Exact în momentul în care motorul rece al buldozerului – este aproape decembrie, cu temperaturi cu minus – se urnește zgomotos, bărbatul (bătrânul?) aude prima bătaie a clopotului. Cel mai mare clopot de biserică. Din Europa? Din lume?
Exact în momentul în care lama buldozerului mușcă din zidul cu mascaroni al clădirii, privirea bărbatului (bătrânului?) cade, prin rama ferestrei absente, departe, pe cupolele aurite.
Exact în momentul în care bărbatul (bătrânul?) își aprinde pipa, un preot oarecare își dă foc la poalele sutanei undeva în apropierea (la poalele) Catedralei. Nu pățește nimic. Aruncă sutana și cineva o calcă în picioare până se stinge focul. Burnița cade mărunt, între ploaie și ninsoare.
Bărbatul (bătrânul?) nu vede incidentul pentru că e prea departe de catedrală iar în încăpere nu se află niciun televizor. Nu se află decât un pick-up suspect de nou și două discuri. Perfect coerent, se gândește bărbatul (bătrânul?), având în vedere că toată povestea are de-a face cu o Voce.
Exact în momentul în care bărbatul (bătrânul?) pune un disc pe pick-up-ul de pe scaunul din mijlocul încăperii, nu se mai întâmplă nimic. Nimic nou. Nimic semnificativ. Nimic care să-i atragă atenția.
Buldozerul își continuă treaba mecanic, impecabil. Ceva între insectă și mașinărie.
Intrase pe ușa din spate – pentru că nu era acoperită cu scânduri încrucișate bătute în cuie (crucea Sfântului Andrei?) -, mai mult o spărtură în zid, cariată până la nivelul trotuarului.
Discul începe să scârțâie. Apoi, cumva, să cânte. Vioară. Își recunoaște – nu fără un vag sentiment de surpriză – propria vioară. Se așază pe marginea patului, duce pipa la gură, trage un fum și ascultă cu ochii întredeschiși. Un exercițiu de narcisism. Dar se gândește că cineva îi știe fiecare mișcare. Și că râde de el.
Cutia – vulgar spus -, sipetul în formă de biserică, racla din metal prețios, se află în camera asta asaltată de buldozer, sub pat, exact ca într-un joc de copii.
Bucureștiul, pe harta lumii, este foarte aproape de Transilvania, la doar o lățime de unghie distanță. Are din nou senzația că urmărește o ființă supranaturală, poate chiar un mort viu.
– E vremea catedralelor, dragul meu Watson, e aproape evul mediu. Și atunci sunt și îngeri și demoni aici. Și ființe mai presus de închipuire.
Watson împacheta bagajele. Urma să se urce într-un taxi spre aeroport și de acolo să zboare la Londra. Holmes, Sherlock Holmes, marele Sherlock Holmes avea să rămână. Închiriase o garsonieră în București într-un bloc nici nou nici vechi, cu o fereastră largă care dădea spre Dealul Arsenalului. Acolo unde, lângă Casa Poporului, se ridica acum, zi de zi, Catedrala Mântuirii Neamului.
Zi de zi, de șapte ani, Sherlock privea macaralele, schelele, muncitorii insignifianți, zidurile, cărămizile chiar, bucată cu bucată, ca și cum acolo și numai acolo s-ar fi ascuns cheia cazului său, a celui din urmă caz al său. Watson cedase, se întorsese la Londra și nu mai dăduse niciun semn. Și tot cam de pe-atunci nu se mai auzise nici vocea. Pentru că povestea a început cu o voce. O Voce.
O Voce nepotrivită. Îl abordase într-o noapte pe când se întorcea acasă, în Baker Street nr.221B, direct din ceața deasă filtrată de mierea galbenă a felinarelor. Dar, în ciuda atmosferei din altă epocă, Vocea suna nepământean și electronic iar Sherlock, acum trecut de șaptezeci de ani, își imagină un computer cu tastatura încâlcită într-o barbă albă lungă și cu o aură în jurul monitorului. De văzut însă, nu văzuse pe nimeni. Ascultase.
În puține cuvinte, Vocea îi încredințase un caz. Nu mai iau cazuri, ar fi vrut să spună Sherlock, însă vocea nu părea să accepte un dialog. Îi încredință pur și simplu cazul: în octombrie 2011, aflat pentru a doua oară „în vizită” la București, capul Sfântului Andrei dispăruse. Fusese furat și trebuia recuperat. Atât. Întrebările lui Sherlock nu primiseră răspuns.
