Marian se aşezase pe sofaua veche, moştenire de familie. Sosit de căteva ore de la serviciu, după ce făcuse ceva cumpărături, se odihnea cu gândurile lui. Şi nu erau puţine. Privi apoi plictisit încăperea . Era nemulţumit. Scaunele se stricaseră, totul căpătase aspectul de vechituri de strânsură. Se vedea de la o poştă că locuieşte singur. Ar fi trebuit demult să-şi cumpere modesta locuinţa de la ICRAL, până nu dispare legea. Dar nu are bani. Să facă un împrumut? Dacă rămâne fără loc de muncă, în contextul incert de acum? Când România nu s-a lămurit încotro merge…Doamne, şi cât a mai sperat într-o schimbare, după revoluţie. Schimbare este, dar nu cea dorită.
Închisese ochii, să poată judeca mai clar. Gândul îi zbură la Irina, ce-i pătrunsese în suflet iremediabil….. Urma să plece în vacanţa de iarnă cu ai ei, jucând comedia familiei perfecte, cu un soţ dominator şi cu băiatul de patrusprezece ani. O întrebase de atâtea ori…*Dacă mă iubeşti, de ce nu te desparţi? De ce nu rupi lanţurile? Vino lângă mine, vino cu copil cu tot!* Ea refuzase cu aceleaşi argumente. Băiatul îşi iubeşte tatăl şi nu ar înţelege-o. Şi asta l-ar traumatiza, singura vinovată fiind chiar ea…Hm..Ba chiar a încercat să-i reproşeze că el, dacă nu are copii, cum să o înţeleagă? Că ar fi doar tată vitreg, ce nu ar putea concura niciodată cu tatăl natural. Iar ea nu vrea ca băiatul, lumina ochilor ei, să ajungă să o urască.. Mda..Ce logică ciudată! Păi tocmai această duplicitate nu este ok, pentru un adolescent care vede şi simte multe lucruri. Simte că mama are o viaţa pe furiş…Vede că tata nu-i mai respectă mama. Şi asta nu mai poate continua la nesfârşit.
De ceva vreme, Irina auzindu-l că nu are cu ce cumpăra apartamentul, se oferise să i-l achite ea. Oare asta nu e o dovadă de iubire? Ar fi trebuit să accepte propunerea pe loc. Ce impresie i-o fi făcut? Desigur, că nu are încredere în ea. Nu e păcat să nu se bucure de oportunitate? Evaluarea recentă a locuinţei, la preţ vechi, este chiar derizorie, o adevărată afacere pentru oricine, cu ceva economii. Ea, fată bună, s-a gândit să îl ajute. Poate că asta ar conduce către legalizarea relaţiei lor. Cum de nu s-a gândit până acum?
Deodată, telefonul vechi sună strident. Se uită la ceas. Zece fără zece …Sări ca ars. Dacă o fi Irina ? Nuuuu…Nu poate fi ea. De abia au vorbit. Ce s-o fi întâmplat?
Într-un final, Marian se urni.
– Alo?
– Ce faci, Mariane? Am crezut că ai păţit ceva, de nu răspunzi! Cât pe ce să vin la tine şi să-ţi bat la uşă…
– Vicenţiu, tu erai? Mă pregăteam de somn…
– Ce faci de revelion? Nu vrei să vii la noi? Anul ăsta stăm acasă…
– Ştiu şi eu ce să zic?
– Cum nu ştii? Dacă nu ai altceva aranjat, hai la noi!
– Şi contribuţia?
– Dă-o încolo…Aduci şi tu o sticlă cu ceva…În rest ne ocupăm noi, mai aduc şi ceilalţi ce pot…
– Ştiu că nu-i frumos să întreb…da…Cine mai vine?
– Cum cine? Ca de obicei…Gaşca de prieteni…Ei, ce zici?
– Mulţumesc, Vicenţiu, o să vin…Mai vorbim până atunci, să nu intervină ceva…
– Ce să intervină, bătrâne? Ţinem legătura! Rămâne stabilit! Apoi îi închise.
