În ceață

Ce împletește ea ziua, eu desfac seara. A doua zi dimineață îi dau din nou “cadou” ața făcută ghem ca să împletească ciupici la nepoți, și de fiecare dată se pune pe treabă cu avânt. Nu-i face mai mari de-o palmă, că doar așa vă mai știe, de copii mici; atunci când vă mai știe.
Pe mine se enervează cel mai des, că sunt mereu aici pe capul ei, în gospodăria ei. Se supără că i-am schimbat prin casă, eu, care nu i-s decât noră, și îl cheamă pe Victor să rezolve. Lui i se plânge și de el ascultă. Nu știu ce-o să facem când n-o să-l mai știe nici pe el. Doctorița zice că așa e în boala asta, se pierd amintirile recente mai întâi, și pe rând, tot așa, până la cele din copilărie. Regresie. Uite, că voi, nepoții, sunteți la casele voastre, cu copii, a uitat demult; dar vă recunoaște în pozele de când erați mici. Și totuși, pe morți îi știe că îs morți, chiar și în zilele proaste, când e cea mai dezorientată, nu întreabă nici de Tătaia, nici de maică-ta. Cred că o durere de genul ăsta rămâne întipărită mai bine, ca un adevăr, nu ca o amintire.
Nu prea putem să o mai lăsam singură. E căpoasă și n-ascultă nici ce înțelege; se apucă să facă mâncare, uită focul deschis, se duce să prășească grădina în căldură, cară apă la pui… ce știa ea că trebuie făcut în curte. Numai că de-acuma nu mai poate, acuși are 90 de ani, și ne temem să nu cadă, să mai ajungă și țintuită la pat. Așa… cum e ea mărunțică, măcar se descurcă singură să meargă la veceu, să mănânce, să se spele, să se îmbrace. Na, tot e bine…
Da, are și momente când îsi amintește mai multe. Tot mai rar, ce-i drept, dar parcă se întoarce în corpul ei. Atunci e cea mai tristă. Cere să o ducem la cimitir, să plângă acolo pe săturate. Îmi spune că am schimbat urât în curte și că i-am stricat casa. Se jelește că e defect capul și că mai bine l-ar tăia. Apoi facem recapitularea cu ce vrea la înmormântare. Ei, cum să nu știi? Sigur ți-a spus și ție. Are ea lada aia de vreo douăzeci de ani pregătită cu prosoape pentru pomană, haine, un plic cu bani devalorizați și tot ce e nevoie pentru rânduieli; crucea ei cu poză, fără data decesului, e deja pe mormânt. Și mai ales să o înmormântăm peste Tătaia; zice că măcar după moarte să fie ea de-asupra lui, că o viață întreagă a călărit-o el. Victor se supără, dar o să facem cum vrea ea, când a fi să fie. Da, e voie, cum să nu? Se mai practică, nu e loc în cimitir să-i aliniezi pe toți, mai trebuie și îngrămădiți.
N-ar schimba cu nimic lucrurile dacă ați suna mai des, doar dacă vrei tu să o mai auzi. Nu mai vorbește cu orele ca pe vremuri, mai mult de politețe și închide repede, ai văzut și tu. Nu mai are ce să spună și asta o supără, fără ca măcar să știe măcar de ce. Și aproape de fiecare dată, după ce închide telefonul, ne întreabă cu cine a vorbit. Asta e… știi, noroc că i-au plăcut oamenii la viața ei, mereu i-a fost drag să aibă musafiri; povestea cu un om pe care abia îl cunoscuse, de parcă l-ar fi știut de-o viață. Așa e și acum, vorbește cu voi, se dă cu părerea, dă sfaturi, ca și cum nimic nu s-ar fi schimbat. Și la sfârșit întreabă tu de unde ești și cu cine ai venit la ea.

Ne-a zis doctorița că se dezorientează și mai tare când o scoți din spațiul ei. Așa e, să știi, când o mai luăm cu noi iarna, la oraș, se rătăcește și în două camere căutând baia. Înțeleg că vrei să o ajuți, dar cataracta e ultima ei problemă. O să fie foarte greu pentru ea, și nu mai spun pentru tine. Ai văzut că ieri nici nu știa cine ești, ei, închipuie-ți că se trezește în casă străină, înconjurată de oameni străini, semi-oarbă, după operație. Poate să iasă rău tare, să-ți facă vreo criză. În plus, sincer, poate e mai ușor pentru ea așa: mintea în ceață, ochii în ceață… cum ar fi să vadă bine tot ce nu recunoaște? Ar fi și mai dureros. Așa… se lasă încet ceața cu totul peste lumea ei. Ce să-i faci, asta-i viața, nu alegem cum ne ducem. În jurul ei toți care au murit, s-au dus repede și dintr-o dată. Asta-i soarta ei, să se topească încet. Și a noastră să o îngrijim; că și ea ne-a ajutat mult când eram tineri.
Să mergem să o luăm, cred că s-a terminat perfuzia. Hai, nu mai plânge, că nu e vina ta, n-ai știut să încui poarta. Bine că n-a fost mai rău. Cine știe, poate de la lovitura la cap i se mai resetează puțin calculatorul și poți să povestești cu ea zilele astea cât mai stai. Intră aici și cumpără-i ceva dulce umbrei care a rămas, cu asta o cucerești sigur. Te aștept afară.

Ioana Serota

Creativitatea izvorăște din copilărie. Locurile, trăirile, oamenii, poveștile care te-au înconjurat atunci când descopereai lumea sunt miezul tuturor universurilor pe care le poți crea; firul roșu care le unește coboară până în punctul unde se atinge conștientul cu subconștientul – în copilărie. Cel puțin așa este în cazul meu. Când îmi fac liniște și timp din viața mea de om “normal”, mă așez în fața tastaturii, îmi pun mănușile de copil liber și mă joc.