Cristian Vicol: mi-aș fi dorit să fiu Spooky Mulder

CORNEL BĂLAN: Decît să te întreb cum reușești să faci față pe atîtea planuri – student la doctorat, redactor la Revista Galaxia 42 (cu un design de excepție), scriitor cu cîteva proiecte importante la activ -, spune-mi mai bine povestea tatuajului tău de la mîna stîngă. Cred că în secolul 21 putem (discutabil) spune că prin body art putem cunoaște mai bine un om. Uite, îți pot spune la rîndul meu că nu am nici un tatuaj dar, dacă mi-aș face unul, ar fi niște pete de leopard tatuate pe omoplatul stîng. (Problema e că în ultimul timp am luat în greutate și aș face de rîs orice leopard J )

CRISTIAN VICOL: Salutare, Cornel! Mulțumesc pentru interviu. Da, sunt de acord cu tine, cred că mai bine vorbim despre tatuaje. Sunt mult mai interesante. Poți să cunoști omul prin tatuajele sale, sau cel puțin pe cel care a fost atunci când și le-a făcut. Fiecare tatuaj este o măsură a personalității într-un anume moment, chiar dacă au fost decizii negândite – ele oferă cel puțin câteva indicii despre gusturile artistice ale fiecăruia, iar asta creează un avatar. Așa că body-art-ul este și o biografie vizuală, care, interpretată corect, îți poate destăinui una-alta, fie că vorbim despre două palme care strâng un rozariu, ori poate numele lui Valy (tăiat) sub numele lui Roby, sau vreun vers dintr-un poet uitat.

Eu am mai multe, unele au o semnificație aparte, altele au fost decizii de moment. Pe mâna stângă am 7 tatuaje. Probabil te referi la cel de pe antebraț – este The Fool (Nebunul, deși eu i-aș spune Neghiobul). Sunt pasionat de cărțile de tarot și de interpretarea tarotului. Firește, nu cred că le poți folosi ca să ghicești viitorul, dar mă interesează component mistică pe care noi le-am oferit-o, dar și jocul psihologic ce se desfășoare între cel inițiat și cel căruia i se citește.

Tarotul e foarte vechi, unii spun că există într-o formă rudimentară chiar din antichitate, iar Arcana Majoră (cele 22 de cărți „mari”) nu e altceva decât o colecție de arhetipuri jungiene. Păi ce poate fi mai interesant de atât? Nebunul este personajul principal în toată aventura asta, gata să pornească într-o călătorie inițiatică și să acumuleze cunoaștere de la celelalte 21 de personaje (Magicianul, Marea Preoteasă, Ermitul, etc.). Apoi ajunge la iluminare. Am scris și o nuvelă, unde cărțile de tarot din Arcana Majoră sunt personaje reale, zei care se amestecă în viitorul umanității. A fost publicată în Sfârșitul Inocenței.

În fine, m-am lungit foarte tare. Despre celelalte 14 tatuaje vom vorbi altădată.

CORNEL BĂLAN: Cum a început la tine atracția pentru SF și ce scriitor a fost influența numărul unu?

CRISTIAN VICOL: Cred că a început de când eram mic, dar fără să îmi dau seama (pe atunci). Doar dacă stau acum și mă gândesc bine, probabil ăla e momentul. Îmi plăceau la nebunie două genuri de filme – cu bătăi (că așa le zice toată lumea) – adică de acțiune – și science fiction. Aveam un televizor alb-negru, vechi, în bucătărie la ai mei – mai era și unul color în dormitor, dar la ăla aveam acces doar la block-busters și la desene când eram singur acasă. Așa că stăteam nopțile în bucătărie, televizorul avea sunetul oprit, și urmăream aceleași câteva filme care rulau interminabil pe atunci, în anii `90. Fie că era Bloodsport (de atunci îmi place și de Bolo Young), sau seria Drunken Master, ori Terminator (1 și 2), Alien (care m-a înfricoșat așa de tare, că am rămas pe urmă nedormit vreo săptămână), Screamers, The Abyss, Total Recall, The Thing, etc.

