea. Mama e tânără și frumoasă. Mult mai tânără decât mine acum. A rămas așa cum era când a părăsit lumea asta. De la ea mai am doar vreo două-trei poze alb-negru, îngălbenite de vreme și roase la colțuri care înfățișează o femeie fericită care atunci când zâmbește face gropițe-n obraji. E înaltă și subțirică. Pare cam timidă. Mi-ar fi plăcut s-o cunosc. De la ea am moștenit multe, dar mai ales dragostea pentru muzică și pentru tot ce e franțuzesc. Când a murit mama eram mic. Aveam vreo doi-trei ani. După ce ea n-a mai fost, tata m-a luat și am venit la el acasă.
Așa că eu am crescut la București, într-un oraș întunecat și sărac, capitala unei țări comuniste, alături de un om trist și singuratec, îmbătrânit înainte de vreme, în casa familiei lui din centrul orașului. Acolo totul era vechi și plin de praf. Și mobila, și covoarele, și cărțile din bibliotecă, și pianul. Parchetul scârțâia ușor și țevile se stricau tot timpul. Adesea se întrerupea curentul și era frig. Nu știu ce m-aș fi făcut dacă în casa familiei tatălui meu n-ar fi fost un pian. Tata insista să citesc. Spera să moștenesc de la el dragostea pentru literatură. Dar ani în șir bătrânul pian cam dezacordat mi-a fost cel mai bun prieten. Am petrecut multe ore împreună. Și încă suntem prieteni. Pianul îmi dăruiește liniște și bucurie.
De la tata am auzit primele povești despre Paris, orașul tinereții lui, al marii lui iubiri și mai ales orașul mamei, așa că, de mic, am tot visat să ajung în Franța. Tata avea o voce blândă, catifelată. Nu ridica tonul niciodată. Chiar nu mi-l amintesc țipând. Așa cum nu-mi amintesc că a râs vreodată cu poftă. Cât despre poveștile lui țin minte că erau povești adevărate cu oameni adevărați, nu cu tot felul de animale, cu zmei sau vrăjitoare de care ți se face frică. I-am tot cerut să le repete până le-am învâțat pe de rost fiindcă erau despre o mama tânără și frumoasă, despre un tată fericit și despre un băiețel care abia descoperea lumea. Despre o familie la început de drum.
Muzica și franceza au fost materiile mele preferate și ani în șir dorința mea de a vedea Parisul a fost tot mai mare dar, din păcate, multă vreme visul meu a rămas doar vis. În timpul comunismului Parisul era pe altă planetă și mie îmi era interzis să ajung acolo. Nu înțelegeam prea bine motivul, dar n-aveam ce face. Uneori, când nu ne auzea nimeni, eu și tata vorbeam franțuzește. Sau cu puțin noroc tata făcea rost de cărți sau de reviste franțuzești. Ce bucurie! Înainte de a le citi, le mângâiam și le adulmecam. Toate miroseau a Franța. Era un parfum inconfundabil, un parfum fin de care nu mă săturam niciodată și care a rămas undeva în memoria mea olfactivă.
Pe compozitorul de la trei, vecinii din blocul vechi din centrul Bucureștiului nu-l prea cunosc, deși bărbatul locuiește acolo de ani buni. Nici măcar administratorul care a intrat în casele tuturor, nu știe mai nimic despre locatarul de la trei. Îl aude cântând la pian și ziua și noaptea.
– Compozitor ai spus? Nu-mi place deloc omul ăsta. E prea înfumurat, prea distant, prea franțuzit.
– Da, sigur e compozitor și-ncă unul destul de bun! Știu asta de la nepoata mea care lucrează la radio.
– Aiurea! N-a auzit nimeni de el. Ce compune?
– Muzică de teatru și muzică ușoară! A scris câteva șlagăre. Destul de multe.
– Vax albina! Teatru n-are nevoie de muzică sau poate mă-nșel? Și când vorbim de muzică ușoară importanți sunt interpreții, nu compozitorii.
– Ba mai mult. Tot nepoata mi-a spus că acolo, la ei, la radio, vecinul nostru face săptămânal o emisiune despre Paris.
– Măi să fie! Nu se poate!
– Ba da. În fiecare luni seara, timp de o oră, își plimbă ascultătorii prin tot Parisul. Ai să vezi că după ce-o să moară, fiindcă după părerea mea n-o mai duce mult, că e cam palid, la intrare o să apară o tăbliță de marmură cu numele lui. Așa cum la scara vecină e tăblița cu numele scriitorului. Așa că datorită lui o să avem și noi tăblița noastră!
– Vax albina! Dar să știi că pe scriitor l-am cunoscut. Într-o zi ne-am întâlnit în lift și am schimbat câteva vorbe. Ce om deosebit! Elegant și amabil. Își merită tăblița. Și cum spuneai că-l cheamă pe compozitorul nostru?
– Nu mai știu. Are două nume. Unul de compozitor și celălalt, numele din acte. Dar uite că le-am uitat pe amândouă.