Marian zâmbi. Bunul lui prieten, poate singurul adevărat, întotdeauna se gândea la fostul coleg de şcoală şi prieten. Fuseseră în aceeaşi clasă la gimnaziu, se jucaseră împreună, râdeau când pantalonii le rămâneau scurţi, până la glezne. Peste ani, Vicenţiu s-a însurat cu Livia, o femeie frumoasă la trup dar mai ales la suflet. O femeie aşa cum Vicenţiu merita din plin, chiar dacă avea momente când caracterul lui vulcanic dădea în clocot. Livia, femeie deşteaptă, trecuse peste toate, fiind sufletul casei. Revelioanele la ei? Era o regulă categorică. Fără televizor. Veselie, muzică bună, mâncare excelentă şi băutură pe alese.
De-ar fi putut să meargă cu Irina la revelion…Ce mutră ar face cei din gaşcă! Parcă îi şi vede…Zâmbi…El, un tehnician obscur, la braţ cu o ingineră frumoasă şi care îl iubeşte..Dar oare îl iubeşte?
Telefonul sună din nou. De data asta, Marian se repezi să ridice receptorul. Cu siguranţă Vicenţiu uitase să-i mai dea vreo lămurire.
– Te sărut, dragule! Voiam să îţi spun, încă o dată, noapte bună!
– Irina, cum îţi este?
– Cum ştii! După o ceartă din senin, voiam să aud o voce caldă, înainte de culcare.
– Eu mă gândesc neîncetat la tine.M-am hotărât să accept propunerea ta, cea cu apartamentul. Mă gândesc că poate aşa, te vei muta cu mine, la casa noastră.
– Vom vedea când va fi cu putinţă. Ai actele pregătite?
– Da! Nu vii la mine?
– Nu pot acum. Vorbim mâine. Trebuie să aranjez la CEC. Te sărut! Mi-e dor de tine! Trebuie să închid.
Brusc auzi tonul de telefon ocupat. Lui Marian îi trebuia atât de puţin pentru a fi fericit. Adormi ca un prunc, cu faţa senină. I se părea că toată această întorsătură va rezolva situaţia dintre ei.
Dimineaţă, Irina l-a trezit pe la ora 8,00. Neapărat să vină la CEC cu dosarul. Că este amica ei acolo. Apoi vor merge împreună la ICRAL, să preia contractul.
Marian plecă în grabă, după ce verifică toate actele, ca să nu tegiverseze aranjamentul. Pe culoar, Irina, elegantă şi parfumată, îl aştepta. În public era distantă cu el…Că dacă o vede cineva? Se poate compromite.
– Suntem aşteptaţi. Putem rezolva pe loc.
– Deja? Atât de repede?
– Nu ţi-am spus că am relaţii? La sfârşit de an lucrurile merg mai greu, că e încheiere de an financiar, dar dacă ştii pe cine trebuie…
– Îţi mulţumesc, iubire!
– Mai este o problemă. Fiind eu cea care achit, va trebui ca actul de vânzare-cumpărare să fie pe numele meu.
– Normal, dragostea mea! Ce importanţă are? E casa noastră, cuibuşorul ce te aşteaptă ca să vii…vorba cântecului…
– Aşteaptă-mă aici! Intru în birou să pregătesc hârtiile. La sfârşit te chem să semnezi! Nu are rost să intri cu mine, ca să meargă rapid…Apoi mergem la ICRAL..şi apoi la noi acasă….. ca să sărbătorim…stii tu…
Marian rămase aiurit pe scaun. Într-o oră totul se finalizase. Apoi plecară cu maşina ei la casa lor…sau mai bine zis la a ei. Au făcut amor, stropit din gros cu mult cogniac. Ea nu a băut, că era şofer. Dar Marian parcă era anesteziat.
