Cineva m-a întrebat odată care e culoarea mea preferată. I-am spus: culoarea Mării Mediterane. Acel cineva a râs, după cum le stă în fire minților fade, plictisitoare. ”Ce culoare mai e și aia?” ”E o culoare ca păunul mărilor, nu toți o pot vedea, în schimb.” A râs din nou, iar eu nu am mai zis nimic. Voi știți cum strălucește Marea Mediterană? Ea nu este o mare, este un voal de albastru năucitor, cu creste verzi, cu mistere în adâncuri ce te îmbie și te cheamă cu voce mieroasă din pântecele sale, să îți aline inima frântă și visele de dor. Și când e furtunoasă, ai impresia că vine sfârșitul lumii, dar parcă ai vrea să vină odată sfârșitul lumii, că nu mai poți îndura așa o frumusețe gemătoare.
De pe malul Libanului, această ființă se așeza domol la genunchii muntelui, iar Beirutul se desfășura exotic de-a lungul coastei sale spumante. Libanezii fumau shisha agale pe faleză, alții vindeau porumb, sucuri de fructe, jucării, unii se plimbau sau erau pe bicicletă. Eu… eram în camera mea din Dekweneh și mă uitam pe tavan, nu știu la ce mă gândeam neapărat, dar mi-am amintit un interviu ce îl citisem în ziua respectivă. Era despre David Lynch care răspundea, la o întrebare, cum că poveștile ar trebui să sufere, nu oamenii. Așa am cunoscut-o pe Ana Vrabie, prin mine. Și ce să faci cu vrăbiile? Le iubești.
O să vă spun așadar povestea Anei Vrabie, și judecați după plac sau nu judecați deloc.
Această femeie de 30 de ani era o nesuferită. Oamenii nu o plăceau pe Ana pentru că oamenilor nu le place adevărul. Iar ea era adevărul întruchipat… cu chip omenesc, și cu erorile de rigoare. Ah, să vă dau și acest chip, dacă tot veni vorba. Nu era o excepțională femme fatale, era destul de medie ca înălțime, sprințară, talie mică, bărbie rotundă și o gropiță dacă e posibil, păr castaniu, și în general, trăsături normale. Cu excepția ochilor. Când Ana Vrabie te privea în ochi, parcă ți-era rușine. Nu știai de ce, dar îți era. Asta pentru că adevărul ardea pe rugul nesfârșit din noaptea ochilor ei, o noapte descrisă ca de Lucian Blaga.
Vorbim aici despre adevărul opus ipocriziei și complezanței. Anei nu-i plăceau oamenii falsi, lăudăroși, aroganți până peste cap și de fiecare dată când avea ocazia, le răspundea întocmai. O să vă arăt un exemplu, ca să înțelegeți. Ne găsim la reuniunea de 10 ani de liceu, la masă. Vorbește Maria, o tipă ce se crezuse toată viața ei importantă, și nu îi trecuse acest obicei neplăcut.
-Eu o să îmi trimit copilul la studii în Anglia, nu o să-i las cu progeniturile românești, ce să învețe de-aici? Cred că țara asta se duce la fund și noi cu ea! Dar, pe de altă parte, mie-mi merge bine, nu pot să spun, momentan nu noi ne ducem la fund, ha ha, doar ăia mai proști!
-Nici mie nu-mi merge rău, doar că mă chinui cu firma asta a mea, angajații sunt niște idioți care nu muncesc, absolvenți din ăștia de doi lei, care visează doar bani, iar mie-mi trebuie producție! Ajung să dau afară lunar câte 5-8 oameni… e un stres mare, sincer să fiu. Toată lumea e incompetentă. N-aș vrea să mă plâng totuși … Ana, tu ce stai așa tăcută? Spune-ne, tu ce faci? Văd că nu ai venit însoțită de nimeni, tot singură ești? Bănuiesc că liceul nu se schimbă pentru unii, ha ha! râdea Marius la gluma tot de doi lei pe care tocmai o făcuse.
-Nu am venit însoțită de nimeni, momentan sunt singură. Știți, am venit de curiozitate mai mult și poate chiar politețe, nu aveam idee la ce să mă aștept.
-Ai aproape 30 de ani, Ana, nu te gândești și tu la o familie, la un copil? Când vrei să-i faci, la 50 de ani? Ha ha ha, același Marius.
-Zău, Marius, zici că ești bunica mea. Numai ea mă mai întreabă lucruri de genul. De ce îți pasă? Nu doresc să am un copil. Mi-e teamă că nu voi avea ambiția și răbdarea să-l cresc, și deci decât să cresc o ”progenitură”, mai bine nu fac deloc. Prefer să investesc în mine. Știi, sunt atâtea lucruri acolo în lume. Lui Marius și Mariei li se opriseră puiul în gât când au auzit ”nu vreau să am un copil.”
-Serios? Chiar nu vrei un copil? Păi și ce, vrei să mori singură? Cine te îngrijește la bătrânețe? Și apăi… nu acesta e rolul femeii în societate? Să facă o familie, să lase urmași împreună cu un soț.
