Artificii

Uite cum lasă, că o ia toți dracii, uite în ce hal e oglinda asta! A-nțeles că dentistu’-ți recomandă să te freci cu ața aia printre dinți ca să nu tragă cariile la tine, da cum Dumnezeu îți sar resturile la douăj de kilometri fix pe oglinda de la baie? Mazaci de copii! Seamănă cu taică-su, alt mazac, că pe el măcar îl înțelege, e bărbat și așa-s bărbații, nici nu știu de capul lor, da ce să te faci de fete, care vorba aia, sunt fete!

Păi să fi fost ea ca ele la vârsta lor! Să fi lăsat ea oglinzile murdare, când o lua tat-su la niște dumnezei, de nu mai știa pe unde s-o ia la goană! Că ea, când era ca ele, nici nu se uita în oglindă. Da ce, avea timp? Acum, când le vede pe-astea ale ei cum trec prin fața oglinzii de câteva ori pe zi și tot se uită ba la fund, ba la țâțe, ba la coșurile de pe față. Da mai terminați, dragă, cu complexele, le zice, și ele îi răspund, Ce complexe, mamă, nu vezi în ce hal arătăm?

Asta repede văd! Da toată panarama care o lasă-n urmă, aia n-o văd! Ei, de parcă n-ar vedea! Vezi bine că văd, doar că nu le pasă! Și ea stă ca sclava și curăță, și nimenea nu apreciază. Stă ca sclava și pun’te masă, scoal’te masă, pune rufele la spălat, întinde rufele pe sârmă. Că ea parcă nu are servici la rândul ei! Și bărbatul, ce să faci cu bărbatul? Că alaltăieri făcea gât la ea, că-i ora unu și nu i-a făcut încă de mâncare. Da scoală-te-n pizda mă-tii de bărbat, și fă-ți! Da prăjește-ți un ou, că nu-ți pică galonul! Da taie o roșie, fă-ți o salată! Fă ceva, ieși din starea asta, de zici că ești o lehuză. Că eu nu-s bucătăreasă la casă! Și dacă a văzut el că s-a țipat, a mișcat curu’ și și-a făcut. Uite-așa! Ce bine l-a mai pus la punct! Că vezi tu, prea l-a învățat bine.

Da tot îi e milă de el, că trage la muncă ca măgaru’, mi ți-l fut cum vor ăia pe-acolo, că el e și slab de fire, moale, faci ce vrei cu el, uite-așa-l duci cu zăhărelul. Și fiind spătos și cum mai are încă forță, cât o să mai aibă și el, că de-acum cam asta i-a fost vremea, da mi ți-l întind cât e de lung pe la toate lucrările. Sapă, Gică, hai, mai repede, stă șefu’ cu gura pe el mai ceva ca o nevastă! Că șefu’, normal, tot șef, îl doare pe el la bască de articulațiile muncitorilor! Ce-i doare pe ei capu’ că bărbatul i-a zis doctorița că-i suspectat de artrită. Ce știu ei câte pastile ia el dimineața doar ca să treacă peste ziua de lucru?

Așa au fost ei, s-au sacrificat pentru copii toată viața, și pân’ la urmă copiii tot la cur îi pun. Acum gata, ia să pună mâna să-și mai facă singure de haleală, că ea are treabă, trebuie să organizeze tombola pe stadion! Mare responsabilitate i s-a dat, nu-și mai vede capul de treabă! Bun primar, mare primar, care i-a dat ei o astfel de responsabilitate, doar se cunosc de mici și de mult timp o apreciază. Dă petrecere primarul Costel, că așa cad Zilele Comunei, ce-i pasă lui de virus, om cu caracter! Să fi fost bărbat-su ca domn primar, cu așa un caracter! Ți-ai găsit!

L-a întrebat doar, Vii, Ioane, pe câmp, la zilele comunei, să mă vezi pe scenă, și el a dat din cap că nu, și că nu-l interesează pe el așa ceva când altele sunt problemele pe lumea asta. Că nu știu ce proteste s-au declanșat în America, unde un țigan a omorât un polițist, că i-a tras un genunchi în gât și n-a mai respirat ăla vreo zece minute până a venit ambulanța, și când a venit l-a găsit lat, ce să-i mai facă? Și uite de ce s-au stârnit proteste, și ce ne pasă nouă de problemele americanilor, care avem destule probleme la noi în țară cu țiganii noștri?! Da na, așa-i bărbatul, n-ai ce să-i faci, televizorul îl omoară!

