Nimic nu mergea cum se aşteptase, asta se putea citi în ochii ei…Mergea singură, cu capul plecat în pământ, părul acoperindu-i faţa, căutând un loc unde nimeni nu o poate vedea…Ea de ce nu putea? De ce nu putea sa-şi permită să facă ceea ce-i place ? De ce nu putea să vadă numai zâmbete in familia sa ? De ce nu putea să spună atunci când iubea ceva sau pe cineva ?
Aşa era, niciodată nu îşi permisese să facă ceea ce-i place. Familia ei era asemenea unei flori, o floare care şi-a pierdut o petală, iar celelalte cad de la sine…Iar inima ei ? Era şi ea confuză…Se temea, se temea că nu este destul de bună pentru a fi alături cuiva, se temea că în loc să fie o alinare şi o lumină pentru cel ce il iubea, ea nu va reuşii să-i ofere altceva înafară de durere…nu voia să-i facă pe alţii să sufere din cauza ei. Nu ştia dacă ce simţea acum era doar o supărare cumulată, o oboseală a minţii şi a sufletului, sau o depresie ascunsă de ochii tuturor, ce se putea reflecta doar în lacrimile ei.
Mergea repede pe un drum pe care nu-l mai parcursese până atunci…de fapt, puţină lume trecea pe acolo, poate doar pescarii ce se duceau în zori să pescuiască…dar era aproape seară, acum nu mai era nimeni care să meargă în aceeaşi direcţie. Căldura verii parcă o prindea din urmă şi încerca să-i îngreuneze fiecare pas, să o ţină pe loc, dar ea nu se oprea. Ajunse în cele din urmă unde voia…În faţa ei se afla o plajă micuţă, prea mică pentru a fi populată de oameni, iar în faţa ei se întindea până-n zare Dunărea. Îşi amintea că obişnuia de multe ori să privească Dunărea cu prietenii ei, dar acum era doar ea, ea împreună cu ea însăşi.
Se aşeză pe nisipul încă cald, privii de câteva ori în jur să se asigure că nu este nimeni…Nu era nimeni…În jur, doar câţiva copaci stăteau ca un paravan, ferind acest loc de ochii lumii. Când a fost sigură că nimeni nu o poate vedea şi nu o poate auzii, a început să plângă…Să plângă în hohote,cum nu reuşise până atunci pentru că nu voia să pară slabă sau sensibilă, nu voia să plângă în faţa celorlalţi…Îşi ţinuse prea mult capul sus,pretinsese tot timpul că este puternică, zâmbea ca şi când nimic nu ar fi deranjat-o. Dar acum era liberă…Liberă să plangă.În lacrimile ei se citeau mii de cuvinte nespuse. După câteva minute în care lacrimile au curs neîncetat din ochii ei, a început să se calmeze.
A ridicat capul puţin şi a observat că Dunărea avea o culoare neobişnuită…Era de un turcoaz minunat cu nuanţe de mov…Ii se părea neobişnuit…Apoi, privind cerul, înţelesese de ce. Soarele apunea, iar cerul avea o culoare deosebită…nu putea spune că nu era albastru…bineînţeles că era albastru…dar era şi galben…şi roz…chiar şi mov…Culorile se îmbinau perfect una cu cealaltă, de parcă aşa ar fi fost dintotdeauna, ca şi când un pictor ar fi testat mai multe culori pe bolta cerului. ’’ Ce frumos… ,, spuse ea privind. Se gândea la faptul că privise de multe ori cerul…şi mereu îl văzuse doar albastru. Acum era cu totul special, de parcă cineva trimisese pentru ea o minune să o facă să zâmbească. Nu voia nici să deseneze nici să fotografieze acest peisaj, pentru că i-ar fi stricat frumuseţea, era perfect aşa cum era…Şi nimeni şi nimic nu era capabil să imortalizeze sau să reproducă această perfecţiune. Un tablou al unui autor anonim, ce va ramâne inserat doar în sufletul ei. ’’ Unde a fost acest cer frumos până acum ? ,, murmură ea. Apoi zise ’’Cerul este la fel pentru noi toţi…poate altcineva a avut mai mare nevoie de acest tablou mirific… ,, . Apoi tăcu puţin gândinu-se la ce a zis…Zisese că cerul este la fel pentru toţi…era adevărat. Oriunde te afli în lume, când ridici privirea sau când te uiţi în zare vezi cerul…Cerul e ceva ce ne uneşte, ce ne spune că în comparaţie cu el, Pământul nu este chiar atât de mare, şi nici imposibil de parcurs. Zâmbi…Se simţea mai aproape de toţi cei de care îi era dor.