Cu zelul unui student în sesiune, Sherlock începu să studieze datele cazului. În presă, pe internet, în biblioteci. Research:
- Sfântul Andrei: primul chemat dintre ucenicii lui Iisus;
- misionar în ținuturile din jurul Mării Negre;
- condamnat fără proces în orașul Patras și răstignit cu capul în jos pe o cruce în formă de X;
- împăratul Constantin cel Mare aduce moaștele sfântului din Patras la Constantinopol; în jurul anului 850 alt împărat trimite capul sfântului înapoi la Patras; de atunci capul și corpul au trasee diferite;
- 1460: otomanii cuceresc Peloponezul; capul „se refugiază” la Roma; este înapoiat în 1964 la Patras, în catedrala orașului;
- ocrotitorul României;
- capul Sf. Andrei este adus de două ori în România: în 1996 și apoi în 2011.
24 octombrie 2011: delegația Bisericii din Grecia și racla conținând capul sunt întâmpinate la aeroportul Otopeni de o delegație oficială a Bisericii Ortodoxe Române. 24 – 28 octombrie: capul rămâne la București. Este purtat într-o procesiune în jurul locului unde se lucrează la fundația viitoarei Catedrale a Mântuirii Neamului. Apoi capul merge prin țară. Apoi se întoarce în București de unde trebuie să plece în Grecia pe 31 octombrie. Apoi, înainte de plecare, dispare. Presa scrie dar scandalul nu pare să fie pe măsura faptei. Autoritățile se manifestă prudent, fără excese.
Sherlock și Watson s-au urcat în avion și au zburat spre București. În timpul zborului Sherlock a avut impresia că aude din nou Vocea. N-a fost sigur că nu era un vis și, oricum, n-a înțeles nimic din cauza bruiajului. La Otopeni au fost întâmpinați discret de oameni care nu s-au prezentat și conduși la Patriarhie într-o mașină neagră cu geamuri fumurii.
– Dumnezeu să vă ajute să aflați adevărul!, le spuse o Înaltă Față Bisericească pe sub mâna care făcea semnul crucii peste capetele lor în chip de binecuvântare. Mâna ieșea dintr-o mânecă largă brodată cu fir de aur. Veți avea la dispoziție toate resursele de care aveți nevoie!
Numai că nimeni nu părea să știe nimic. Prelații greci îi acuzau pe cei români iar prelații români dădeau vina pe cei greci. Neoficial. Neoficial relațiile dintre cele două biserici erau tensionate. Oficial ambele se rugau într-o singură voce pentru găsirea moaștelor.
Groapa uriașă care avea să fie fundația Catedralei. Sherlock trase adânc aer în piept. Aici îi spunea intuiția lui formidabilă că trebuie să înceapă. Aici unde capul fusese purtat în jurul gropii într-o procesiune uriașă cu armate de înalți prelați, ierarhi ai Sfântului Sinod, preoți îmbrăcați în straie aurii de ceremonie sub cerul cenușiu, călugări și maici, fum de tămâie și bâzâit de rugăciune. O groapă imensă, se gândi Sherlock. O piscină cât Marea Neagră. Apostolul Mării Negre…
Doctorul Watson avea să noteze mai târziu: „cu un aer nepăsător care, în asemenea împrejurări, mi s-a părut oarecum afectat, a început să hoinărească în sus și în jos pe trotuar, să privească distrat pământul, cerul, casele din față și gardul.” Părea într-adevăr că nu dă nicio atenție gropii propriu-zise, formei ei de talpă de biserică sau fierului înfipt acolo în așteptarea betonului. „Ajuns la capătul cercetărilor, o luă agale pe alee, sau mai bine spus pe marginea ei, pe lângă iarba care străjuia poteca, și-și concentră atenția asupra gazonului. Se opri de două ori și o dată l-am văzut zîmbind și l-am auzit scoțând o exclamație de satisfacție. Solul umed și noroios păstrase numeroase urme de pași; dar cum poliția fusese într-un permanent du-te-vino pe alee, nu-mi dădeam seama ce spera prietenul meu să afle analizând aceste urme.[1]”
La hotel, în cameră, Sherlock îi arătă triumfător lui Watson două obiecte: o pană de culoare nedefinită și un deget de marmură rupt de la o statuie. Din palma lui Sherlock arăta spre cer unde nu era altceva decât un avion cu reacție lăsând dâre albe.