Ia uite, ce bine c-a ieșit acum, odată cu vecina bibliotecară, că poate merg împreună până pe târlan, își mai țin de urât, mai vorbesc una-alta.

*

Mamă-mamă, ia stai să vezi ce-mi iau eu acuma. Da stai întâi să văd dacă mai am vreun ban prin portofel. Că dacă nu, ciuciu! Tre’ să fur iar de la Maria. E dată-n pizda mă-sii femeia asta a mea, nu-i scapă nimic! Cum lipsește ceva din portofel, cum vine la mine să mă chestioneze. Și ce stil are, zici c-a fost securistă! Că parcă nu tot din munca mea și banii ăia. Dacă trăiam noi numa’ din salariul ei de țesătoare, apăi muream de foame. Și să-și țină ea salariul ei, și să-mi dea mie banii mei. Ie-te, tre’ să administreze ea tot! Vai, că dacă nu eram eu, ajungeai la sapă de lemn, zice ea. Ce spui, mă, acolo? Știi tu unde ajungeam eu? Ba poate mai bine ajungeam decât acuma, că mă-nsuram și cu una mai focoasă, mai cu țâțe, mai cu cur… Păi nu? Să ai pe ce pune mâna! Că la Maria… mă rog.

Da acuma, că mă duc la dans, ia să vezi ce mi le țâțâiesc pe astea fără bărbat! S-au dus bărbații la muncă pân străinătățuri și a lăsat bunătate de femei acasă. Cum să nu ai grije de ele? Mamă-mamă, să vezi ce mi le țâțâiesc, de le sar fulgii! Că Maria cu biserica, bate mătănii de dimineață până seara, zici că s-a dilit. Și-așa nici nu mai facem treaba aia, la o adică, ș-apoi chiar dac-am mai face-o, ea nici nu știe cum, stă ca marghioala și te-mpingi în ea de zici că-i priponită, niciodată n-a știut cum să mă ia. Uite, Victorița, mamă-mamă ce țâțoaie, când mi le pune o dată pe față și mi le zăngăne pe la urechi, aoleu!

Ce mai fac eu cu Victorița când o rad noaptea de-acasă! Ce-mi mai place cum clipocește fofoloanca lu’ Victorița la miez de noapte, ș-apoi s-o auzi cum icnește, cum se zvâcnește ca un pește. Cum se mai zvârcolește-n așternuturi! Da las’ că nu numai cu Victorița, îmi mai place mie și cu Anuța, și cu Mărioara, chiar dacă-s găini mai bătrâne, vorba aia, ciorba bună, și dumineca, când Maria e la biserică, prin grajd cu Mioara, care și aia are un cur de n-am mai văzut! Ce mi ți-o-ncalic și pe ea pân iesle, de mă trece toate apele! O viață am, până la urmă! La ce bun dacă n-o trăiesc? O viață am, și-o gaură-n cur!

Da hopa, ce-am găsit noi acilișà? Ce-nseamnă să fii șmecher la timp, să știi să te descurci. Cum am pus eu banii deoparte când a trebuit! Acuma cine-și permite o sticlă de-aia, de-ailaltă. Eu! Mamă-mamă, ia să vezi ce frumos sărbătoresc eu zilele la comună. Mă duc colea la Răutu, la mixt, îi zic la vânzătoare, Dă o sticlă dă vin încoa’ la mine, dă care-l ai, că am văzut camionu’ cu marfă ieri cum a descărcat uite-așa niște baxuri! Ia să iau sacoșa asta de cârpă, care nu să vede pân ea nimica.

Să vezi ce mi le țâțâiesc! Să vezi ce beau iar cu băieții! C-așa, pă uscat, parcă nu merge treaba, da cum ți se-ncălzește nițel sângele, ia să vezi cum îți mai arde de viață!