A doua zi, stătea buimac în fotoliu. Înţelesese că nu mai avea nimic material, dar ce importanţă are? Vor fi împreună, asta e tot ce contează. Doamne, ce migrenă…Of, de-ar suna Irina…Se uită la ceas. Aproape seară. Nimic…Tăcere. El nu putea telefona, să nu răspundă soţul ei. Să nu-i facă probleme, că o sună amantul şi nu vorbeşte…Totuşi, oare ce se întâmplase? A doua zi trecu la fel, fără nici o veste…Următoarea dimineaţă, după ce se îmbrăcă să iasă la cumpărături, se trezi la uşă cu un individ.
– Bună ziua! Sunteţi Marian Popescu?
– Eu sunt!
– Aveţi pe numele dvs. un ordin de evacuare a locuinţei! Aţi vândut apartamentul iar noul proprietar vă cere să-l eliberaţi imediat!
– Trebuie să fie o greşeală! Am mutaţie aici!
– Nu mai este valabilă, odată ce aţi vândut! Aţi făcut vreo hartie de şedere prelungită sau de închiriere cu noul proprietar?
– Nu, dar ce contează?
– Cum, domnule? Dacă nu ai acte, nu ai drepturi! În ziua de azi nimic nu e pe vorbe! Pe ce lume trăiţi? Aveţi termen de o săptămână! Dacă nu plecaţi, suntem nevoiţi să venim cu executorii şi poliţia!
– Şi dacă nu am unde?
– În stradă, domnule! Asta e legea şi trebuie respectată!
Marian rămase ca trăznit în cadrul uşii. Părea că trăieşte un film grotesc, cu proşti. Iar prostul din rolul principal fusese chiar el. Atât de mult să-l fi orbit iubirea? Merse ca un automat spre telefon. Formă numărul Irinei, fără să-i mai pese de nimic. A răspuns chiar ea.
– Irina, cum ai putut face aşa ceva? Cât de mult ai decăzut, pentru bani! Eşti un monstru! Cu chip de femeie!
– Mă jigneşti gratuit! Nu am nici o vină. Soţul m-a controlat în servietă şi a găsit dosarul cu actele de proprietate. Apoi a zis că vrea să-şi facă sediul firmei în noul apartament, dacă tot există. Cum era să mă împotrivesc?
– Şi cu mine cum rămâne? Cu noi? Cu toate promisiunile tale, tu care spuneai că mă iubeşti…Pe mine…unde mă laşi?
– Dacă tot m-ai jignit, că sunt un monstru cu chip de femeie, mai are vreun rost să vorbim despre noi?
Tăcere…Apoi tonul de ocupat. Marian încercă din nou. Acelaşi sunet de telefon deranjat. O furie crescândă îl aduse aproape de paroxism. Privirea i se fixă pe sticlele de băutură, pe care le cumpărase pentru revelion, contribuţia lui… Nu-i venea să creadă ce i se întâmplă! Trădarea fusese gândită până la cel mai mic detaliu. Totul calculat, pas cu pas.
Dintr-o dată, faţa i se lumină. Da! Vicenţiu! Singurul lui prieten îl va salva într-un fel. Numai el va putea să-l scape din marasmul în care s-a băgat, fără să-i ceară sfatul. Dar parcă l-ar fi ascultat? Nimeni nu se putea atinge de Irina, iubirea lui! Obsesia lui! Acum nu mai avea puterea să îl sune…Mâine va fi mai coerent. Va fi în stare să-şi explice inconştienţa de care a dat dovadă, să găsească împreună o soluţie. S-o ia de la capăt, cumva.
Stând în fotoliu, dărâmat întrutotul, termină prima sticlă de cogniac, apoi o începu pe a doua, de vodcă rusească…După o oră, a rămas inert. Nu a mai văzut nimic. Nu a mai simţi nimic…DOAR UN GOL IMENS, STĂPÂNINDU-I TOATĂ FIINŢA.
Acesta este un cont de administrare al LiterNautica.com