“Oamenii care nu iubesc muzica sunt dubioși!” – interviu cu Dragoș Călin

Pe Dragoş Călin l-am cunoscut într-un parc unde amândoi ieşisem cu copiii. Fetele noastre sînt cam de aceeaşi vârstă. Pe atunci aveau 4-5 ani. Venirea lui Dragoş în Canada pornise ca o reacţie de furie neputincioasă: invitat fiind să susţină un recital de pian la Viena, nu ajunsese la timp din cauza dificultăţilor cu care se lua viza. Un tip practic, Dragoş a luat decizia să facă ceva concret pentru a nu mai avea nevoie niciodată de viza pentru a vizita vreo ţară. Dragoş a stat patru ani în Canada, şi-a luat cetăţenia canadiană apoi s-a reîntors în România unde este muzicolog la Conservatorul din Bucureşti. Dacă Dragoş este invitat mâine la Washington, el se poate urca în avion cu paşaportul canadian şi coborî pe aeroportul Reagan fără probleme. Un lucru pe care multă lume nu-l poate face fără obţinerea în prealabil a vizei. Din perioadele când eram invitat la Dragoş acasă, la vreun party, mi-a rămas următoarea amintire: avea capacitatea aceasta fantastică de a cânta orice la pian: de la improvizaţii libere sau jazz, până la specialitatea lui – muzică clasică.
– Dragoş, nu încep prin a-ţi mulţumi pentru interviu, pentru că o voi face la final. Prefer să încep direct cu întrebările. Eşti conferenţiar la Conservator, haide să vorbim puţin despre educaţie. Ce probleme există, ce satisfacţii ai? Soţia mea este de asemenea profesoară în învăţămîntul superior, dar în Canada. Pe lîngă salariu, profesorul primeşte un grant, nişte bani pe care nu-i poate cheltui direct în folosul lui, dar cu care poate plăti studenţi care fac cercetare, se poate duce la conferinţe sau îşi poate cumpăra cărţi de specialitate. Pe lîngă predare există un fel de normă de cercetare ştiinţifică (care e musai să se sintetizeze cu nişte articole în jurnale de specialitate). Marea ei problema este nivelul mai scăzut al studenţilor din ultimii ani, pe fondul reducerii nivelului minim impus de programa de mate (liceu). Cum e în România?
– În România, ca şi în Europa, universităţile se confruntă cu grave probleme, determinate în special de încercarea neinspirată de a copia sistemul universităţilor americane. Să mă explic: În 2002 s-a semnat tratatul de la Bologna. Acesta prevede, printre altele, includerea cadrelor didactice universitare în categoria cercetătorilor, aşa cum este cazul în America de Nord. Mai mult, profesorii sunt plătiţi în funcţie de numărul studenţilor din facultate, plecând de la ideea că studenţii caută universităţile cele mai valoroase, iar valoarea acestora rezultă din notorietatea şi recunoaşterea unor profesori (pe baza cercetărilor, mai mult sau mai puţin valoroase, cu un impact mai mare sau mai mic).
Primul pas a fost obligarea tuturor cadrelor universitare de a obţine statutul de doctor în maxim 5 ani de la luarea acestei decizii. Astfel, numeroşi profesori s-au trezit puşi în faţa unui deadline incredibil: Să realizeze o cercetare doctorală de minimum 250 pagini într-un timp care putea fi cam scurt pentru mulți, pentru că nu toți cei ce predau în învățământul universitar sunt capabili să sintetizeze și să scrie manuale, cărți de specialitate etc. Cunosc profesori excepționali, dar care se exprimă greu în scris, mai cu seamă dacă este vorba de învățământ vocațional! Gândește-te că ai in față un violonist genial, care este și un foarte bun profesor. Calitatea lui nu este aceea de cercetător, de autor de manuale sau studii. El este un bun interpret și pedagog, se face foarte bine înțeles de către studenți, cărora le poate exemplifica la un nivel nemaipomenit, le arată cum să studieze, cum să se exprime muzical, cum să depășească problemele tehnice dintr-o lucrare sau alta, dar dacă îl pui să scrie, se blochează. Cunosc personal mulți astfel de profesori! Tragedia începe însă când se întâmplă invers: un om care scrie cu o ușurință extraordinară și produce pe bandă rulantă, dar care atunci când trebuie să aplice aceste idei la clasă, cu studenții, este zero barat! Din păcate, acest din urmă exemplu este destul de prezent în universități și școli!.. Talentul pedagogic, capacitatea de a te adapta la cerințele și nivelul studenților nu pot fi înlocuite de producția științifică! Dacă studenții ar putea învăța doar din cărți, nu ar mai fi nevoie de profesori! Și atunci, ce preferăm? Cercetători și scriitori sau profesori? Să-i întrebăm pe studenți, ce preferă?
