„Domeniul filosofiei poate fi redus la următoarele întrebări: Ce pot să știu? Ce trebuie să fac? Ce pot spera? Ce este omul? La prima întrebare răspunde metafizica, la a doua, morala, la a treia, religia, iar la ultima, antropologia.” Immanuel Kant.
Simplu, nu? De te și întrebi, în subconștientul tău indiscret: atunci de ce mai trebuiau să apară, pe firmamentul infinitului metafizic, atâtea și atâtea generații ulterioare de filosofi și filosoafe, care nu au făcut altceva decât să complice inutil o situație care părea atât de clară?
Nu mi-am pus niciodată, la modul cel mai serios posibil, problema sensului filosofiei; nu m-am gândit că te poți scoate atât de ușor, dialectic fie vorba-ntre noi, răspunzând doar la câteva întrebări, cam la fel de valid, în fața imperativelor nodale ale destinului, precum tripticul casă-copil-pom, bașca faptul că ți se dau, orientativ, gen grilă, niște începuturi de răspunsuri și eu zic că ar trebui să fii cel puțin fraier să nu profiți de o pleașcă de genul celei ce ți se oferă cu atâta dezinvoltură și generozitate – de cine? – de cel mai autoritar posesor de prestigiu la purtător, din acest domeniu destul de inaccesibil, la modul contributiv, nouă, muritorilor de rând.
Așa că, să purcedem la drum în această tentativă de-a ne satisface, cognitiv, necesități ce ni s-au lăfăit într-o expectativă destul de suspectă până acum, fără să ne consumăm prea mult în drifturi spectaculare de ordin formal sau retoric, sentințe, aforisme sau clișee, fără a recurge (decât pe ici, pe colo) la evadări în paradigme fumate, din patrimoniul spiritual al unor mari scriitori, gânditori, filosofi, ci doar în baza acestei matrici logistice simple și directe:
***
Ce pot să știu? Pusă în sens metafizic, această întrebare te trimite la spusele Marelui Will, care era de părere că puțini sunt cei care știu cât de mult ar trebui să știe ca să știe cât de puțin știu sau la paradoxul lui Confucius, potrivit căruia, cel mai greu este să găsești o pisică neagră în bezna unei camere goale, când pisica nici măcar nu e acolo. Pură metafizică.
După Blaga, metafizica e o lansare de făclii aprinse, destinate iluminării pe timpul nopții cea de toate zilele, dar, mai ales, a celei din interiorul nostru, iar problema acestei din urmă iluminări poate fi pusă în cel puțin două moduri: primul, vizând aspectul permisivității, al accesului la informație și al doilea, cel al capacității de asimilare, raportarea individului la volumul de informație, din ce în ce mai mare, mai divers și mai complex; căci metafizica o fi ea un rezumat al înțelepciunii secolelor (Florence Scovel Shinn), dar ia sub cupola sa toate marile întrebări fără răspuns ale lumii (Vasile Ghica). Fără un răspuns absolut, universal valabil, aș completa eu.
Că i s-a spus gnoseologie, epistemologie, erudiție, noetică sau oricum altfel, cunoașterea metafizică se rezumă, în cele din urmă, la excitarea/exercitarea facultăților cognitive ale individului, în familie, prin programul „cei șapte (șase) ani de-acasă”, în școală, societate, mass media (internet, presă, radio-tv, carte, google, wikipedia etc.). Mark Twain spunea că dacă nu citești ziarele ești neinformat, dacă le citești, ești dezinformat, dilemă paradoxală care poate fi extrapolată la toate mijloacele mass media.
Deci, despre metafizică se poate afirma, la fel cum a făcut-o Octavian Paler, că e un cuvânt care permite totul sau nimic, sau, conform părerii lui Robert M. Pirsig, un restaurant cu o listă-meniu de 30 de mii de pagini și mâncare deloc! Implicit și despre toate întrebările care îi sunt subordonate, clar!