-Marius. Tu de asta ai făcut un copil, ca să aibă cine să te îngrijească la bătrânețe? Nu mi-e frică să mor singură. Ba chiar cred că în moarte, nu putem fi altfel decât singuri. Iar comentariul legat de rolul femeii în societate … te rog să nu începem discuția. Ana zâmbi politicos.
-Sunt șocată, Ana. Ești o femeie ciudată, și totuși am fost colege de liceu 4 ani de zile. Știam că ești mai deosebită, dar chiar așa …
-Doar pentru că nu mă încadrez în tipologia voastră de ”femeie”, nu înseamnă nimic. Iar în nici un caz nu voi lăsa un bărbat să îmi definească mie rolul în această lume. Eu sunt liberă, și sunt fericită, înțelegeți? Cât despre voi, nu sunt sigură că pot să spun acest lucru. Cred, de altfel, că e mai bine să plec, am făcut o greșeală că am venit. Sper să fiți fericiți, în felul vostru.
Vedeți voi, așa arată un scenariu cu Ana și barda adevărului. Ana avea un set de principii și o disciplină personală de la care nu se abătea. Publica articole științifice geografice și ajungea să călătorească destul de des, singură sau cu alții, dar mai rar însoțită. Viața ei nu era deloc plictisitoare. Mai și cânta la pian și citea ca un om flămând. Ana se considera o ființă împlinită, fără a avea nevoie de cineva în viața ei. Un copil cu atât mai mult. Ana învățase să-și construiască singură templul vieții sale, unde locuia în tihnă, sursa ei de energie revigorantă. Și știți de ce? Anei îi plăcea să se minuneze în lume. Să învețe constant. Să colecționeze, să se înfrupte din cunoașterea a ce e în jur.
Dar … odată, Ana Vrabie îl întâlni pe El. El reprezenta Adevărul despre ea, Adevărul pe care ea nu îl știa sau nu voia să-l știe. El era o fantomă din trecutul îndepărtat, care îi prezise Anei că în viitor, se vor întâlni, și atunci ea va plăti pentru faptele ei. Așa că într-o zi de primăvară, El o întâlni pe Ana în cadrul unei Galerii de Artă. Ana contempla o pictură de Matisse, mai precis Odalisque assise.
-Cred că această pictură seamănă cu tine, zise El de acolo. Ana se întoarse mirată.
-Nu cred. Această femeie odaliscă pare un pic tristă, iar eu nu prea văd o asemănare.
-Ah, deci nu tu ești o femeie tristă? Ba dimpotrivă, pot citi tristețea ta la 3 km în ochii tăi. E o tristețe frumoasă, precum acest tablou. Și părul tău de toamnă pare desprins din această figură. E ca și când Henri Matisse te-ar fi pictat pe tine.
-Scuză-mă, dar cum îți permiți să faci asemenea comentarii față de o necunoscută? Nici nu știi cine sunt, și crezi că poți emite asemenea judecăți greșite asupra persoanei mele. Nu crezi că e cam nepoliticos? întrebă Ana calmă, dar vizibil ofensată după unduirea sprâncenelor.
-Așa este, îmi cer scuze. Încercam să fac un compliment, dar cred că nu mi-a reușit prea bine, nu-i așa? Sper să o putem lua de la capăt? Poate la o cină? Ana nu îl recunoscuse. Dar părea fermecată de ochii lui. Căci, deseori, dacă vrei să găsești iubirea, în ochi trebuie să o cauți. Nu mă întrebați de ce, întrebați-o pe Ana. El era Marea Mediterană, cu ochii albaștri, adânci și sclipitori. Era zeul afrodit care ieșise din spume, un bărbat căruia ai vrea să-i construiești un piedestal, dar te oprești, căci nu poți să-i dai putere totală asupra ta. Așa era El. O forță blondă, magnetică, cu brațe de fier și o inimă aidoma. Dar vrabia noastră nu știa asta. Ana nu sperase la o iubire în exteriorul ei, și nu și-o dorise neapărat, însă nu te pui cu Marea. Fierul din inima lui fusese topit cu ură, o ură pe care nu o uitase în atâția ani.
Aici începe pictatul tabloului dintre Ana și El, fiecare cu pensula proprie a degetelor, firelor de păr în soare și altor celor omenești, în culorile speranței și sublimului de moment, a planurilor neanticipate și tandrețea cuvenită. El îi spunea Adevărul în fiecare zi, iar ea îl asculta cu inima înfiorată, demnă, și răspundea cu iubirea adevărată. Îi spunea Adevărul despre tristețea ei, singurătatea ei, frumusețea ei ascunsă, despre tablouri și suflete independente și pereche. Într-o zi, îi spuse Adevărul Suprem:
-Vreau un copil. Ana Vrabie se uită pe geam, înspre apus, cu sufletul mic, ca de vrabie, Marea Mediterană pierzându-și din avântul valurilor.
-Eu nu.
El plecă, iar Ea rămăsese fără adevăr, fără nimic.
Te-aș plesni, David Lynch, pentru că ai mințit.
Acesta este un cont de administrare al LiterNautica.com