În general, mă simt în regulă în pielea mea, așa încât decizia să nu fac duș în fiecare dimineață vine de la sine, nu am s-o pun pe seama vreunei tendințe bio și nici a faptului că mă trezesc în ultimul moment. Mă chinuie rutina și, ca să o evit, merg către baie evaluând din mers cum să-mi schimb ritmul zilnic, astfel încât momentele acestea în care mă aranjez un pic până să plec la muncă să nu devină o buclă a timpului în care să simt că mă învârtesc. Aș ameți să fac mereu aceleași lucruri și atunci soluția la îndemână e să-mi fentez deprinderile matinale.
Mă scarpin în cap înverșunată, mai toată noaptea m-am râcâit cu unghiile pe frunte și la ceafă, doar că acum e limpede că nu mai visez că-s plină de păduchi, sunt trează și am usturimi pe scalp de atâta scărpinat. Habar nu am ce-o mai fi însemnând și asta, însă am decis deja că astăzi nu mă spăl, așa că nu dau drumul boilerului să încălzească apa. Fumez, mă îmbrac urgent, îmi fac țigări din nou să am rezervă și ies.
O să aștept cam mult în stație, abia a trecut tramvaiul, era deja în mișcare când am apărut și eu la colțul străzii. Am dat să alerg, dar am citit în ochii vatmaniței că nu o să oprească, nu-i vina ei, dar e frustrant. Așa că mă prefac că nu îmi pasă, privesc în altă parte, n-am chef de mutrele satisfăcute ale celor ce vor ajunge la job înaintea mea, doar pentru că și-au făcut norma de așteptat în stație.
Acum va trebui s-aștept destul de mult, tramvaiul ăsta vine greu, nicio problemă, nu-mi ies din fire. Pe sub o poartă ruginită, un câine dă să iasă și, ca s-o facă, împinge din răsputeri cu botul într-o spărtură ca să lărgească gaura. Problema lui! Are o căpățână mare, pare un ditamai dulăul, un câine țigănesc. Dacă l-aș fi visat azi-noapte, aș fi gândit că e un coșmar, că prevestește o nenorocire, dar în lumina zilei pare pașnic. Poarta de tablă a început să zbârnâie periculos, căci, cocoțat pe ea într-un balans precar, un puștiulică zdrențăros se zbate și el să ajungă dincoace. Știu c-o să reușească, îl văd adesea escaladând obstacolul acesta, de sus se răsucește într-o parte și dibuiește în tabla găurită câteva puncte de susținere. Poartă legat de gât cu sfoară un bidon de plastic cu care pleacă să cerșească apă și-n palma stângă strânge câțiva bani, că trece întâi pe la tutungerie să cumpere țigări. E o dugheană din asta pe aici, aproape, îi vinde vânzătorul la bucată. Nu are cum să-i reziste, e frumușel de pică, are un păr zbârlit și niște ochi albaștri, habar nu are el cât de albaștri!
O fată în costum de sport și-a desfăcut rucsacul și i-a întins o pungă cu croissant-uri: ”Ia, mă, zi bogdaproste! Să-i dai și soră-tii din ei, să nu mănânci doar tu, ok?” Avea pomana pregătită, se vede că-l cunoaște, iar puștiul aproape a făcut o reverență. L-aș lua la mine acasă, să fie doar al meu, să fac din el băiat cu școală, să-l fac fotomodel, dar unde locuiesc nu sunt condiții nici cât să îngrijesc o mâță jigărită așa că-mi trec rapid intențiile adoptive.
Din lungul străzii au apărut niște țigani, iar între ei înaintează alene o babă cu nasul cuprins de o bășică vișinie, ca o pungă, aproape îi intră în gură când respiră. Îmi face silă s-o privesc, deși, dacă nu aș simți atâta greață, n-aș evita contactul vizual, ci m-aș holba fără sfială la toate vinișoarele acelea varicoase de pe tumora ei. Are un moț ca de curcan, ițit din frunte și cei din jur cotcodăcesc nestingheriți pe lângă ea, atât de agitați de parcă ar mai avea puțin și ar începe să scurme primprejur după viermuși.