Dar să revin: în acest context legislativ, o avalanşă de profesori au început să-şi dea doctoratul, uriaşa cantitate de lucrări făcând imposibilă verificarea temeinică a acestora. Se susţineau, uneori, chiar şi câte trei lucrări doctorale într-o zi, la aceeaşi facultate! Zeci de mii de lucrări au fost realizate în perioada 2000 – 2005. Unii profesori mai aveau 5-6 ani până la pensie şi s-au trezit obligaţi să-şi dea doctoratul rapid… A fi conducător de doctorat era extrem de uşor în acea perioadă, totul ţinând de necesitate, evident! Ca să ai atâţia doctoranzi peste noapte, trebuiesc şi foarte mulți conducători care să coordoneze lucrările! În ceea ce priveşte legile copyright-ului, acestea erau foarte vagi, regulile de redactare şi tehnoredactare, de asemenea… Nu din rea intenţie! Pur şi simplu! În acea vreme, de exemplu, se lua în considerare cercetarea şi traducerea unei lucrări de specialitate dintr-o altă limbă, astfel încât mulţi şi-au luat doctoratul sau au publicat cărţi pe baza cărora au devenit conducători de doctorat făcând traduceri, mai mult sau mai puţin aproximative. Astea erau regulile! Nu au făcut nimic ilegal! Nu era nicăieri stipulat expres că trebuie să dai în subsolul paginii sursa! Mulţi puneau notele la sfârşit de capitol, alţii nu mai treceau nimic, puneau doar la Bibliografie cărţile din care s-au inspirat sau din care au dat citate. Unele facultăţi erau mai scrupuloase, dar cele mai multe, nu! Pur şi simplu aşa erau regulile, nu existau reglementări unice, pentru toate institutele! Sau existau, dar erau puține și nu foarte stricte! De-abia după 2005 regulile au devenit mult mai riguroase şi mai clare. Dar nu trebuie să fim scandalizaţi! În perioada barocă şi clasică, în muzică cel puţin, era la ordinea zilei copierea unei lucrări găsite undeva şi aşezarea numelui tău la “autor”… Au procedat aşa şi Bach şi Haydn şi Mozart şi mulţi alţii. Nu era nici o ruşine! Sigur, nu mai suntem de mult în perioada barocă, dar pentru România, care nu a avut această perioadă în cultura naţională, barocul a început după Revoluţie… :)
Glumesc, evident, dar nu chiar….
O altă problemă a universităţilor (din România şi nu numai), a fost trecerea acestora la un sistem de finanţare “pe cap de student”. Adică? Nu se mai plătesc salariaţii ca înainte. Profesorii şi personalul auxiliar sunt plătiţi dintr-o sumă de bani fixă, alocată anual, pe baza unui calcul “savant”, idiot de-a dreptul: se calculează costul pentru un student alfa (nimeni nu ştie cum se calculează această sumă, care este algoritmul… Este de fapt o sumă scoasă din burtă, care se micşorează constant sau se măreşte – rareori – funcţie de bugetul ţării). Această sumă se înmulţeşte cu un coeficient, funcţie de specificul specializării studentului. Şi aceşti coeficienţi sunt arbitrari, scoşi din burtă. Să zicem că studentul alfa costă 100 milioane pe an. Dacă este la Politehnică, coeficientul lui este 1. Dacă este la Teatru, coeficientul lui este 4,5 (de exemplu). Se înmulţeşte suma de 100 milioane cu 4,5 şi rezultă 450 milioane pe an finanţare pentru un student. Suma rezultată se înmulţeşte cu numărul de studenţi de la acea specializare şi rezultă bugetul de finanţare PENTRU UN AN. Din acea sumă, facultatea trebuie să plătească personalul didactic, personalul auxiliar, personalul TESA, utilităţile, reparaţiile etc. Dacă însă studentul se retrage în cursul anului, finanţarea scade. Astfel, studenţii nu mai sunt studenţi ci… CLIENŢI ! Ce ar face în acest caz orice Rector întreg la cap? Ar încerca să aducă în facultate cât mai mulţi studenţi/clienţi şi să-i ţină, cu orice preţ, până la finalul studiilor!