Apoi îşi dădu seama că acest tablou mirific era parcurs de nişte pete albe, ce îşi schimbau permanent locul…Norii păreau atât de pufoşi…Involuntar în mintea ei au început să se deruleze o serie de amintiri din copilăria sa. ’’Când eram copil aşa era vata de zahăr, nu ca acum, roz sau verde sau mai ştiu eu ce culoare…era albă şi pufoasă…îmi cumpăram mereu când mă plimbam cu ai mei în parc. ’’ . Câtă dreptate dădea acum tuturor celor ce-i spuseseră că cel mai bine este să fi copil. ’’ Norilor, unde vă duceţi ? ,, apoi începu să râdă ’’Ce întrebare puerilă, nici voi nu ştiţi…vă duce vântul…vă duce unde vrea ! Ştiţi vag de unde veniţi dar nu ştiţi unde vă duceţi, şi inimile voastre sunt cu siguranţă în mai multe locuri, şi poate şi voi aţi vrea să vă întoarceţi undeva, sau să mergeţi altundeva…dar nu puteţi, vă duce vântul…Aşa cum pe noi, oamenii, ne duce destinul. ,,.
Se ridică, hotărâse să se întoarcă acasă…era târziu şi plecase fără să anunţe pe nimeni, iar drumul de întoarcere era destul de lung…A încercat să sune şi să-şi anunţe întârzierea, dar nu mai avea baterie la telefon, aşa că încet încet a pornit spre casă. Nu cunoştea bine zona în care se afla, de aceea, se bucura de tot ce vedea în jurul ei. A zăbovit destul de mult pe drum, întrucât se întunecase dea-binelea. Se opri să admire un rond de flori. Tot felul de flori, care mai de care mai colorate şi mai mândre îi eclipsau privirea. Coborându-şi privirea observa că lângă piciorul ei se afla o floare ce avea o petală cazută…Se aplecă asupra florii pentru a o privii mai bine…Celelalte petale stăteau să cadă şi ele…fără să vrea, murumuă ’’ Una a căzut…restul vor cădea şi ele de la sine…floarea asta este sortită pieirii ,,.
-Dar va înflori din nou la timpul ei ! auzi o voce din spate.
Tresări ! Se speria de fiecare dată când cineva îi auzea gândurile involuntare. Se uită peste umăr cu teama de a nu fi cineva cunoscut. Dar nu era. În spatele ei stătea un baieţel de vre-o 8-9 ani, cu haine ponosite , cu părul ciufulit si cu faţa murdară de praf.
-Îmi cer scuze dacă v-am speriat, spuse el apropiindu-se, dar am auzit ce aţi spus…ştiţi, încă din clasa I învăţăm că acesta este ciclul vieţii la plante…înfloresc, se usucă, apoi iar înfloresc….explică copilul cu entuziasm în ochi.
-Nu toate lucrurile de care te loveşti în viaţa ţi-se explică la şcoală….O să înţelegi cu timpul… afirmă fata.
-Ştiu, ştiu asta ! susţinuse băiatul cu entuziasm. Dar dumneavoastră nu aţi privit niciodată o floare ? Nu aţi văzut că reînfloreşte ?
Fata se amuză puţin apoi zise :
-Da, aşa e…dar arată… diferit, arată altfel, nu mai este ceea ce a fost…
-Şi ce dacă? Arată din an în an tot mai frumos, se schimbă, totul se schimbă, are un farmec aparte, şi dacă se schimbă, nu este un lucru rău !Poate vrea şi floarea o viaţă noua…
Fata începu să râdă la remarca copilului, dar trebuia să recunoască, avea dreptate.
-Eşti singur ? La ora asta ? întrebă ea
-Da ! răspunse scurt băiatul pornind cu paşi repezi probabil spre casa sa.
Fata hotărî să-l urmeze câţiva paşi,şi fără să vrea, spuse :
-Sărăcuţul de tine…să te plimbi singur, la ora asta…ce trist…
-De ce ? Mă simt foarte fericit ! Este o noapte minunată, nu aţi văzut ce înstelat este ? Am ieşit să privesc stelele !