Stăm șapte oameni într-o dungă, privind nerăbdători înspre tramvaiul care se apropie hodorogind. Abia oprit în dreptul nostru, apăs butonul verde să se deschidă ușa și pe trepte, îmi sar în ochi niște lăboanțe cu unghii galbene-verzui și scame printre degete. Nici eu nu m-am spălat de dimineață și mă întreb dacă urechile mele șochează la fel de negativ ca pliurile interdigitale ale malacului din fața mea. Înghesuite în sandalele îmbâcsite, picioarele astea parcă își neagă vehement stăpânul, de parcă refuză să-i mai aparțină și, dacă ar putea să aleagă, probabil în dimineața aia, ele, labele împuțite, ar fi în stare să facă pe loc cale întoarsă. Sper numai că urechile din anatomia personală să-mi stea, supuse, la locurile lor, să nu le vină vreo idee, să mă deposedeze de prezența lor.
Aha, uite și o față cunoscută – recitatoarea aia care dă zilnic reprezentații în tramvai. Îi dau câteodată un leu, că eu nu sunt în stare să-mi amintesc nici două strofe una după alta, dar ei îi reușește să zică ”Luceafărul” cap-coadă, ba, dacă are audiență bună, recită și ”La steaua”. Bag mâna stângă în buzunar, să-i dau un ban, însă n-apuc s-o fac, abia mă prind la timp de-o bară, că mă hurducă rău tramvaiul ăsta cu mers împiedicat ca de mârțoagă. Mai repede aș fi ajuns pe jos, dar am abonament și e normal să îmi valorific investiția. Îmi pipăi buzunarul mulțumită că am motiv să nu mă scotocesc de bani, chiar dacă mă gândeam să răsplătesc un act artistic. Nu e recomandabil să-mi caut prin buzunare când echilibrul personal îmi e periclitat.
Țac-țac, aud de undeva din dreapta mea și zgomotul acesta mă distrage, nu pot să urmăresc până la capăt prestația artistei negricioase, care scandează apăsat ”Ce-ți pasă ție chip de lut?…” Țac-țac, mă uit și văd un nene cu pălărie bej care își face manichiura capsându-și unghiile-n aer cu cleștișorul pe care-l ține grațios. Asta e prea de tot, ăsta ar merita un pumn în nas, m-apucă indignarea și nu știu când ajung în dreptul lui, ridic brațul în aer că nu am unghi corect de acțiune, dar îl salvează mârțoaga care zice iarăși ”pas” și pune frână. N-apuc decât să îi zbor pălăria, dar a părut un accident, scuzabil unei doamne.
N-apucă să se dumirească bine nenea ăla, că se propagă peste noi un vaier lung, din ce în ce mai percutant, din zona de dincolo de platformă. O fi din grupul curcii, or fi țiganii ăia cu care se urcase mai devreme, o fi făcut vreunul vreo criză de epilepsie! Ar trebui să îmi fac loc să văd ce se întâmplă, îmi fac mustrări de conștiință că am participat la seminarii de resuscitare și nu sar să-mi ajut aproapele, dar nu mă ține mult, așa că nu dau curs până la capăt acestui fals elan cetățenesc. Lumea se bulucește într-acolo, tramvaiul, abia pornit, frânează iar și se oprește între stații, deschide ușile de parcă zice ”Hai, liber! E caz de criză, descurcați-vă!”, că nici vatmanul nu vrea să fie martor la vreun incident și apuc să văd precipitându-se afară un ins cu o elevă moleșită în brațe. Aha, e de la calciu și sigur ține și dietă, o anorexică puberă! Îmi trec și ultimile remușcări, din ce în ce mai ofilite.