– Cum? Două nume? Asta așa ca să ne sfideze pe noi, oamenii obișnuiți. Și mă rog la ce-i folosesc două nume?
– Habar n-am! Artiștii ăștia sunt ciudați! Tare ciudați! Cine să-i înțeleagă?
Îmi petrec toate vacanțele la Paris fiindcă e locul unde sunt fericit. Acasă, la București sunt sclavul durerilor de cap. Uneori nu pot să mă scol din pat. Cel mai rău mă deranjează lumina. Așa că trag draperiile și zac în întuneric. Curios, dar la Paris nu mă doare nimic. Nici măcar picioarele, deși merg foarte mult. Mă plimb de dimineața până seara. Aș putea să iau metroul, mi-am făcut un abonament, așa, pentru orice eventualitate, dar nu mă grăbesc nicăieri. Dimineața ies din casă și pornesc la întâmplare. Mi-e bine și uneori simt nevoia să cânt în gând. Știu o mulțime de cântece franțuzești. Și cât stau la Paris ele mă însoțesc tot timpul. Fredonez “ Sous le ciel de Paris”, sau “Parole, parole, parole” și așa mai departe. Toți sunt cu mine. Piaff, Aznavour, Becaud și mulți alții. Am o mare slăbiciune pentru muzica franțuzească veche.
După ce ies din casă, într-o zi o iau la dreapta. A doua zi o pornesc spre stânga sau înainte. Merg la întâmplare. Tot Parisul e al meu. N-am niciun plan și nu mă grăbesc nicăieri. Din când în când mă opresc la o cafenea. Mănânc un croissant și beau o cafea. Uneori mai vine cineva la masa mea, alteori stau singur. Sau intru într-o librărie. Răsfoiesc o carte, ascult muzică sau citesc o revistă. Sau mă așez pe o bancă în parc, îmi scot carnețelul și notez ba una, ba alta. Am auzit o expresie interesantă, am descoperit un loc necunoscut sau mă chinuie o întrebare.Notez tot ce mi se pare important. Precis că am să recitesc toate notițele după ce-am să mă-ntorc acasă.
Recunosc, cunoscând orașul atât de bine, am un cartier preferat, Marais, există un muzeu căruia nu-i rezist, deși l-am vizitat de nenumărate ori, Orsay, mai e un restaurant micuț în care poposesc adesea, La joie de vivre, chiar și o bancă preferată, undeva pe malul Senei.
Când stau pe banca mea, așa am botezat-o, banca mea, deși știu că de fapt, e banca tuturor, simt că Parisul mă îmbrățișează. Sunt al lui, doar al lui pe de-a-ntregul. Ca un prunc în pântece mamei sale. Mi-e bine. Mă simt la adăpost și pierd noțiunea timpului. Nu-mi doresc nimic. Îmi ajunge că sunt acolo, la Paris. Respir și privesc apa. În fața mea e un pod impresionant care o traversează. De fapt nu-mi pot imagina Parisul fără Sena și fără podurile care leagă malurile . Admir clădirile masive așezate lângă Sena. Zidurile vechi ascund o mulțime de povești de viață. Majoritatea banale. Acolo au crescut, au trăit și au murit nenumărați oameni. Destine mai mult sau mai puțin asemănătoare.
În fața bancii mele e un felinar vechi. Mi se pare firesc să fie acolo.Felinarul face parte din peisaj. Parisul are nevoie de Sena, de poduri, de felinare și de îndrăgostiți. Altfel n-ar avea farmec. Și n-ar mai fi orașul iubirii.
Nu, recunosc, la Paris nu stau niciodată la hotel, fiindcă nu-mi dă mâna. Am avut probleme cu banii de când mă știu. În privința asta semăn cu tata. Așa că banii m-au cam ocolit. E drept că nici eu n-am stabilit cu ei o relație bună. Rareori când am făcut rost de bani, mi-am plătit datoriile. Și când n-am avut bani, m-am descurcat cum am putut.
Și pentru că nu-mi pot permite să stau la hotel, am găsit altă soluție. Niște prieteni, români ca și mine, care locuiesc de mult la Paris au o mansardă pe care mi-o închiriază foarte convenabil. E undeva într-un cartier periferic, dar ce contează. Important e că sunt la Paris și că îmi permit să stau aici câte o lună în fiecare an.
Mansarda mea e tare mică. Am doar strictul necesar. Un duș, un pat și un dulap.Atât. Dar mie mi-e suficient. Și mai e ceva. Mansarda are o fereastră în acoperiș. Așa că pot să stau în pat și să mă uit la stele. Sau pot să admir norii. La Paris plouă des.Chiar și de două-trei ori pe zi. Și tot din mansarda mea văd acoperișurile caselor din jur. Privind doar acele acoperișuri îți poți da seama imediat că ești la Paris și nu în altă parte.