Tot pe atunci citeam (devoram) cu mare plăcere toată maculatura despre fenomene paranormale, niște cărțulii foarte ieftine, publicată pe la edituri de apartament.  Eram, și încă sunt, un fan uriaș, Dosarele X. Mi-aș fi dorit să fiu Spooky Mulder. Îmi făcusem și legitimație de FBI cu numele lui. În fine, toate lucrurile astea s-au adunat într-un loc foarte special – nostalgia puternică pe care o am față de copilărie. Și au rămas cu mine de atunci. Cred că ea se traduce azi în exact acest interes pe care îl am și despre care scriu pe la reviste de gen, și anume – pulp-fiction-ul (și cam orice e pop-culture). Ce bine că astăzi există un întreg domeniu de cercetare despre cum literatura și cinematografia pop-culture influențează și modelează societatea. Altfel zicea lumea că am dat (sau am rămas) în mintea copiilor. Ceea ce nu ar fi fost rău.

Cât despre scriitori, sunt mai mulți, dar cel mai important în perioada adolescenței, atunci când am început să scriu, a fost Kurt Vonnegut, căruia nu îi plăcea să fie asociat cu literatura science-fiction, deși a fost nominalizat la Hugo și Nebula. Sper că sughiță acum, auzind că l-am alăturat unui interviu despre science-fiction. Măcar atâta pot să fac și eu pentru el.

CORNEL BĂLAN: O întrebare pe care i-am pus-o într-un interviu lui Andy Weir (“Marțianul”) dar adaug un nume: Între Asimov, Philip K. Dick și Stanislaw Lem pe cine preferi? (cu o mică justificare, please)

CRISTIAN VICOL: Pe Andy Weir – pentru că e proaspăt și are un stil foarte degajat, care mie îmi place, mi se potrivește atunci când citesc science fiction, un gen care de multe ori nu se ia foarte în serios, o chestie, de altfel, faină. Apoi, hai să zicem, pe Dick, pentru că e precum rockul progresiv – îți închipui lumi fantastice, bizare și întortocheate, care deseori funcționează după o logică internă, cum altfel decât prin filtrul unei doze zdravene de acid. Și pentru că s-au făcut o mulțime de filme faine. Unele bune. Multe proaste – faine și ele.

CORNEL BĂLAN: Ce părere ai, literatura SF românească 2020 e mult în urma celei americane? (Nu îndrăznesc să lansez ipoteza, după mine absurdă, că am fi înainte atîta timp cît nu avem pe nimeni care să scrie, de exemplu, la nivelul lui Ted Chiang).

CRISTIAN VICOL: Nu cred că putem discuta în termenii ăștia. Cred că e altfel. Suntem în Europa de est. Experiența noastră culturală, traumele istorice, felul în care ne-am creat identitatea, toate astea îi oferă literaturii o particularitate deosebită. Deci diferită față de occident și de literatura anglo-americană. Aș putea să îți zic că uneori tindem să o copiem prea tare pe cea americană, și asta nu e tocmai ok. Că nu ne iese. Nimeni nu cumpără Adibas și Naik. Dar cred că atunci când românii scriu despre ce știu, și oferă textului câteva particularități locale, o fac foarte bine. Vezi seria Tenebre, scrisă de Daniel Timariu, un urban fantasy care se petrece în Timișoara­ și care împrumută din mitologia românească – strigoi, vârcolaci, iele, etc.

E greu să discutăm aici de raftul pe care își are locul literatura SF&F, cine-s mai buni, mai talentați, mai chipeși – noi sau ei?, mai ales că  literature SF&F e undeva (fie că e cea occidentală, ori cea de la noi) mai spre genunchiul bibliotecii. Dar avem scriitori buni. Nu o să fac o listă pentru că nu vreau să supăr pe nimeni. Dar sunt destul de mulți autori români de calitate.  Nici nu vreau să vâr pe cineva într-un canon care va fi imediat  contestat. Vreau doar să menționez că pe lângă scriitori, avem oameni faini care scriu despre fenomenul SF&F, și o fac la o calitate la fel de bună și de informată ca oriunde în lume; avem traducători foarte buni, Alex Maniu, de exemplu, sau Antuza Genescu, avem și editori de calitate. Nu avem banii, însă, așa că ne descurcăm cum putem. Avem tiraje mici, lucrăm în fanzine, ne agităm pe lângă fani. Una peste alta, nu e chiar așa de rău, deși ar putea să fie mai bine.

CORNEL BĂLAN: Vorbește-mi, te rog, puțin despre Galaxia 42. Revista arată superb (pentru mine e clar că o mare parte din credit îți aparține), are foarte multe traduceri, enorm de mult material și cu toate astea păreți o echipa relativ mică. Cum reușiți să procesați atîta volum de material?