Ajung la capăt, aleg să cobor aici, chiar dacă mă întorc pe jos juma’ de stație. Îmi place covrigăria asta care s-a deschis în locul unui fost magazin de rochii de mireasă. Visam mereu că intru să probez modelul din vitrină și în momentul de grație supremă dă buzna peste mine în cabină patronul, fermecat că rochia se potrivește impecabil pe un trup adevărat. Visam că o să vândă prăvălia și că plecăm în lumea largă, eu cu voal alb pe cap și el în costum clasic de ginerică. Mai bine c-a dat faliment, în ultimul timp m-am îngrășat peste măsură, nu mai port decât blugi și fibre sintetice de elastan.
Acum am o relație reală și constantă cu vânzătoarea asta care mă servește cu covrigi, se uită la mine într-un fel, așa, de parcă aș cumpăra în fiecare zi un cozonac. Mă înveselește cu zâmbetul pe care mi-l acordă de fiecare dată bonus. Îi cer covrigul meu modest cu mac și azi îmi zice, alintată:
”Cum, numai unul?!” Hopa, mă stimulează să consum, parcă a urmat cursuri de marketing cu mine, dar ea negociază instinctiv și asta mă înviorează și mai mult. Mă pomenesc că-mi însușesc îndemnul și îi comand teatral:
”Atunci, să fie doi, iau unul și pentru colega mea!”
Îmi trece dispoziția instantaneu când caut portofelul să plătesc și nu îl mai găsesc… Gratis nu-mi dă nimic. Mă apucă foamea numai la gândul că până la leafă nu mai dispun de niciun chior. Covrigul meu cu mac nu mai e doar un moft comercial. Sunt umilită de parcă aș cere de pomană, aș recita pentru acești covrigi ”Luceafărul”, dar nu mi-l amintesc! Încă mai stau la coadă și aproape îmi plouă-n gură de la aroma de pâine coaptă. Prin buzunarul tăiat grosolan cu lama îmi ies ca la un păpușar deconspirat toate cele cinci degete păgubașe. Bani, card de salariu, documente… Din spate mă împinge domnul cu pălăria bej, a coborât și el tot adineauri, e cap de linie, s-a revărsat tramvaiul. S-a prins că am pățit ceva, însă el vrea ștrudel cu dovleac, nu dovedește interes pentru perplexitatea mea. Mai mult, citesc pe fața lui că merit asta, răsplată pentru faptul că mai devreme vrusesem să-l pocnesc. Îmi ies din fire și-l pedepsesc imediat, îl ocărăsc în gura mare, se face circ în jurul meu:
”Băi, martalogule, abia m-ai tâlhărit și încă mă mai pipăi pe la spate? De aia îți faci manichiura în public, cu mâinile murdare nu poți să operezi? Ia zi, cu cine ești complice, lăbosul ăla ți-a ținut de șase? Erai în cârdășie cu jumătate din tramvai? Toți împotriva mea?”
Nu știu de unde mi-au venit ideile astea, de obicei sunt mută și retrasă. Tremur de nervi și parcă nu am aer, icnesc, pensionarul nu are replică iar eu o să leșin imediat de furie. Simt că pe cap îmi circulă o colonie de păduchi, poate e doar un vis, poate nici n-am plecat de-acasă, oi fi rămas în bucla aia, poate că timpul îmi joacă iarăși feste.
Dacă leșin, mă tem doar că o să-mi pierd controlul și că mă vor trimite într-un spital de cartier, înregistrată ca Jane Doe, ca într-un film american cu victime de stradă și gangsteri de duzină.
Și, înainte să îmi pierd definitiv simțirea, apuc să văd cum curca bătrână cu moțul vișiniu se apleacă voluntară către fața mea și nu-mi doresc decât să nu-și lipească gura ca o pungă de gura mea, să mă oxigeneze. Prefer, de mii de ori mai mult, o suspendare temporară a identității personale și sper să mă trezesc curând în punctul din care am pornit.
Acesta este un cont de administrare al LiterNautica.com