– Nu am observat când le-ai găsit.
– Nici nu trebuie. Să sperăm că nu a observat nimeni.
– Ce sunt astea?
– Nu știu, Watson, dar simt o vibrație… oricum nu era nimic altceva.
Sherlock consideră prudent să păstreze obiectele asupra lui. Pentru orice eventualitate. Și nu se înșelă pentru că apartamentul de hotel le fu întors cu susul în jos într-o zi în absența lor. Sherlock se întrebă dacă în apartament sunt montate camere video și microfoane și decise să plece de acolo. Se mutară la un alt hotel și, în fiecare zi când ieșeau, Sherlock construia în fiecare cameră, ca un păianjen, o rețea sofisticată de semne care să-i poată indica prezența unui intrus.
Însă toate semnele rămâneau intacte. Își pirduseră urmăritorii lor interesul? Jucau prudent mizând pe adormirea vigilenței? Incidentul de la primul hotel fusese doar o banală concidență creată fără voie de un hoț banal? Semne de întrebare cocoșate cu bile grele la glezne. Nici în anchetă nu se mai întâmpla nimic.
Sherlock părea mai degrabă preocupat de pană decât de degetul de marmură. Watson îl văzu cu coada ochiului cum, atunci când se credea neobservat, o ducea în dreptul nărilor, închidea ochii și trăgea aer în piept. Nările îi fremătau. Sherlock era la vânătoare. Dar asta era tot?
Așa că Sherlock investigă pana. În biblioteci la secțiunea ornitologie, la muzeul de istorie naturală, la telefon cu experți din Marea Britanie. Concluzia fu una singură: nicio pasăre cunoscută nu se îmbrăca în astfel de pene.
– Vezi, Watson, oricât de straniu ți s-ar părea, pare a fi un veșmânt de înger. Altcineva nu mai poartă pene.
Atunci încolți în mintea lui Watson ideea plecării. Sherlock nu mai era Sherlock. Acum vâna îngeri! Îmbătrânise: mișcările îi erau mai lente iar articulațiile mai rigide. Dar Sherlock care nu mai era Sherlock refuză categoric să plece. Până acum nu furtul în sine îl intrigase atât de mult, cât Vocea angajatorului, pe care o mai auzise de câteva ori însă cu totul neclar. Acum părea că și hoțul aparține altei sfere. Iar el, Sherlock Holmes, detectivul nepereche, era singura ființă umană în toată povestea asta. Oare?
Watson fugi de propria bătrânețe. Împachetă și plecă la Londra, Sherlock Holmes se mută în garsoniera închiriată de la fereastra căreia observa construcția Catedralei.
Buturuga mică răstoarnă carul mare. Un amănunt nesemnificativ frânse linia perfect orizontală a EKG-ului anchetei. O bătaie slabă de inimă se făcu auzită. La cârciumă. Cineva bău un pahar în plus și îi șopti lui Sherlock un nume, o poreclă mai degrabă: nea Mitică. Nea Mitică era de zeci de ani omul bun la toate la Patriarhie. Era portar, parcagiu, telefonist, bătea cuie, repara instalații, cârpea alei, monta, demonta, zugrăvea… În tinerețe fusese tâlhar… Nea Mitică dispăruse. Și asta nu era tot pentru că oamenii mai dispar, dar nea Mitică dispăruse odată cu moaștele Sfântului Andrei.
Înalta Față Bisericească se uită în ochii lui Sherlock, apoi plecă privirea cu falsă durere.
– Cred că așa este. Și mă rog pentru sufletul lui în fiecare zi. A furat capul unui sfânt iar sfântul, de acolo din ceruri, o să-l ierte. Iisus și-a iertat călăii, Sfântul Andrei o să ierte hoțul care i-a furat moaștele. E o taină teologică aici, păcat că nu putem vorbi deocamdată despre ea. Mă bazez pe discreția domniei voastre.
O Înaltă Față Bisericească acoperea păcatul unui om de nimic. Un gest de supremă smerenie? Dar Înalta Față Bisericească nu era angajatorul lui Sherlock. Sherlock lucra pentru Voce chiar dacă Vocea nu îi mai vorbea. La urma urmei nu îi anunțase nici rezilierea contractului.