***
Ce trebuie să fac? Și Kant ne sugera, doct, că la această întrebare trebuie să căutăm răspunsul prin prisma moralei. Adică morala aia care ne-a dat mereu atâta bătaie de cap (și nu numai) și despre care Roger Martin du Gard spunea că nu e decât un ansamblu de uzanțe sociale provizorii, deoarece trebuie să evolueze odată cu societatea, în consens total cu Goethe, care afirma că epocile morale alternează la fel ca anotimpurile. Nici nu le trecea prin cap că, între timp, filosoful anonim va propune o alternativă cu mult mai tentantă, ascunsă în cunoscutul panseu potrivit căruia ce e bun în viață este imoral, ilegal sau îngrașă. Și nici nu ține mult, au adăugat „completiștii”. Morala poate fi privită din mai multe puncte de vedere, depinde unde te așezi și, în general, ea nu vine singură-singurică, ci la pachet cu alte chestii, din așa-numitele coduri etice. Adică un set de reguli care supervizează și coordonează comportamentul uman, în diverse ipostaze în care acesta încearcă să interacționeze cu mediul înconjurător. Cel mai simplu lucru, ca toată lumea să fie mulțumită, e să nu-l lași niciodată, nicicum și niciunde, să-și facă de cap. Doar că, pentru asta, trebuie să dispui de mai multe unelte trebuincioase, cum ar fi: constrângerea, recurgerea la conștiință, presiuni pe educația, instruirea, civismul individului, spălarea cerebelului etc.
Exact ca în cazul celor trei puncte necoliniare care determină un plan, edificiului moral îi sunt necesare tot trei puncte (cel puțin) pe care să se sprijine. Totul e să elaborezi, metodic, un sistem de referință, bazat pe trei piloni: demnitate, deontologie și heteronomie. Adică, dacă acțiunile pe care le vei întreprinde mereu vor fi supuse unor principii care elimină, din start, orice urme de obediență etică, dar și corectitudine în modul de-a te achita onorabil și decent de orice obligații, de toate nuanțele și dimensiunile, nu mai rămâne decât ca toate acestea să se plieze pe un acord-cadru tacit, cu niște reguli sau cutume care transcend, amiabil, regulile și tabieturile proprietate personală, conștientizând permanent că temeiul oricărei morale este respectarea libertății celuilalt, cum bine cuvânta scriitoarea Simone de Beauvoir. Restul moralei e joacă de copii, nu mai intrăm în amănunte.
***
Cea de-a treia întrebare ne aduce pe un teren foarte întins și foarte bătătorit: religia, despre care de la Freud („Totem și Tabu”), aflăm că este o nevroză obsesională universală a umanității, de care aceasta nu va scăpa decât atunci când va reuși să vadă lumea prin prisma cunoașterii științifice; adică exact viceversa decât Petre Țuțea, a cărui părere era că religia ar avea nevoie de știință tot așa cum dânsul ar avea nevoie de guturai.
Faptul că ești un religios, la modul statistic, rezidă, în primul rând, din apartenența la o religie sau alta. Dacă ar fi să ne luăm după Mircea Eliade și a sa Istorie a religiilor și updatărilor pe care le-a suferit aceasta, ar trebui să-i salvăm pe „religioși” în vreo două-trei mii de fișiere. Greu și să dai titluri distincte și inconfundabile tuturor acestor fișiere, darmite să vezi ce e în ele și nici nu se pune problema să și reții prea multe.
