(Text înscris la Maratonul literar – mai, 2016)
E minunat să îţi vezi visul cu ochii şi chiar visul de a scrie povestea de dragoste, zic eu, dintre mine şi ZEU. Aş vrea să aibă ochi să vadă că oameni din întreaga lume citesc despre el. Despre ce am văzut eu în el. L-am făcut faimos. Șșș, stai liniştit, nu îţi ştie nimeni numele. Detalii despre ţine ştiu doar eu. În capul ăsta făcut praf, imagini, scene, cuvinte care îşi deşiră literele în faţa mea, toate încă mă obsedează. Eşti actual și proaspăt ca ziua de azi, ca imaginea mea în oglindă în fiecare dimineaţă. Tot aici ca o rană, o cicatrice, un tatuaj vechi de doi ani.
Păstrez amintiri cuvinte. La mine cuvintele fac artă, viaţa e artă pentru că are cuvinte şi trăiesc doar pentru a face artă. Fiecare facem în felul nostru. Până şi când ne certăm facem artă. Se numeşte teatru. Nici nu ştii când ajungi să îţi joci drama sau comedia pe scenă. Viaţa, oamenii, cuvintele mă fascinează. Nu o să încetez niciodată să învăţ, să îi studiez. E fascinant!
Viaţa e plină de strălucire, e tânără, puternică, vibrantă. Exact ca tine! E magică, e specială, e misterioasă, e pasională, e tandră, e delicată, e educată, e tăcută, e simplă, e sofisticată, e atotştiutoare, e inteligenţă, e în continuă mişcare – exact ca tine! Încă mă fascinezi, zeule! Fiecare întâmplare mă face să fac analogii cu tine, cu vremea când erai prezent în viaţa mea şi când eram lipsită de griji. Eram împreună fără să fii mereu lângă mine, eram fericită şi iubită fără să-mi spui asta sau poate chiar fără să o simţi. Eram împlinită cu ţine! Din toate punctele de vedere. Mă anulai destul de des, dar punctele tale forte mă făceau să uit că uneori nu puteam vorbi cu ţine. Mă uitam la faţa aia frumoasă şi uitam ce voiam să zic, mă uitam în ochii tăi cutezători, judecători şi nu ştiam dacă zic bine ce zic. De aia stâlceam engleza şi uitam de mine, uitam tot ce ştiam. Simţeam că nu pot să mă exprim, aveam mereu emoţii când era să-ţi zic ceva, dar bucuria de a te fi impresionat era incomensurabilă.
Nu sunt cine vrei să fiu, nu sunt cum vrei să fiu: nici frumoasă, nici aranjată, nici cu un loc în viaţă pus la punct, nu am bani, statut, o viaţă de povestit, nici prieteni sau cunoştinţe notabile că tine. În fond, sunt nimeni pentru ţine. Nici măcar nu îţi aminteşti că o fraieră din S. city scrie pe blog despre ţine. Sunt sigură că nici nu mă citeşti, nici nu te mai gândeşti la mine, dar eu o fac. Ar fi o tâmpenie să nu fac artă din ceea ce îmi trece prin cap legat de ţine. Pentru că nu te-am înţeles niciodată pe deplin, nu ţi-am ştiut secretele, pentru că ai refuzat să răspunzi la întrebări, pentru că ai fost o ţigară arsă în lumina de aprilie, tocmai de asta continui să mă inspiri. Ar trebui să apară unul mai drăcos că tine, mai al dracu, mai-mai în orice fel, să mă facă să te dau dracu odată şi să plec cu el în aventura vieţii mele.