CRISTIAN VICOL: Revista Galaxia 42 (pretindem și noi că le știm pe toate, la fel ca restul) e un proiect ambițios pentru că adună o echipă națională de scriitori, traducători, redactori, etc. Nu suntem mulți, permanenți cred că vreo 9 sau 10. E mult de muncă, uneori suntem epuizați după câte un număr mai generos, dar fiecare trage pe felia lui. Daniel Timariu și Alex Lamba sunt coordonatori, ei scriu, fac, dreg, sunt un fel de libero ai echipei.  Miloș Dumbraci și Darius Hupov aduc texte străine, stabilesc contacte cu exteriorul. Miloș cu Alex Lamba traduc. Alex Maniu scrie eseuri excelente, majoritatea pe teme relevante astăzi, adică vremurile astea bizare pe care le trăim. Florin Stanciu, omul nostru cu diplomă (de doctorat) în genetică, scrie articole științifice dintre cele mai bune. Eu fac grafică și scriu recenzii la filme, jocuri, benzi desenate. Încerc, adică mă străduiesc să găsesc colaboratori noi, preferabil tineri. Teodora Matei și cu Lucian Dragoș Bogdan lucrează pe texte, fac observații, corectură. Publică și cronici.  Marius Gordan e gamer cu normă întreagă și se adresează celor pasionați de jocuri video. E mult material, se muncește din greu, uneori pare un al doilea loc de muncă, dar biruim. Mai avem și scăpări, e normal ca ele să apară, dar le rezolvăm repede. Suntem la numărul 9 și avem și câteva proiecte secundare revistei, dar tot ale revistei, pe care le vom anunța în curând.

CORNEL BĂLAN: Ești colaborator și la Galaxia Imaginarului, care vor organiza un Festival de Film. Din cîte mi-am dat eu seama, Galaxia Imaginariului este un site care merge pe ideea podcasturilor, așa este? Dacă poți să ne spui care este misiunea acestui tip de format și ce își propune echipa Galactic Imaginarium?

CRISTIAN VICOL: Misiunea noastră, în acest secol în care ochii tuturor s-au sudat de monitoare și ecrane, este să încercăm să falimentăm oculiștii și să oferim noi clienți otorinolaringologilor. Să ne asculte lumea cu atâta pasiune, la un volum cât mai mare, tocmai ca să nu piardă vreun amănunt important, încât să dezvolte mai târziu problem de auz.

Galaxia Imaginarului a fost ideea lui Darius Hupov, care e organizator principal la TGIFF (The Galactic Imaginarium Film Festival), iar planul lui a fost să facem emisiuni radiofonice pe teme SFF. Ele beneficiază și de un supliment – o dezbatere, de obicei în 3 oameni (Darius, Alex Maniu și cu mine) în care învârtim, uneori interminabil, de obicei la un pahar de răchie și la o felie pită cu zacuscă, idei despre filme, cărți, benzi desenate, teme SF&F, etc. E o treabă faină, deși nu am mai făcut-o de ceva vreme pentru că am pornit cu toții noi proiecte și ăsta s-a dus mai la fund. Dar ne plăcea să facem aceste podcasturi și cred că le vom relua după pandemie. TGIFF se adresează atât creatorilor amatori, câ și profesioniștilor de industria de film. Singura limitare e cea de nișă, să fie science-fiction sau fantasy (cu toate sub genurile) și să fie short (scurt-metraj). Organizator principal e Darius Hupov, care, într-adevăr e locomotiva TGIFF. A reușit în decurs de câteva luni să organizeze de la zero un festival de film, să creeze contacte, să aducă invitați internaționali. Să obțină sponsorizări. Cred că va fi un eveniment excelent, mai ales că pe la noi nu prea sunt multe asemenea inițiative.

CORNEL BĂLAN: Cît de prezent este SF-ul românesc în afară? Cu toate că SF-ul românesc a pornit spre libertate (după Revoluție) cu o moștenire culturală bună, scriitori buni, o bază de fani cred eu puternică (Almanahurile Anticipația se vindeau ca pîinea caldă – poate și pentru că România avea un număr uriaș de absolvenți de facultăți tehnice) nu am auzit niciodată de  autori români care să “dea lovitura” în afară, să ia vreun premiu Hugo sau oricum, ceva de răsunet internațional. Oare de ce?