Dar, grosso modo, putem să ne riscăm în câteva direcții ceva mai cunoscute: dacă te iei după un proiect Wikipedia din 2012 (nu punem problema că la un update de ultimă oră cifrele ar fi ușor modificate și că oricine ne-ar putea indica o altă sursă, dar sensul discuției noastre ar rămâne în aceiași parametri), în lume există patru mari grupări religioase: creștinismul, cca 2,2 miliarde de adepți, islamul, cca 1,6 miliarde, budismul, cca 1,0 miliarde și hinduismul, 0,9 miliarde, date contestabile, desigur, dar nu într-atât de mult încât să ne devieze de la demersul nostru, propus de Dl. Kant, sau să-l influențeze în mod major și vaccinat. La ora la care scriu eu aceste rânduri, totalul populației, conform https://www.worldometers.info: 7.791.486.447 locuitori. Rotund: 7,8 miliarde. Recurgând, subit, la ajutorul „armeticii” pe care, încă, o știm toți, avem: 2,2 miliarde creștini+1,6 miliarde islamiști+1,0 miliard budiști+0,9 miliarde hinduși = 5,7 miliarde de credincioși. Apoi: 7,8 miliarde umane – 5,7 miliarde credincioși principali = 2,1 miliarde alte religii, necredincioși, atei, nedeciși, liber cugetători ș.a. Doar că, între timp, această consistentă pădure formată, așa cum arătam, dintr-o sumedenie de arbori, de specii, mărimi, culori sau esențe diferite, a cam început să sufere defrișări masive. Adică deja necredincioșii nu mai sunt doar 2,1 miliarde, ci cu mult mai mulți, numărul lor crescând pe zi ce trece, tinzând spre 3-3,5 miliarde, pe puțin. Și unde sălășluiesc/vor sălășlui dânșii? Cu precădere în țările cu un înalt nivel de trai, de cultură, tehnologie și de informație. Se estimează că, la nivel global, odată cu sperata egalizare a nivelului de trai pe tot mapamondul, aceasta va atrage după sine preconizata tranziție spre un ateism global, care ar putea începe prin 2035-2040 și care este ombilical legat de gradul de civilizare omogenă pe care-l va atinge omenirea în acest răstimp și ulterior. Problema pare deja ireversibilă (doar să nu intervină ceva factori perturbatori majori), iar singura întrebare, respectiv dacă, prin îndepărtarea de religie a individului universal, acesta nu se va deda la infracțiuni de toate felurile, răspunsul vine dintr-un alt studiu, care arată că tocmai în aceste părți unde Dumnezeu a murit (Nietzsche) sau va muri, populația este deosebit de morală, corectă, cu simț civic evoluat și destul de refractară la fenomenul infracțional, în general. Deci, care religie? Om trăi și-om vedea!
***
Antropologia. Filosoful disperării, Cioran, opina că aceasta este un amestec de zoologie și psihiatrie, orientându-ne pașii spre tainele animalului vertical numit om. Vom radiografia, discret, omul; dar nu orice om, ci pe cel mai cel mai dintre oameni: supraomul. Nu în sensul de-a descoperi ceva nou, ci în sensul prefacerii noului, a perceperii acestuia prin prisma tranziției de la o postură veche la una nouă. Cine-i, ce face, de ce face, cum face.
Păi, dacă omul tot e un animal psihiatric, cel mai reprezentativ om îl vei surprinde și te va surprinde, la rândul lui, la Nietzsche, inamicul divinității și ciudatul exaltat care se credea, la un moment dat, ștab peste prerogativele și recipienții cu trăscău ai sărmanului Dionysos, al cărui supraom, realizat individual prin propriii săi mușchi periferici, deși toată lumea ar putea crede contrariul, nu era altceva decât un mic tăntălache, mirositor de floricele, precum tăurașul Fernando, prin sutienul naturii, auto-vârât la izolator, fără tabletă, laptop sau iPad, doar cu un amărât de mobil, acela de-a-și stăpâni pohtele, umilințele sau virtuțile (dacă și câte va mai fi posedând). Însușiri perfect consecvente ideii părintelui său, conform căreia, din paradis lipsesc toți oamenii interesanți.