Nu pot să-ţi spun ce însemni pentru mine. În fiecare zi dau alt sens amintirilor cu ţine. În fiecare zi îmi jur că ajung să te înţeleg mai bine. În fiecare zi mă dezvolt doar pentru a arăta universului din care tu faci parte, că pot. De parcă m-ai vedea. Aş fi vrut să mă vezi o singură dată şi să îţi citesc pe faţă faptul că eşti mândru de mine. Să văd scânteia aia în ochii tăi, era tot ce-mi doream. Când ţi-am zis că am blog am văzut-o. Când ţi-am zis ce stil de viaţă vreau să am când o să am eu mulţi bani, am văzut-o. Înainte să mă săruţi prima oară am văzut mii de scântei şi steluţe în ochii tăi. Mândru… Ca un tată, ca un frate, ca un cel mai bun prieten, ca un cel mai bun iubit care nu m-a iubit niciodată. Care nu a iubit niciodată. Fără vrăjeală, fără ocolişuri, fără miere, ai ştiut să loveşti în mine şi ţi-am iertat orice cuvânt într-o privire, într-un sărut, într-o dulce supunere. Ştiam că o faci în pur scop educativ. Apreciez când oamenii rănesc pentru a educa. Poate sunt sadică.
M-am lăsat pradă mâinilor tale fine, delicate şi am uitat de mine adormind în braţele tale. Ţi-am căzut în mreje de fiecare dată. Pentru că am vrut, am ştiut că merită să fiu a ta, brutal de posesiv cum erai, decât în libertatea altuia. Ştiam că eu sunt cea care câştigă din treaba asta şi da, am câştigat. Tot ce m-ai învăţat mi-a schimbat viaţa, privesc spre alte orizonturi acum. Nu mai văd limitele. Privesc dincolo de ele. Datorită ţie, pentru tine!
Aş fi vrut să nu te mai cunosc, să nu mai ştiu nimic despre tine, să uit tot. Mi-ar fi fost util, facil pentru a trăi sănătos în viitor. Am înţeles că „fanii” mei bărbaţi vor doar ceea ce vor şi ştiu că am ceva de oferit; doar ţie m-am lăsat pradă pentru că trupul tău era mai mult decât un trup de bărbat tânăr şi pasional. Nestemata aia de creier care mă lumina în fiecare întâlnire era cel mai bun lucru pe care mi l-ai oferit. Nu îmi păsa de altceva. Aa, mai e ceva. Adoram că mă linișteai. Nu ştiai ce probleme am, dar mă făceai să mă relaxez, să am speranţă. Îmi dădeai putere până a doua oară. Aş fi plecat cu ţine în Olanda, Danemarca, unde voiai să pleci. Eram safe cu ţine oriunde. Cum să îmi spui să plec singură? Eram pierdută, speriată ca dracu într-o ţară străină fără tine! Eu nici nu îmi imaginam viaţa fără tine! Nu voiam să mă gândesc că o să dispari într-o zi şi eu o să fiu singură ca la început, mai mult, pierdută într-o lume prea dură pentru mine.
Ai fost singurul cu care am trăit clipa ca şi când ar fi fost ultima. Aş fi făcut lucruri tâmpite, negândite, dar cu ţine. Ştiam că orice aş face greşit tu eşti acolo să mă ajuţi, TU ştii mai bine. Aveai răspuns la tot ce te întrebam. Mă enervai cu „nu neapărat”, „oarecum” şi nu-mai-ştiu-ce, dar după doi ani am ajuns să le folosesc şi eu. Îmi dădeai sens când îmi pierdusem busola. Îmi arătai direcţia când eram pierdută. Fuck, îmi dau lacrimile! Tu erai sensul meu! Credeam că îmi voi construi imperiul cu tine, şi tu. Un idiot! Ai plecat exact când puneam primele cărămizi singură. Nu ai înţeles că tu urma să fii pus manager de proiect? Ţi-aş fi dat tot controlul ţie, toată recunoaşterea pentru opera ce avea să iasă. Aveam să fac lucruri minunate, mişto, marfă pentru tine. Cu tine!
Dar azi nu e despre ţine! E despre ce am făcut eu cu amintirile cu TINE. E despre EU şi despre efortul MEU creator. E despre cât de mândră sunt că amintirile mele au o formă fizică. Că sunt mai palpabile decât faţa pe care nu mi-o amintesc.