*

Azi mergem la Zilele Comunei pe maidan, unde ne jucăm noi fotbal de obicei. Au pus niște scaune pe-acolo, niște mese, și apoi o scenă, de nici nu se mai văd porțile, și tare-aș vrea să mă joc cu mingea, dar nu pot, că nici tata nu mă lasă s-o iau! Oare vine și Raluca? Poate vine, poate nu, dar, dacă vine, mi-ar plăcea. De când i-am strecurat bilețelul în buzunar nici nu mi-a mai vorbit. E adevărat că și eu m-am înroșit când am văzut-o pe drum data trecută, când mă duceam la magazin, dar sper să nu fi observat, că era cald afară și putea să fie și de la soare, la urma urmei. Of, dacă aș avea curaj să mă duc direct să vorbesc cu ea! Dar de fapt eu am curaj, dar îmi bate inima și nu mai ajung până acolo, mă opresc și mă fac că voiam să mă duc în altă parte.

Mă neliniștesc întâlnirile cu oamenii, nu știu ce să zic și am impresia că toți vor să zic ceva. Ce să zic eu, dacă nu am ce? Așa și când vine unchiul Florin pe la noi, tot se ține de mine, Da zi ceva, Sănducule, ce stai așa mut, cum îți mai merge la școală, ai vreo gagică? Eu zic, Bine, bine îmi merge, și tata strigă de la masă, Da zi, mă, lu’ unchi-tu cum îți merge, ce răspunzi așa, cu juma de gură? Am încercat să vorbesc cu jumătate de gură, dar nu-mi iese, poate să încerce oricine, nu se înțelege, pe când, atunci când răspund eu, se înțelege perfect! Quod erat demonstrandum, nu vorbesc cu jumătate de gură! Tata mă freacă la cap aiurea, și la fel și unchiu’ Florin. Numai mama mă-nțelege și m-ascultă, și îi pasă de mine…

Of, ce arde soarele ăsta! Nu mai înhamă tata odată caii, ce tot face prin grajd? Mama i-a zis, Lasă căruța acasă, ce să te mai complici cu caii, unde-i legi, că lângă stradă se sperie de mașini, și cum îi mâni tu înapoi acasă dacă bei? Și tata i-a răspuns, Da lasă-mă, Lenuțo, dacă câștigă ficior-tu ceva la tombolă, cari cu spatele? Că caii știe drumul singuri, ș-apoi tu unde-oi fi, și Sandu ce, nu e-n stare să țină niște hățuri? Eu sunt în stare, da mi-e rușine de Raluca, că ea are mașină, și eu căruță. Tatăl Ralucăi muncește în Germania de câțiva ani, și anul trecut a venit acasă cu un benvé cu geamuri negre și a trecut pe lângă mine o dată în viteză și s-a ridicat tot praful, și a trebuit să-mi țin respirația până a trecut, și după aceea mă durea capul. Mă durea, că nici nu știam dacă Raluca era în benvé, că nu se vedea nimic prin geamurile alea negre!

Ia uite că iese tata, în sfârșit. Acuma a ieșit și mama din casă și leagă poarta mică cu sârmă. Aoleu, am uitat să deschid poarta mare, deja țipă la mine tata, vai, așteaptă, că o deschid imediat, eu cum te-am așteptat atât?

*

Stadionul comunal a fost îngrădit conform regulamentului. Scaunele au fost puse la distanță regulamentară, mesele la fel. Grătarele unde se vor coace micii au fost așezate în rând sub corturile albe. S-au lipit afișe cu regulile împotriva virusului, să citească tot chiorul. Niște băieți cu măștile pe față probează boxele și microfoanele, tot inserând și scoțând fire. Pe scenă va cânta, cum o cheamă, renumita doamnă, aia de cântă muzică populară pe la televizor, de o știe toată țara. Că-i scapă numele acum, dar e cunoscută. Și lumea va aprecia, că doar de asta a și organizat toată treaba, ca să fie pe placul la oameni. Vine campania, vin alegerile, politica nu stă după virus, el are nevoie să fie reconfirmat în funcție. Posibilitate de a avansa nu este deocamdată, cum i-a zis și Viorel, sunt alții mai ambițioși ca el în partid, oameni care știu să vorbească mai bine ca el, deci trebuie să aibe grijă de locul lui, cât încă-l mai are. Măcar până-și termină casa și-și vede fata ieșită din facultate. Încă un mandat, nu e mult, nici puțin, e precis cât îi trebuie.