Din această cauza, sloganul “Cine termină primul?” este înlocuit peste tot cu “Toată lumea trece clasa”, aşa cum spui în articol tău, “Instituţionalizarea creaţiei”!
Tot din acest motiv, al subfinanţării crase, salariile profesorilor universitari au scăzut foarte mult! Numai gradul de “Profesor universitar” are un salariu, să zicem, decent. Conferenţiarii, lectorii şi asistenţii sunt plătiţi mai puţin decât un şofer de autobuz! În mod cert, un lector şi un asistent (ambii doctori – obligatoriu!) câştigă mai puţin decât un profesor din învăţământul preuniversitar cu gradul I, ceea ce pare incredibil, dar este realitate! Adică un învăţător cu gradul I, până acum 2 ani având doar liceul pedagogic, câştigă mai mult decât un lector universitar doctor, ridicat la rangul de cercetător…. Chiar şi profesorii universitari, dacă nu sunt conducători de doctorat sau în funcţii de conducere, rareori sar peste 1000 euro (4500 lei). Adică cât un conductor la metrou… De aceea, unele dintre aceste cadre didactice se pretează, uneori, la lucruri îngrozitoare, care mă fac să roşesc, ca membru al unei familii de profesori… Slavă Domnului, nu sunt mulţi aceşti profesori, dar suficienţi încât, din cauza lor, să fim arăţi cu degetul toţi, generalizându-se, ca de obicei….
– Ştiu că specialitatea ta este pianul. Poţi să ne vorbeşti un pic despre acest instrument? Cum a apărut, cine l-a inventat? Unde s-a fabricat primul pian? Cât costă un pian bun? Am fost odată în China şi am intrat într-un magazin de muzică unde se aflau expuse zeci de piane noi cu preţul de aproximativ 2000$. Mi s-a părut incredibil! Care este situaţia în ziua de azi? Avem fabricanţi de piane în România? Cât costă un acordaj de pian, sînt uşor de găsit meşteri?
– Da, una din specializările mele este pianul. Cealaltă este muzicologia. Tu m-ai cunoscut însă doar în calitate de pianist și profesor de pian. Asta am făcut în Canada, la Carleton University… Ce vremuri!… Au trecut zece ani, dar parcă a fost ieri!.. La Conservatorul din București însă sunt muzicolog și didactician. Dar pianul nu a dispărut din viața mea, evident! Si nu va dispărea niciodată! Pentru că este a doua pasiune a vieții mele! Prima este muzica…
Istoria pianului începe pe la jumătatea secolului al XII-lea, când apare monocordul cu clape – primul său strămoș. Acestuia i s-au adăugat apoi mai multe coarde și astfel s-a născut clavicordul, care este, practic, ”tatăl” clavecinului. Instrument la modă în perioada barocă, clavecinul arată relativ asemănător cu pianul, doar că este ceva mai mic și, diferență fundamentală, are un mecanism complet diferit de acesta, corzile fiind ciupite, nu lovite, așa cum se întâmplă la pian.
La începutul anilor 1700, la Padova, în Italia, Bartolomeo Cristofori construiește primul ”pianoforte”. Denumirea reflectă posibilitatea de funcționare, care permitea obținerea unui sunet variat și clar, mai lung sau mai scurt, mai tare sau mai încet, în funcție de ceea ce dorea interpretul.
De-a lungul timpului pianul s-a perfecționat. A apărut dubla repetiție, cea de-a treia pedală… Intrăm însă în prea multe detalii tehnice… Cert este că, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pianul era deja instrumentul pe care îl cunoaștem astăzi, cu toate calitățile și caracteristicile care îl fac cel mai complex instrument, după orga mare, de biserică.