Mi s-a întâmplat uneori ca oamenii să mă creadă parizian și să-mi ceară diverse informații. Mă opresc pe stradă și mă-ntreabă cum se ajunge la muzeul X sau la o bisericuța veche. Din fericire, de cele mai multe ori reușesc să mă descurc. Și pentru oamenii aceia, întâlniți întâmplător, sunt exact așa cum mi-aș fi dorit să fiu toată viața. Pentru ei sunt parizian.
– Bună ziua! spune tânăra zâmbind.
– Bună ziua! Îi răspunde tânărul privind-o curios. Au cam aceeași vârstă. Puțin peste douăzeci de ani. Se cunosc din vedere. Sunt vecini. El a zărit-o adesea din balcon. Uneori a urmărit-o cu privirea. Dar încă n-au stat de vorbă niciodată.
Tocmai s-au întâlnit, nas în nas. E momentul să facă cunoștință. Nerăbdător cățelul ei o trage la plimbare. A așteptat destul să iasă din casă. Dar stăpâna lui s-a oprit fiindcă vrea să continuie conversația cu tânărul cu bicicletă. Cățelul îl miroase curios. E un om bun. Tânăra îi întinde mâna și se prezintă.
– Helene!
– Victor.
– Ești student?
– Da. Studiez literatura. Tu cu ce te ocupi?
– Sunt la conservator. La canto. Max, te rog, mai ai puțină răbdare! Max, stai puțin ! Mergem imediat!
– La canto? Interesant. Ți se potrivește.
– Dacă vrei, aș putea să te invit la un spectacol în care am un rolișor. Va fi peste două săptămâni.
– Invită-mă!
– Ai să vii?
– Sigur că vin. Îmi place muzica. Care sunt florile tale preferate?
– Mie îmi plac toate florile. Absolut toate.
– Bine, atunci aștept invitația!
Ea îl privește zâmbind. Trebuie să plece. Max nu mai are răbdare. O trage tot mai tare. El se urcă pe bicicletă, îi face un semn cu mâna și pleacă. Repetă de câteva ori în gând numele ei și zâmbește. Se simte bine gândindu-se la ea.
Stau pe banca mea și-i privesc. Cred că i-am mai văzut de două, trei ori. Poate că locuiesc prin preajmă. Sau poate că și lor le place locul ăsta. I-am remarcat pentru că mereu sunt însoțiți de un câine și de o bicicletă. Oare a cui e câinele și a cui e bicicleta? Nu e o întrebare grea. Bicicleta e al lui, iar câinele e al ei. Îmi amintesc că în studenție aveam și eu o bicicletă asemănătoare.
Da. Și tot pe atunci aveam și eu o iubită, o colegă, care suferea din cauza depresiei. Era când fericită, când disperată, uneori plângea, alteori râdea, și lua în fiecare zi o mână de medicamente. Fata din fața mea are aceeași problemă. Sunt destul de aproape așa că frânturi de discuție ajung până la mine. M-au văzut, dar nici nu le pasă că pot să-i aud.
– Ar trebui să faci un tratament. Or fi niște medicamente și pentru boala asta.
– Crede-mă, boala asta nu se vindecă niciodată. Eu am moștenit-o de la mama.
– Nu vreau să ne despărțim! Te iubesc.
Cred că fata are dreptate. E mai bine să se despartă. Dar nu pot să le părerea mea. Cine sunt eu? Un străin care i-a auzit din întâmplare.
Rămân tăcuți unul lângă celălalt. Le e bine împreună.
– Uite, azi am o zi foarte proastă. Abia m-am dat jos din pat. Încă nu ți-am spus, dar acum doi-trei ani am vrut să mă sinucid. Într-o zi s-ar putea s-o fac.
– Nu te mai gândi la asta.
– Vreau, nu vreau, gândul sinuciderii e acolo, în mintea mea. Nu pot să scap de el.
– Te iubesc.
– Crede-mă, e mult mai bine să ne despărțim.
Nu vreau să asist la despărțirea lor. Mă deprimă. De-a lungul vieții am avut parte de prea multe despărțiri.
Fata își strigă câinele și amândoi pleacă grăbiți. Tănărul rămâne nemișcat. Stă pe mal si privește apa. Știu ce simte. Aș vrea să-l ajut, dar ce pot face? El privește apa, eu îl privesc pe el. El oftează, eu oftez. Viețile noastre sunt asemănătoare și diferite în același timp.
Închid ochii și mă gândesc la cele mai grele despărțiri din viața mea. Am suferit când mi-am luat rămas bun de la tata, apoi au plecat câțiva prieteni și câteva iubite. Unii se mai întorc din când în când în amintirea mea, alții au dispărut complet.
Deschid ochii. Tânărul de lângă felinar nu mai e acolo. O clipă mă sperie gândul că s-a aruncat în Sena. Dar nici bicicleta nu mai e. Semn bun. Înseamnă că a plecat pur și simplu.
S-a înserat. Mă ridic de pe bancă. Mă simt trist, singur și bătrân. Am să iau metroul până la mansarda mea fiindcă n-am chef nici de plimbare, nici de Paris. N-am chef de nimic.
Acesta este un cont de administrare al LiterNautica.com