Primarul își mângâie burta contemplativ. Totul pare a fi în regulă cu ultimele pregătiri. Totul e regulamentar! Mai aruncă o privire spre șinele de tren, ce închid linia orizontului. Vede niște băieți aplecați asupra unor lăzi negre. Și acolo pare a merge bine treaba, după cum observă că s-au poziționat lăzile. E al treilea an când organizează evenimentul, de acum știe ce și cum să supravegheze pentru ca totul să iasă bine. Îi salută pe agenții de pază de la firma privată a fratelui său, care se vor ocupa cu distanțarea socială și menținerea ordinii. Se urcă în mașina scumpă cu geamuri fumurii și o ia spre intrarea în comună. Conduce ușor, să nu-și rupă mașina. Prea ține la ea, uite-o cum lucește, a cumpărat-o cu banii în mână din fondurile… din salariul lui. Își repetă în gând încă o dată, Din salariul meu! Nici nu trebuie să-i treacă prin cap altceva, altfel, cum îl cam scapă gura deseori, e în stare s-o admită public. Doamne ferește! Ar intra în belele mari dacă s-ar afla pe ce s-a dus o (bună?) parte din banii alocați pentru rețeaua de canalizare.

A ajuns lângă indicator și a tras pe marginea drumului. Acolo începe comuna lui, desfășurându-se de-a lungul drumului județean. Când era mic trecea deseori cu taică-su prin dreptul indicatorului. Mergeau la câmp cu căruța, o încărcau bine, iar când se întorceau înapoi el privea lumea de sus, de pe fânul așezat strat cu strat, cu răbdare, până la trei, patru metri înălțime. Indicatorul înceta să fie mai mare decât el, și dacă ar fi fost mai înalt și s-ar fi temut mai puțin ar fi atins, probabil, din picioare, firele de înaltă tensiune. Râde acum de acest hatâr copilăresc periculos, ca și cum nu i-ar fi aparținut niciodată, și scuipă în direcția indicatorului. Acum că a ajuns bine și are, printre altele, o asemenea mașină, nu se mai ia la întrecere cu el. A învățat că nu înălțimea contează, ci relațiile. Oricum, tot mai trebuie să învețe câte ceva, cum ar fi vorbitul în public…

Hai, că ajunge el, parcă-i vede mașina. Se uită în zare după președintele consiliului județean. Îl va conduce la primărie înainte să înceapă evenimentul, să mai discute una-alta, la un pahar de bere, cum au băut ei mereu. Îi datorează multe lui Viorel. Datorită lui a ajuns unde-a ajuns, că a știut la cine să-l recomande în partid. I-a dat și multe sfaturi, că se cunosc de mici, au copilărit împreună și băteau mingea pe același maidan unde, acum, vor inaugura Zilele Comunei. Problema cu vorbitul i-a mirosit-o imediat, la prima ședință regională. I-a și spus doar, Costele, uite, îți dau un sfat prietenesc, când nu ești sigur, mai bine taci și fă ce ți se cere să faci. Așa e-n politică, mai ales la început. Apoi, cu timpul, capeți experiență și îți mai poți permite una-alta. Chiar dacă nu știi, e mereu cineva în jurul tău care știe. Dar până atunci…

Când l-a întrebat pe Viorel de un loc la județ, i-a răspuns că, deocamdată, locul ar fi peste nivelul capacităților lui. Conștient deja de asta, nu-și făcuse mari speranțe, doar întrebarea moarte n-are! A înțeles că unde nu se poate, nu se poate. Deocamdată, face bine ce face, acolo unde este. Și ce bine că azi urcă Viorel pe scenă lângă el să-l susțină, să vorbească pe scenă…