Fata nu realizase până atunci câte stele erau pe cer…Era minunat, ca şi când un diamant imens s-ar fi spart în mii si mii de cioburi ce au umplut bolta cerului şi pe care Luna le aprindea cu scânteile sale. Pe drum copilaşul îi arată câteva constelaţii…Fata era uimită de inteligenţa băiatului. Se opriră în faţa porţii unui orfelinat. Nu era nevoie de explicaţii, era clar un copil orfan. Fata scoase portofelul, şi scoase din el tot salariul ei, salariul pe care îl planificase până la ultimul banuţ, dar acum nu mai conta…
-Poftim…poţi face ce vrei cu ei, poţi sa-ţi iei dulciuri sau jucări, sau orice îşi doreşte un copil de vârsta ta…
-Dar nu este nevoie ! zise băiatul.
-Te rog să-i accepţi, îi meriţi, îi meriţi pentru că eşti un copil inteligent ! zâmbii cu blândete fata.
-Vă mulţumesc, zise băiatul zâmbid, dar să stiţi ca nu îi voi cheltuii pe dulciuri sau jucării…
-Nu ? Dar atunci pe ce ?
-Vreau să-mi iau cărţi, vreau să invăţ, este singura mea şansă de a-mi face un viitor…
Apoi baiatul îşi luă larevedere respectos, mulţumii din nou şi intră.
Fata era profund uimită. Se simţea ciudat…Ea gândise vreodată aşa când era mică ? Se gândise vreodată la viitor ? Nu…nu se gândise…Niciodată. Apoi îşi dădu seama că viaţa ei se schimba…se schimba radical, dar nu era un lucru atât de rau…poate era chiar bine…
Cu fiecare pas pe care il făcea, se apropia de casă, iar din ce în ce mai multe amintiri i se derulau în minte…Mereu susţinuse tare şi clar că nu are regrete,aşa era felul ei de a fi…dar avea. Ea niciodată nu ieşise noaptea să se bucure de stele, ea niciodată nu privise florile…Ea niciodată nu făcuse nimic din lucrurile mărunte care te fac să simţi că trăieşti, să te bucuri de ce ai în jur. Dar nu era târziu încă…voia cât mai repede să-şi facă timp pentru a fugii desculţ prin iarbă, pentru a petrece o noapte întreagă privind stelele, pentru a mânca fructe direct din livadă, pentru a aduna scoici de pe plajă şi pentru a sta pe iarbă, în mijlocul pădurii ascultând păsările cum cântă. Voia să facă asta !
Îşi amintea câte visuri avusese,câte visuri pierduse…unde erau toate ? Nu că nu ar fi fost importante pentru ea…ţinuse întotdeauna foarte mult la visurile ei…Avusese foarte multe visuri, foarte multe dorinţe…Dar renunţase la ele la ivirea primului obstacol. Niciodată nu ceruse ajutor, nu voia să-i împovăreze pe cei din jurul ei…aşa a fost mereu…şi când s-a văzut încolţită de greutaţi, a renunţat fără să clipească… ’’Dar…încă mai am visuri…Încă nu s-a terminat…Da, am dorinţe, da, visez înca…Şi nu, nu mai renunţ şi nu mai las pe nimeni să renunţe la visuri ! ,, . Spuse ea cu hotărâre. ’’ Şi ce dacă nu sunt bogată ? Şi ce ? Costă să visezi ? Costă să trăieşti ? Aşa a ajuns planeta asta ?E în stare şi să pornească un război pentru nişte bucăţi de hârtie imprimată…Ca atunci când eşti mic şi vrei tu să ai cele mai multe jucării doar pentru a te da mare…Aşa suntem şi noi…De parcă asta contează în viaţă ! Înveţi pentru bani, cânţi pentru bani, scri pentru bani, munceşti pentru bani…şi de bucurat când te mai bucuri ? Am lăsat aceste bucăţele mici de hârtie să ne răpească fericirea.,, . Şi ea greşise, ştia…Şi ea făcuse exact la fel, ştia prea bine…Tot timpul a simţit că-i lipseşte ceva din viaţă…şi nu ştia ce….tot timpul îi lipsise bucuria. În tot ceea ce făcea…Făcea asta pentru că trebuia, făcea aia pentru că avea nevoie…dar uitase să caute în fiecare lucru bucuria….până când aceasta se risipise de tot.