Tot supraom întâlnim și la Marx, filosoful care chiar a schimbat lumea, spre deosebire de confrații lui care nu au făcut altceva decât să o interpreteze, cum îi plăcea lui să spună. Cel care ne-a amăgit peste 45 de ani cu acea fofârlică a conștiinței dusă la superlativ. Și omul lui corespunde criteriilor noastre, este acel tip de supraom nou, cu gândul la munca și consumul după necesități, echidistant față de sex, religie, minoritate sau rasă, târât de-a lungul existenței sale prin hățișurile ascuțitelor lupte de clasă, lupte libere din care numai cei mai forțoși supraoameni au ieșit teferi și întregi la minte și trup (mă refer la combatanții efectivi), care era complet ideologizat și cramponat în marota că proletara sa conștiință va triumfa atât timp cât el însuși + tovarășii, bineînțeles, vor putea să stea călare, mai abitir ca rodeomen-ii imperialiști, în șaua legilor sociale care încercau, parșiv, să-i cam trântească de mocirla gulagurilor alea ulterior canceroase și jivagotiste.
Dar să dăm cezarului ce-i al cezarului și să prezentăm, ca o concluzie, alt om, construit cam pe același calapod, la amicul nostru Kant, și dânsul tot neamț și neînsurat vreodată, cu pașaportul neridicat de la Serviciul de pașapoarte prusac, optimist până în ultimele clipe: „Es ist gut!”, vă amintiți? Pentru el, spre deosebire de Marx, demnitatea fiecărui om trebuie respectată onest, fără a-l folosi ca pe un mijloc de-a atinge orice scopuri externe lui. Supraomul lui este genul ăla super-conștiincios, care își face ireproșabil datoria, este totalmente neinfluențabil, nu dă nimănui la gioale, este altruist și rațional și, deși are velociped pe care și-l repară singur, merge per-pedes la serviciu, respectă toate legile și prescripțiile de pe tot felul de cutiuțe și etichete, este… ce s-o mai lălăim, un supraom mai mult decât veritabil. Că unde… doamne iartă-mă, mai găsești așa ceva?
Corolar, variantă grafică:
… nu mi-am închipuit niciodată că aș putea ajunge scriitor și iată că nu m-am înșelat!…
Articolul analizează câteva principii de bază ale filosofiei încercând, savant și amuzant, să le reconstruiască sensul în societatea actuală. Filosofie pe înțelesul tuturor, în ciuda corolarului.
Așa e, Pavel.
Come solito, intuiești la fix esența esențialului.
Doar chestia cu „savant” nu prea ți-a ieșit! :)
Mulțumiri.
Filozoful cauta sa cunoasca tot mai putin despre tot mai mult. Omul de stiinta cauta sa cunoasca tot mai mult despre tot mai putin. La limita, filozoful nu stie nimic despre tot iar omul de stiinta stie tot despre nimic. Un paradox vechi, redat din memorie (de calitate indoielnica), fara sa-i mai stiu nici provenienta. Poate ma ajuta cineva sa-l localizez.
Am întâlnit și eu această cugetare științifico-filosofică, dar nu cunosc nici eu autorul.
O gugăluială cu tag-urile potrivite poate că ne-ar scoate din acest mic impas, dar propun să așteptăm precizări mai personalizate.
Mulțumiri pentru vizită.