*

Sătenii s-au așezat pe scaunele de plastic, așezate la rândul lor pe rânduri distanțate. Mai bine am fi rescris fraza: pare un joc de cuvinte nereușit. O lăsăm totuși, ca dovadă a nepăsării provocatoare care, uneori, caracterizează autorii nonconformiști. Multe fețe surâzătoare, multe chiar mirate, altele neîncrezătoare, toate epuizate. Doar ochii li se văd, naratorul presupune, după privirea lor, că fețele așa trebuie să fie. Oricum, acolo unde nu e sigur, autorul completează materialul naratorului din imaginație, în speranța că niciunul dintre cei prezenți la eveniment nu va citi povestirea, ca să-l contrazică. În caz contrar, autorul e gata să răspundă în instanță. Nu va însemna decât puțină publicitate, de care este nevoie în aceste vremuri în care literatura nu mai reprezintă niciun interes. Câțiva tineri stau în picioare. Au venit cu profesorul de sport, care strigă la ei din când în când să se distanțeze. Ajunge și un gardian, un munte de om îmbrăcat în negru, plin de buzunare, care le strigă același lucru, Bă, ia stați mai răsfirați, sau vreți să mă-nervați!

Pe scenă a urcat doamna solistă Moghin, prezentată cu mare aplomb de către bibliotecară. Bibliotecara este îmbrăcată în negru și pășește ritmic, cu dificultate, în pantofii de lac cu toc prea subțire pentru alonja ei. Silabisește bine, pronunță ca la televizor, păcat că a rămas o viață-ntreagă bibliotecară într-o comună amărâtă, când ar fi putut măcar încerca o carieră. Iată, dragi consăteni, spune ea, avem alături de noi în această zi deosebită o mare solistă de muzică populară, poate cea mai mare din țară. Compliment în urma căruia solista își duce mâinile la piept înainte de a fi rostit în întregime, înclinându-se cu falsă modestie. Surâde cu superioritate, deși pare a o face cu încurcare. Lângă scenă au apărut primarul și vărul lui, ambii îmbrăcați în cămăși albe, ce par a le susține burțile dizgrațioase. Ținuta lor impecabilă nu se potrivește deloc cu expresia circumspectă de negustor hapsân și pielea arsă de soare. Îmbracă astfel orice țăran din sat, după ce a muncit o vară pe ogor, sub soarele arzător, și-și păzește cu zel strujenii: va arăta exact la fel! Doamna Emilia, fostă profesoară de literatură română la școala din sat, actuală pensionară, privește totul de pe un scaun aflat în ultimul rând, cu o expresie distrată.

Dar înainte ca doamna Moghin să-și înceapă programul artistic, am să invit alături de noi, în aplauzele dumneavoastră, pe domnul primar, alături de președintele consiliului județean! Așa că, în aplauzele dumneavoastră… sătenii încep să aplaude abia acum, au înțeles în sfârșit ce le-a fost cerut. Doamna Emilia stă cu brațele încrucișate. Când aplauzele au format deja un cor cât de cât compact în liniștea spațioasă a stadionului, cei doi bărbați fac primii pași pe scenă și se distribuie simetric, în dreapta și în stânga celor două femei. Primarul are un microfon într-o mână și un buchet de flori în cealaltă. Îi întinde buchetul solistei privind-o înspăimântat. Se uită fix ba la cântăreață, ba pe jos. Încă nu a privit publicul. Solista răspunde cu un zâmbet și o plecăciune. Vrea să spună, Ce galant bărbat, domn’… dar e întreruptă chiar de acest galantom, a cărui voce se poticnește țărănește, gâjâit-tremurândă, ca un motor horcăit de tractor.