Dacă nea Mitică era în fundația Catedralei oricum nu avea cum să îl scoată. Dar dacă furase relicva, unde o dusese? Sherlock dădu câteva indicații discrete anchetatorilor oficiali, ceea ce, în cele din urmă, îi atrase răceala nedisimulată a fețelor bisericești. Nea Mitică fu inculpat oficial în absență și dat în urmărire generală. Dar capul sfânt nu ieși la suprafață nici ținut în brațe de hoțul său, nici în rețelele de traficanți de obiecte de cult, nici în colecțiile particulare de milionari avari, nici în marile case de licitații din lume. Și nici nea Mitică nu apăru. Precum lichidul care ia forma vasului în care este pus, ancheta lui Sherlock luă forma traficului din Bucureștiul pe care detectivul îl bătea în lung și în lat: blocat, încrâncenat, agresiv, inutil, epuizant.
O pană de înger. Suficient cât să urmărești închipuirea unui înger ca să îi înfigi un țăruș în piept?
Un om concret. Care după zeci de ani de evlavie revine la patima din tinerețe și fură o relicvă. De ce? Încotro? Nici omul, nici moaștele nu apar nicăieri.
Un deget de marmură pe jumătate îngropat în malul de lângă fundația Catedralei, pe care Sherlock îl examinase de mai multe ori, obsesiv, cu lupa. Exact ca o relicvă sfântă, degetul ascundea un mister sau o confuzie. Până când într-o seară – trecuseră deja câțiva ani – degetul îi spuse ceva, ceva atât de evident încât marele detectiv s-ar fi prăpădit de râs dacă la vârsta lui fiecare zi pierdută nu ar fi însemnat o lovitură de coasă. Și totuși râse. Acolo, pe buricul degetului, sub nasul orb al detectivului, se distingea clar desenul papilar, amprenta. Sherlcok se îmbrăcă în grabă și se aruncă în furnicarul orașului. Cunoștințele lui de istoria artei erau precare. Se scufundă în bibliotecă. Nicăieri, niciodată în istoria sculpturii, un deget de marmură nu atinsese finețea maximă de a avea reliefat un desen papilar.
Sherlock își sună contactele din poliția bucureșteană. Știa răspunsul înainte de a fi sunat înapoi. Nea Mitică, tâlharul de demult, era în evidențele poliției. Amprenta degetului de marmură era a lui. Degetul de marmură era al lui?
Goana lui Sherlock începu acum cu adevărat. Se simțea, pentru prima dată după multă vreme, tânăr și feroce. Urmărea și, cu siguranță era urmărit. Prin blocajul străzilor din lumina zilei. Voia acum dreptate, justiție. Prin subteranele care se deschideau în bezna de sub pământul orașului și alunecau năucitor unele în altele. Sherlock urmărea îngeri și oameni deopotrivă. Vocea nu se mai auzea dar vocile din mintea lui se încâlceau distonant în timp ce Babelul Catedralei se ridica, inversând sensul parabolei; limba edificiului devenea una singură, de lemn. Bucureștiul vechi cădea cu tot cu limbile oamenilor.
Dragă Watson – nu avea să trimită niciodată scrisoarea –, Catedrala e un ciclon care absoarbe în spirala ADN-ului lui, desigur pe lângă Dorothy, Toto și tot felul de lucurui din Kansas, ha, ha, ha, bani, corupție, drumuri cu gropi, poduri neterminate, metrouri lăsate la jumătate, școli, spitale, clădiri cu bulină roșie… Aici, Watson, nu mai e loc pentru rațiune. Aici, în ciclon, comunismul a fost ultranaționalist, iar acum, deghizat, a devenit și ultraortodox. Iar în ochiul ciclonului se află capul absent…
Un Watson imaginar ar fi răspuns că rațiunea lui Sherlock, încrederea lui în rațiune mai degrabă era în locul acela, dacă nu grav avariată, cel puțin suspendată. Câinele din Baskerville nu fusese un câine fantomă venit din iad. Vampirul din Sussex nu fusese un vampir. Dar aici limitele păreau să se estompeze, contururile formelor geometrice se dizolvau. Iar Sherlock vâna îngeri.
Mă mai gândesc, dragul meu Watson, la ceva. La cineva. La Irene Adler, singura femeie pe care am iubit-o, singura femeie cu o minte, diabolică din nefericire, comparabilă cu a mea. Am iertat-o? Iertarea are gheare lungi și ascuțite. Știu asta și refuz să o iert. Să nu fi fost veșmânt îngeresc ceea ce am văzut eu, ci rochie? Să nu fi fost înger ci Irene cu o pană de înger la pălărie? Pe ea o văd atât de cochetă. Atât de absurd de mistic de cochetă.