Mergând spre casă pe acelaşi drum pe care trecuse probabil de sute de ori, se revedea în tot felul de ipostaze din viaţa sa…Ce copilărie frumoasă trăise…Ce copil inocent şi lipsit de griji a fost…Nu se regăsea câtusi de puţin în actuala generaţie, dar absolut deloc…Îşi amintea cât timp petrecuse afară, jucând şotron sau alte jocuri ale copilăriei…Cum asculta poveştile citite seara de mama sa, cum prietenii o strigau la geam când era ora de ieşit afară. Nu avea telefon, parinţii nu o sunau să-i amintească să vină acasă pentru că ştia calr la ce oră trebuia să vină. Şcoala era şcoală…profesorii erau modele în viaţă, nişte persoane cu un rang important, în ochii lor de elevi, ce trebuiau respectaţi…Şi totuşi, se bucurase să fie copil. Copii din ziua de astăzi, sau mai bine zis, o mare parte dintre ei, au învăţat să folosească telefonul sau calculatorul înainte să înveţe să vorbească…deja de pe la 8 ani se credeau adulţi şi trebuia să-i respecţi ! Cum să îndrăznească vre-un profesor să le facă observaţie ? Ei ştiu totul, ei trebuie respectaţi şi nimeni nu trebuie să îndrăznească să-i critice. Aceste chestii erau extrem de rare şi şocante pe vremea când ea stătuse în băncile şcolii. ’’Săracii copii…nimeni să-i îndrume…atotştiutori doar cât timp au la dispoziţie internetul sau telefonul…În rest, total pierduţi. Cineva trebuie să facă ceva şi pentru ei. Probabil să-i iubească mai mult, să-i îmbrăţişeze, să iasă cu ei la plimbare,să meargă în excursii…,, Aşa au fost parinţii ei cu ea. Când era copil…un copil fericit.
Începea să-şi dea seama cât de mult se maturizase…Începea să-şi dea seama că de multe ori zâmbetul său pierise de pe faţă, că oboseala ei se regăsea în ochii ei, în vocea ei, în felul în care se purtase cu cei din jur…Mereu voia să aibe înţelegere, să simtă că este iubită, să aibe pe cineva alături în permanenţă…Dar la rândul ei, oare ea făcea asta ? Toate problemele nu erau cumva o greşeală colectivă? Nu sunt toate relaţiile distruse rodul incapabilităţii de a mai exprima bucurie ? De a o împărţii cu cei din jur ? Aşa era…până la urmă primeşti exact ceea ce oferi. Cum să speri să primeşti lucrurile pe care tu, la rândul tău, nu le poţi împărţii cu cei din jur ? Oare nu este acesta motivul tristeţii din ochii tututor oamenilor ? Dacă ar încerca cu toţii, măcar puţin, să îşi deschidă sufletul, să ofere un zâmbet …O îmbrăţişare…Adică, dacă un om încearcă să fie mai fericit, îl poate face şi pe cel de lângă el mai fericit, iar cel de lângă el, la rândul său, va face un alt om fericit…şi tot aşa…Ce ar fi de pierdut dacă ar încerca ? Ca ar fi de pierdut dacă ar încerca să zâmbească, să se bucure, să împartă fericirea sa şi cu alţii ? O singură persoană nu poate schimba lumea, ştia asta ! Dacă ea devenea mai fericită, poate şi persoana de lângă ea ar fi fericită, la rândul ei acea persoană ar face pe alta fericită şi, urmând acest curs , ar reieşii un grup de persoane mai fericite, un grup însemnând bineînţeles mult mai mult decât nimic, şi dacă fiecare persoană din acest grup ar asta….ce bine ar fi !
Se afla acum de unde plecase, era acasă, în faţa uşii, în faţa uşii pe care ieşise în grabă deoarece voia să plece cât mai departe, dar acum, abia aştepta să se întoarcă, abia aştepta sa le zâmbească şi să-i îmbrăţişeze pe cei dragi. Abia aştepta să înceapă o nouă viaţă.
Acesta este un cont de administrare al LiterNautica.com