Primarul zice, Săru’mâna! Apoi face o pauză binemeritată. După câteva secunde bune adaugă, Bine ați venit la noi în comună…, Bine v-am găsit, răspunde prompt cântăreața de muzică populară. Președintele râde înfundat uitându-se paternal spre primar. Își schimbă însă imediat expresia, încrucișându-și degetele peste burtă în timp ce mimează o solemnitate nepotrivită. Încă surâde, însă și-a mascat bine expresia în spatele celei de deranj pentru soarele bătându-i în ochi. Cred că mulți dintre noi, continuă primarul, nu credeau că o să ajungeți vreodată aici, la noi în comună…, Nici eu nu credeam, preia imediat solista, dar mergând prin comună am observat că oamenii sunt gospodari și muncitori! Așa oameni, așa primar, mai spune ea pocnind din degete, cu un gest aparținând dansului folcloric. Primarul adaugă un simplu, dar cântărit, Vă mulțumesc! Urmează un moment de tăcere și încurcare, în care solista pare a-l împinge pe primar să vorbească, mulțumind la rândul ei, iar el nu știe cum să înceapă, și ce să zică. Până la urmă bâiguie, întrerupând un alt șir de mulțumiri început de cântăreață, Eu ce să vă mai spun…, ca și cum ar fi vorbit numai el până atunci și ar fi rămas fără subiecte. Indică apoi spre vărul lui, care parcă încearcă să-i comunice insistent cu privirea nu se știe ce, și spune, Eu am să-i înmânez acum cuvântul domnului președinte al consiliului județean Viorel Popa, și președintele partidului socialist democrat, un democrat care tot timpul ne-a fost… lângă noi… Se oprește la jumătatea frazei, incert, intonația suspendată nefiresc, și pasează imediat microfonul în mâna mai sigură a celui prezentat. A spus cumva partidul „socialist”, sau nu a auzit ea bine? Doamnei Emilia nu-i vine să creadă. Cum a ajuns băiatul ăsta primar la ei în comună? Mințile strălucite, tânăra generație cu care a lucrat până acum cinci ani, când a ieșit la pensie, acei copii cărora le-a predat literatura, și care reușesc să se desprindă de mentalitatea familiei, fug împușcați peste granițe sau se stabilesc în marile orașe. Oare va apuca să vadă pe vreunul dintre ei întorcându-se în vreo funcție publică la ei în comună și schimbând ceva într-adevăr?

A început să vorbească domnul președinte. Față de primar, e mai stăpân pe sine și pe situație. Se înțelege de ce a fost cerută, sau impusă, prezența lui. Privește mereu publicul, chiar se plimbă pe scenă cu nonșalanță, în timp ce repetă pe de rost niște formule protocolare fără conținut. Forme fără fond, ar spune Maiorescu, „stafii fără trup, iluzii fără adevăr”. Doamna Emilia oftează apăsat dând din cap cu deznădejde. Iată, ne aflăm la a treia ediție a Zilelor Comunei, spune președintele județean, domn’ primar și-a asumat un risc, și în același timp a avut un curaj nemărginit de a ține această sărbătoare… bineînțeles conform reglementărilor legale! I-auzi, se gândește doamna Emilia, ce curaj să fi avut primarul nostru, dar nimeni nu menționează curajul sătenilor, care sunt de fapt cei mai expuși virusului în claca ce urmează a se forma, când vor începe toți să danseze, pe când domnul primar va fi undeva departe, cine știe unde, probabil la masă cu vericul Viorel, președintele județean. Viorel Popa, tânărul care apăruse în ziar pentru că violase o minoră, și pe care nici nu l-au trimis la judecată pentru că părinții lui, înstăriți încă de la acea vreme, au plătit din greu familia săracă a fetei pentru a-și retrage denunțul. Între timp, părinții Victoriței au murit într-un accident de tren, iar ea a ajuns fufa satului. Doamna Emilia nu o judecă, o compătimește. Și-o amintește de copilă. Înainte să rămână însărcinată și să se retragă de la școală fusese una dintre cele mai bune eleve din generația ei!

Se întristează, și doar e zi de sărbătoare, ce rost are să vină la sărbătoare dacă îi tot trec prin minte gânduri negative? Și de ce nu reușește să se bucure de eveniment? A venit s-o vadă și s-o asculte pe Ileana Moghin, o știe de la televizor, o mare artistă de muzică populară. Într-adevăr, are voce foarte frumoasă, dar uite la ce se pretează și dânsa! Și-a început programul cu o dedicație pentru domnul primar, care de mult a plecat alături de președinte și de alți acoliți, toți bărbați, îmbrăcați cu același tip de cămașă și același tip de pantaloni, unul în spatele celuilalt, cu mașinile lor scumpe, atât de rupte de peisajul din jur, vopsite în culori strălucitoare, „impenetrabile ca o manta de cauciuc” – ar spune un mare scriitor. Cântă deci doamna Moghin fără acompaniament, Să trăiască domn primar, măăăi, Păi că-i deștept și gospodar, măi-măi, Da măi primare gospodar, Om ca dumneata mai rar, Știu că-ți place mult gurița, Da ce faci cu primărița? Un cor de râsete și aplauze pornește răzleț dinspre primele rânduri. Umorul simplist, concluzionează doamna Emilia, dăinuie în caracterizarea antropologică a acestui popor. La fel, dansul!