Watson cel imaginar îl privi cu tirstețe. Relicvele nu sunt decât instrumente. În spatele lor sunt oameni.
Bărbatul-bătrânul-Sherlock se apleacă și trage lada de sub pat. Ajunsese la finalul vânătorii? Justiția fusese servită? Astăzi, mai mult ca niciodată, cineva îi lăsase pietricele albe în drum până când ajunsese în casa asta veche care trosnea din toate încheieturile sub lama buldozerului.
Cutie de IKEA din plastic. Pentru orice altceva decât pentru relicve. Îi scoate capacul. Un acoperiș de biserică de argint ca o căsuță de păpuși lucește mat. Asta e racla, așadar. O văzuse în poze. Un foșnet imperceptibil de nisip curgând în clepsidră se aude dinăuntru.
Dacă nu Irene, atunci o fi fost Moriarty? Auzise că Moriarty a îmbrăcat sutana. Acum se explică și de ce. Iar Moriarty fusese întotdeauna mai mult invizibil. Inclusiv în romane. Mult mai prezent în filme dar în general artificial și inconsistent.
Dragă Watson, când ai eliminat imposibilul, ceea ce rămâne, oricât de improbabil, trebuie să fie adevărul.
Pune pipa pe scaun lângă pick-up și începe să ridice ușor, cu infinită prudență, capacul raclei de argint. Un sunet de clopoței vine dinăuntru ca o chemare blândă.
Cineva înlocuise capul? Era o glumă, o ultimă glumă? Mortală? Sau acela fusese dintotdeauna capul închis în sipetul prețios? Undeva în Grecia, demult, printr-o întâmplare pe care nu o vom afla niciodată, locul capului de sfînt fusese luat de un cap mult mai vechi… Despre care nimeni nu credea că există. Și acel cap s-a plimbat prin cruciade, prin orient, prin occident, prin toata istoria bisericii. Până când a disparut în România. Furat. Nu înainte ca un om sărman să arunce o privire înăuntru. Cineva descoperise adevărul și înscenase furtul. Iar acum, lăsându-l să creadă că rezolvă cazul, îi puseseră în brațe, nu soluția, ci soluția soluțiilor: moartea. Daca s-ar fi aflat că monumentala Catedrală fusese sfințită cu un cap de monstru… tot edificiul s-ar fi…
Dragă Watson, momentul adevărului!
Ridică încă puțin capacul, nu se poate abține iar argintul are o atingere plăcută la mână. Sherlock trage cu coada ochiului înăuntru. Râde. Creatura din interior e legată la ochi cu un batic și are într-o parte o sabie și în cealaltă o balanță dar nu e decât o parodie și, mai mult decât atât, are șerpi în păr (Watson, oare cum cum se spală pe cap?). Și totuși nu își scoate baticul de la ochi ca să se uite adânc în ochii lui Sherlock. Nu e o capcană reușită, vrea doar să se uite cu poftă un pic în buzunarul lui și atunci abia dacă își ridică pentru o fracțiune de secundă colțul baticului de pe ochi, cât să îi caute mădularul și, prin puterea privirii ei, să i-l împietrească.
______________________
[1] Arthur Conan Doyle – Un studiu în roșu, Editura Leda 2005, trad. Doina Opriță
N. 22 iunie 1975 în Sibiu)
• Procuror criminalist în București
• Studii: Colegiul Gheorghe Lazăr din Sibiu (1994), Facultatea de Drept a Universității din București (1998), Institutul Național al Magistraturii (1999)
• Cărți publicate:
o Ghidul anchetatorului de omoruri (2006, coautor)
o Insectar, culegere de mici orori cotidiene (povestiri, Aius Printed, 2012)
o Uimitoarea poveste a băiatului care și-a mâncat propriul pește (roman pentru copii, Aius Printed, 2013)
o Omul care fura ferestre – cioburi de București (povestiri, Peter Pan ART, 2014)
o A_ _a_ _ _ _a, locul unde a fost spânzurat un cuvânt (roman pentru copii, Peter Pan ART, 2015)
o Trei povestiri în volumul colectiv Ferestre din București și poveștile lor, coordonator Cătălin D. Constantin, Editura Peter Pan ART, 2015
o Povestirea Numără oile şi dormi! în revista Iocan, anul 2 / nr.5