@ E Radulescu Mi-a placut mult citatul desi, dupa mine, omul de stiinta stie tot nu despre nimic, ci despre o nisa ingusta. Ceea ce schimba tot intelesul… cum diferenta dintre „nimic” si „nisa” e ca la Analiza Matematica la definitia limitei cind alegem o vecinatate :)
Articolul, cu toate ca e amuzant e si f vast si imi propun sa revin la el mai cu atentie :)
„ce pot sa stiu?” – ce mult mi-a placut citatul din Mark Twain (singurul pe care deja il stiam). Dupa ce citesc ce au avut de spus Octavian Paler si Robert Pirsing trag concluzia ca durata vietii fiind atit de limitata e bine sa te feresti de intrebarea asta (sau de a cauta raspunsuri) ca de foc :) materialul de dezbatut creste dealtfel exponential cu numarul de publicatii ce apar anual. Citeam astazi in The Economist ca pe youtube IN FIECARE ZI se „uploadeaza” echivlentul a 47 de ani de continut video… Cum ar fi, nu-mi ajunge toata viata mea de pina acum (avind in vedere ca dorm 8 ore pe zi) sa parcurg ce s-a postat azi pe youtube :)
„ce pot sa fac?” O balansare cit mai buna intre ce e folositor/util si ce ne face placere? O experienta gen „maica Tereza” e echivalent cu negarea propriei vieti (nici un divertisment) dar nici sa fii surorile Kardashian sau cum le cheama…
„Ce pot spera?” aici Eminescu le pune punct: „Nu spera și nu ai teamă, Ce e val ca valul trece; De te-ndeamnă, de te cheamă, Tu rămâi la toate rece.” Citeam ca in Anglia, in biserici parasite, se pun corturi. Deh, clima umeda si rece..
Antropologia. Studiul omului de catre om. As fi mai interesant ce-ar spune niste extraterestri sau, de ex, delfinii daca ne-ar putea studia ei pe noi si ar putea comunica. Glumesc! Imi plac mult cartile lui Jared Diamond precum si cele ale lui Harari.
Ca orice discuție pe teme, hai să le zicem, filosofice și aceasta poate fi reluată oricând, de la orice reper al ei și din orice punct de vedere, cu cât mai diferit de al celui ce-a lansat-o, cu atât mai interesant și binevenit.
Toate cele bune!
Un eseu din care emană indubitabila gândire profundă, abstractă, filosofică, polemică. Discernământul filtrării informației care ne bubuie la tot pasul se face cu ajutorul ființei interioare, poreclite pe alocuri și Intuiția, dar trebuie dezvoltată, căci numai așa poți ieși din valul infirmațional care te târâie unde-i vrea epicientrul vortexului. Morala ar trebui să cadă pe un loc terț, nici măcar secund, și nu mă refer la morala bunului simț – așa cu o specifică dealtfel și Simone de Beauvoir, ci la cea periculoasă, de dirijare obedientă a regnului uman, mecanism atent studiat de cei care inoculează ființei umane aceste principii, după cum ne atenționează și unul dintre cei mai mari Maeștrii spirituali ai țării: Octavian Țigănuș. Observ o defilare salutără a conceptelor marilor iluminați, inserându-l cu temeinică sinceritate printre ei și pe autorul contemporan al acestui eseu. Referitor la religie… Dumnezeu este în noi, nu în edificii, conform unei noi Biblii descoperite prin 1940; aspru tăinuită. Dumnezeu este lumina din noi, și doar atât. Nu ai cum să comiți atrocități în numele acestei lumini personale, pentru că te banează. Așa că da… Dumnezeu nu este un nene rău din cer care îți vânează greșelile și te articulează cu gârbaciul de nu te vezi. Se găsesc Maeștri care explică extrem de empiric codările Bibliei, precum Joseph Murphym preot și psiholog de profesie. Referitor la oamenii noi, am avut și noi berechet parte, de am ajuns să fim duși corcitiv la cules de sfeclă și cartofi, să ne primim gârbace peste fluierele picioarelor dacă rămâneam în urmă cu norma, așa că nu mai cred în vreun om nou, ci doar în cel unic, în semizeul din noi, care își face datoria doar după propria conștiință, dictată de lumina din interior. M-a bucurat nespus popasul, chiar dacă mi-a răpit din doza semnificativă a pateticului și stereotipicul TIMP, banală ustensilă, inventată de om…
Mulțumesc pentru timpul ireversibil, dar recuperabil, investit în lectura acestui text.