După ce au încins câteva hore, timp în care soțul Mariei, Nelu Bulancea, nu a pierdut ocazia de a se învârti în jurul a cât mai multor doamne, pe jumătate dansându-le, pe de altă parte încercând să le atingă sânii sau coapsele cu mâinile lui soioase, se anunță tombola. Tombola vizează copiii, cărora li s-a dat un bilet cu număr încă de la începutul spectacolului. Bibliotecara, alături de cea pe care o numește „doamna de la primărie”, de altfel prietena ei de cafele în pauzele prea dese pe care le fac zi de zi (doamna Emilia așteaptă minute bune în fața bibliotecii de fiecare dată când se duce, până să iasă bibliotecara dinăuntrul primăriei și să-i completeze fișele de împrumut), strigă unele numere, pe care doamna de la primărie le extrage cu solemnitate. Cât s-a gheboșat și Petruța în ultima vreme, cât s-a încercănat! Parcă o aude plângându-i-se vânzătoarei de la magazinul lui Răutu, care vine din altă comună și poate că nici nu-i pasă de problemele ei, Vai, zice, tineretul de azi, nu mai face nimic! Stă numai în oglindă și pe telefon! Păi eu, la vârsta lor, prășeam ogorul de dimineață până seara! Lucru neadevărat, doamna Emilia știe foarte bine că Petruța refuza să se ducă la prășit pe ogor, însă nu-i scăpa nicio sâmbătă seară, niciun dans nu-i scăpa, și ce se mai dichisea și ea, își amintește, o vedea cum străbate satul ca o divă dintr-o revistă străină! Acolo l-a cunoscut și pe Gică, la dans, și noroc de el că i-a pus mințile-n cap și a trimis-o de a făcut o postliceală, că altfel probabil că, în loc de secretară la primărie, ar fi rămas o biată muncitoare la fabrica de țesătorie unde deja începuse să lucreze. Ușor își mai uită oamenii viața! Ușor își arogă rolul de critici! Doamna Emilia dă din cap meditativ. Lângă ea, naratorul nostru notează într-un carnețel „o bătrână din ultimul rând dă din cap meditativ”. Mai apoi scrie însă că bătrâna respectivă pare puțin țicnită, ceea ce noi știm sigur că nu e adevărat, din moment ce abia am scris mai sus că nu este. Ușor își mai arogă unii rolul de critici!

Numărul treisprezece a fost strigat, din public sare un copil la vreo doisprezece anișori, care se îndreaptă spre scenă timid, cu privirea în pământ. Premiul este un televizor LG, spune bibliotecara, însă pe cutia televizorului, târâtă pe scenă cu greutate de către doamna secretară Petruța, scrie altceva. E o marcă anonimă, de care doamna Emilia nu a auzit niciodată. Copilul se apropie cu pumnii strânși, tremurând emoționat. Prezentatoarea îi împinge microfonul sub bărbie, nici copilul, nici ea nu au măști pe față, cine garantează că cei de pe scenă nu au virusul și că, tot pasând microfonul ăla de la gură la gură și de la mână la mână, nu îl vor răspândi mai departe? Și lumea care dansează a renunțat la măști, le aruncă pe jos sau le agață de mâini, apoi se pupă, își vorbesc și își tușesc în față, obosiți, dar veseli. Doamna Moghin le-a spus că cine va face cea mai frumoasă horă va primi un premiu de cinci sute de euro! Desigur că a făcut o glumă, se vede treaba că îndemnul făcea parte din programul dumneaei artistic, pe care încă nu l-a adaptat la noua situație. Imediat după melodie a avut însă grijă bibliotecara să lămurească ce și cum, adică faptul că, după regulament, nu se poate dansa decât câte doi, și că, dacă oamenii nu se distanțează, vor trebui să oprească evenimentul, iar asta ar fi, nu-i așa, mare păcat! Rezultatul a fost că unii au început să huiduie, alții să râdă zgomotos, iar ceilalți au continuat să danseze așa cum o făcuseră și până atunci, câte unul, câte două, câte patruzeci și nouă, măi-măi!