CRISTIAN VICOL: Din ce am văzut eu, autorii români de SF&F au început să scoată nasul în afara țării. Sunt câțiva scriitori care deja au un număr mare de apariții în revistele de SF&F din Europa și din Asia. Alții au chiar și volume traduse. Cred că se poate și cred că vor fi tot mai mulți. Deocamdată e o problemă de vizibilitate. Se citește multă literatură anglo-americană, pentru că acolo se promovează intens, iar autorii beneficiază de anumite structuri de marketing. E o afacere, una care merge foarte bine. La noi, am scris si mai sus, ține de banii care se investesc în scriitori, de felul în care sunt (sau pot fi) promovați, de anumite structuri care ar putea să le ofere deschidere către exterior, care, din păcate, deocamdată lipsesc în mediul SF&F. Dar situația se va redresa, mai ales că acum autorul poate face și singur drumul spre o apariție editorială într-o altă țară. Deși nu ar trebui să fie exclusiv așa.

CORNEL BĂLAN: Dau un citat din Philip K Dick: Acum să definim ce înseamnă SF de calitate. Conceptul, ideea nouă, trebuie să fie cu adevărat original (sau o variantă nouă al unui concept vechi) și trebuie să fie stimuleze intelectual cititorul; trebuie să-i invadeze mintea și să-i trezească posibilitatea a ceva la care el pînă atunci nu se gîndise. Astfel „SF de calitate” e un termen al valorii, nu ceva obiectiv, și totuși cred, există ceva ce obiectiv se poate numi SF bun. Cred că Dr. Willis McNelly de la California State University a dat cea mai bună definiție cînd a zis că adevăratul protagonist al unei povestiri SF este o idee și nu un personaj. Dacă este un SF bun atunci ideea este nouă, stimulează și, probabil cel mai important, declanșează o reacție în lanț de idei-ramificate în mintea cititorului. Ca să spunem așa, eliberează mintea cititorului în așa fel încît la fel ca mintea scriitorului, începe să creeze. Astfel SF-ul este creativ și inspiră creativitate, ceea ce ficțiunea mainstream nu întotdeauna reușește. Noi cei care citim SF o facem tocmai pentru că iubim această experiență a declanșării de idei în mintea noastră, cauzată de ceea ce citim.

Ce reprezintă pentru tine literatura bună SF și de asemenea, tu de ce zonă a literaturii SF ești atras? Cyberpunk, hard SF, ce anume îți propui să scrii?

CRISTIAN VICOL: Paradoxal, mă atrage literatura SF în care elementul științific e minim. Pe aia o citesc, în felul ăsta și scriu. Bine, probabil și pentru că am fost mereu aproape corigent la matematică, iar la științe mă descurcam doar până ajungeam la calcul. Am și câteva traume legate de perioada gimnaziului și a liceului, stresul și frica de a fi scos la tablă pentru a rezolva exerciții. Mă îngrozea. Știi mema aia cu Sigourney Weaver care stă împietrită de groază în timp ce xenomorfu o adulmecă? Cam asta era relația mea cu profesorul de matematică. Un tip foarte ok, de altfel. Nu era vina lui că pentru mine matematica se oprise la regula de trei simplă.

Așa că între mine și cam tot ce e hard science s-a produs o ruptură. Ne intersectăm uneori, și atunci pășim pe vârfuri, mai ales eu, iar când dau de pagini și pagini de infodump științific, o iau la fugă. Deși, uite, mi-a plăcut Marțianul, dar asta probabil pentru că tot elementul science e îmbrăcat în stilul relaxat a lui Weir.

Literatura SF pe care o apreciez cel mai mult e aia unde știința, contactul extraterestru, sistemele politice distopice, etc. sunt doar declanșatoare, iar punctul focal se mută pe reacția și contra-reacția umană. Cred că romanul care nu se bazează foarte mult pe elementul de science e mai câștigat pe termen lung, poate fi relevantă o vreme îndelungată. Mai e Asimov azi relevant din punct de vedere științific? Nu. Dar Bradbury? Da. (atâta vreme cât nu dezbatem cultura noastră arhivistică, pe care Fahrenheit 451 o încurajează)

De asta, și textele mele ies cumva din zona science, cred că nici nu ar putea fi încadrate la SF (într-un sens classic), însă ele sunt tot de nișă. Poate undeva la granița dintre fantasy și science. Uneori și horror.

CORNEL BĂLAN: O întrebare la care ți-ai fi dorit să răspunzi și nu ți-am pus-o? J

CRISTIAN VICOL: Da!

Is there life on Mars?

Oh man, look at those cavemen go!

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.