Am vrut să-mi numesc cartea după tine. Ceva „white” ca semn de mulţumire pentru pielea pe care am iubit-o. Am încercat de câteva ori să-ţi arăt cât o adoram. Nu ai înţeles nimic. În lumea şi capul tău plin de bani era „show”. Era iubire, băiatule! Pardon, zeule! Niciodată nu m-ai înţeles. Sper să te fi închis definitiv între coperţile unei cărţi! Sper să nu mai scriu o carte despre tine şi o mie si una de moduri de a te adora, preamări, servi ș.a. Ai rămas în trecut, în telefon probabil, în spatele unei uși albe care nu s-a trântit în urma mea. M-a poftit politicos afară. A fost o greşeală să te caut atunci. O prostie din partea mea. Impulsivă ca de obicei, stric totul. O zi proastă a ta care s-a terminat prost pentru amândoi. Am sperat să nu fie ăla finalul. Prea furtunos în cuprins, terminat prea prietenesc. Mai ai şi tupeul să mă săruţi şi să mă îmbrăţişezi. Mai bine îmi dădeai două palme şi un şut pe uşa. Mi-ar fi fost mai uşor să te urăsc!
La final, la capăt de drum al vieţii, îţi dai seama că ai fi preferat să nu suferi doi ani. Să nu dai la schimb un suflet mare pentru o informaţie, pentru un creier. Am vrut să-ţi spun că am ceva de oferit. Am CREIER! Dar pentru că erai impunător şi cu spatele la mine, ştiam că ai urechi care îmi aud până şi gândurile cele mai ascunse, am zis că am un suflet MARE. Ce prostie… Să-i spui unui scorpion că ai un suflet mare. De parcă te durea de sufletul meu. Nici pentru creier nu m-ai fi cerut, dar măcar ştiam că am zis ceva mai puţin PENIBIL în viziunea ta. Am greşit crezând că o să te schimbi, că o să apreciezi omul/bunătatea din mine. Trebuia să ştiu. Să te văd EXACT AŞA cum eşti. Mult mai rău, mai rece, mai dat peste cap decât te-am idolatrizat eu. În fine.
Timpul trece şi le vindecă pe toate. Adevărul e că nu vindecă nimic. Şterge amintiri, dar lasă idealuri, lasă standarde. Dacă te-aş fi uitat aş fi avut un prieten care să mă iubească. Am fugit de toţi cei care nu semănau cu ţine. I-am comparat pe toţi cu ţine. De aia dorm singură. De aia orice atingere mă lasă rece. Îmbrăţişările fără admiraţie, fără respect, fără adoraţie sau iubire mă fac să mă simt că şi cum aş fi violată: paralizată, fără putere în mâini sau alte părţi ale corpului, nu simt nimic şi nu ştiu decât să mă opun verbal. Adorm gândindu-mă la îmbrăţişări şi când le am mă deranjează. Mi se par prea apropiate de sufletul meu. De parcă oricine m-ar lua prea repede. E ciudat. E o traumă sufletească.
După tine nu o să mai iubesc niciodată. Asta simt! Cum să stau cu altul de mână pe malul unui lac când tu mă privești malițios, invidios, din spate? Stai ca la un film și privești ce fac cu altul așteptând să mă întorc să te văd râzând, așteptând să eșuez și să plâng iar în brațele tale.
Trecutul meu îmi stă mereu in spate, mereu cu un pas în urma mea. Trecutul meu cu ochi negri, îmbrăcat elegant, cu degetele lungi mereu fumând o țigară, stă pe o bancă în spatele meu și așteaptă să fiu nefericită. Spre surprinderea ta, dragă zeu, îl iau de mână pe noul iubit cu încredere și bucurie maximă. Nu o să îți dau voie să îmi strici viitorul! Locul tău e în trecut și acolo vei rămâne pentru totdeauna! Ce e mort, nu poate să mai moară o dată!
Acesta este un cont de administrare al LiterNautica.com