Prezentatoarea își pune mâna pe umărul copilului. Cum te cheamă, îl întreabă, iar el răspunde răspicat, Sandu Ciobanu, Bine, măi Sandu, spune ea, ai câștigat un televizor, ești bucuros, Da, răspunde copilul dând din cap, Și cui trebuie să-i mulțumim noi pentru asta, Domnului primar, spune copilul imediat, copiind fraza de la cei care au câștigat înaintea lui. Și cum spunem, insistă bibliotecara, Mulțumim, domn’ primar, răspunde băiatul pițigăiat. Lumea aplaudă mulțumită și distrată. Bravo, adaugă bibliotecara, și lasă copilul să se întoarcă în public. Taică-su, Radu Ciobanu, a și încărcat televizorul în spinare și se duce cu el spre căruță. Bun primar, spun câțiva care s-au întors cu mici în tăvile de plastic, pe care îi înmoaie acum în muștar mâncându-i cu mâinile, Ce-i cu furculițele astea păcătoase de plastic, spune cineva, care-ți zdrelești micu-n ele de ți se farmă tot și-ți pică pe jos?! Furculițele cad în iarbă, alături de farfurii. Nimeni nu s-a gândit să instaleze undeva un coș de gunoi.

Petrecerea continuă până seara, chiar dacă artista a plecat de mult. Se pune muzică la calculator. Până la sfârșit nu mai rămân mulți. Unii încă mai dansează, alții doar vorbesc, câțiva copii aleargă, un grup de bărbați beți încearcă să se ridice de pe jos și nu reușește. Un tânăr necunoscut, cu părul negru, pieptănat cu volum într-o parte, care a notat de zor toată după-amiaza într-un mic carnețel de buzunar se ridică deodată de lângă doamna Emilia. Tânărul se îndepărtează posomorât aruncând o ultimă privire înapoi.

Doamna Emilia bea ultimele înghițituri de apă dintr-o sticlă de plastic. Ațipise în scaunul ei și s-a trezit deodată, speriată de închiderea bruscă a carnețelului. Imediat i-a atras atenția Nelu Bulancea, care se freca de Victorița în semiobscuritatea coborândă. Mai lipsește doar cireașa de pe tort, i-a cam venit timpul: artificiile! Le-au instalat de dimineață pe câmp, de-a lungul căii ferate. Unul dintre băieții de la microfoane anunță grăbit: Și-acuma, articifi… arfici… arficiti… deci, toată lumea, atenție pe cer! Pesemne că și el a tras ceva la agaliu, că altfel nu i s-ar împletici așa limba. Doamna bibliotecară, cu pronunția ei corectă, ar fi anunțat artificiile cum trebuie. Însă doamna bibliotecară, împreună cu secretara, a dispărut de multă vreme.

Câțiva șerpi luminoși urcă fără vlagă pe cerul întunecat în aplauzele slabe ale publicului. Pe stradă, lumea s-a oprit să admire spectacolul. Punctele colorate dansează împreună sfârâind spasmodic, efervescent în întunecimea semisferică a asfințitului. Doamna Emilia privește scena cu un surâs trist și nostalgic. În fața ei, dar puțin mai departe, s-au așezat unul lângă altul doi copii: nepoțica ei, Raluca, și Sandu, al lui Radu Ciobanu. Ambii privesc spre cer curioși indicându-și unul altuia contururile formelor colorate ale artificiilor.

Forme fără fond, ar spune Maiorescu, stafii fără trup, iluzii fără adevăr. O lacrimă coboară fără vlagă pe obrazul lipsit de expresie al doamnei Emilia.

Pavel Nedelcu

Scriitor. Traducător.
Critic literar.
Redactor LiterИautica.

Cărți publicate:

Încotro ne îndreptăm (Litera, 2022) – roman
Treisprezece. Proză fantastică (Litera, 2021) – povestiri

Este de găsit pe pagina sa de autor.

pavelnedelcusite.wordpress.com/