Fiind un instrument foarte complex și pentru care se lucrează mult manual, este, evident, foarte scump! Ceea ce ai văzut tu în China, piane noi care costau 2000 de dolari, erau probabil de unică folosință…. Glumesc, dar sigur aveau foarte multe elemente mecanice din plastic. Oricum, cu o asemenea sumă, acele instrumente erau doar pentru decor, într-o casă de îmbogățiți peste noapte…
Un pian bun costă minimum 30.000 euro, iar un pian de concert ”sare” de 100.000 euro. Vorbim de piane Steinway & Sons, Bechstein, Bösendorfer etc. Desigur, piața este inundată de instrumente japoneze, precum Yamaha sau Kawai. Deși au ajuns la performanțe remarcabile, comparația dintre acestea este aceeași ca și la mașini: comparați o Kia cu un Mercedes sau un Nissan cu un BMW…
Și în România se fabrică piane, la Reghin. Se numesc Doina și sunt mult mai bune calitativ decât jucăriile acelea chinezești de care vorbeai! Mai exact, la Reghin se fabrică pianine, instrumente care au corzile dispuse vertical, nu orizontal. Sunetul este la fel, doar rezonanța acestuia diferă, cu un plus în favoarea pianului, evident.
Aș vrea să fac o remarcă importantă. Mulți oameni cred că un pian vechi este un instrument foarte valoros. Nici vorbă de așa ceva! Doar dacă nu cumva este un instrument de colecție, care a aparținut unei personalități. Altminteri, mă întorc iarăși la comparația cu mașinile: cu cât sunt mai vechi, cu atât sunt mai puțin performante și mai uzate, probabil. Oamenii au auzit însă despre viorile vechi, care sunt, într-adevăr foarte scumpe și cred că și la piane este la fel!.. Doar că, la vioară nu există un mecanism. Corzile viorii reprezintă așa-zisul mecanism, iar acestea se schimbă regulat, nu au o valoare foarte mare. La vioară, partea cea mai importantă și valoroasă este cutia de rezonanță, vioara propriu-zisă. Cu cât este mai veche, și dacă a fost și construită de un maestru, cu atât lemnul este mai uscat și rezonează mai bine, iar vioara este mai valoroasă.
– Prin gura unui personaj, băiat de cartier, dau undeva într-o poveste de-a mea, următoarea replică: “…toţi băieţii ăştia au crescut în blocuri neîncălzite, fără apă caldă, ca mine şi ca tine. Cine să le cumpere frate saxofon sau chitară? Pianul – mă faci să rîd! – dacă puneai un pian în sufrageria mea, n-ar mai fi fost loc de scaun. Poate dacă mă năşteam într-o familie selectă, să-mi fi ştiut arborele genealogic măcar pîn’ la străbunica, s-ar fi prins şi de mine altă muzică. Dacă l-aş fi aşteptat pe tata pe terasa vilei noastre, să vină de la servici elegant, într-o maşină aclimatizată, ca să luăm împreună masa de seară, stropită c-un păhărel de vin select – poate în ambianţa asta mergea şi-o muzică clasică. Dar n-a fost să fie la mine, şefu!”
Deci o întrebare de final: cum de copil fiind, în apartamentul familiei aţi avut loc de pian? :)
– Aș răspunde înainte la situația ”băiatului de cartier”!.. Muzica clasică, mai bine zis muzica cultă, deoarece Clasicismul este doar un curent muzical care se manifestă în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și primele două-trei decenii ale secolului al XIX-lea, ei bine, muzica cultă nu este doar apanajul oamenilor bogați! De altfel, cei mai importanți compozitori ai muzicii culte au fost, în marea majoritate, oameni modești din punct de vedere material! Muzica cultă nu necesită bogăție financiară, ea este apanajul oamenilor cultivați, iubitori de frumos, al celor care apreciază valoarea reală, nu Kitsch-ul, care preferă bijuteriile autentice și știu să le deosebească de gablonz-uri, care atunci când se află într-un mare oraș al lumii se interesează și de istoria acestuia, nu doar de locul unde se găsește cel mai apropiat mall, al oamenilor care apreciază mai mult un roman filosofic decât o revistă glossy care ”face dezvăluiri” asupra ultimelor implanturi ale unei prezentatoare TV… De ce spun asta? Pentru că muzica cultă te face să gândești, să meditezi asupra esenței, să urmărești logica unui discurs, să-i descoperi sensul și mesajul! Aceasta este arta! Un mod de comunicare! Unul universal dacă ai acces la acest limbaj!
Pentru a putea iubi muzica cultă, trebuie să o înțelegi. Ştii cum se spune: inteligent te naşti, cultivat te faci. Cunosc oameni foarte inteligenţi, dar complet necultivaţi sau prea puţin. Tot astfel, există oameni cultivaţi dar nu foarte inteligenţi… Pentru a înțelege muzica, trebuie să o asculți cu atenție, cu răbdare. Nu e la fel şi în literatură? Sandra Brown e accesibilă oricui. Trebuie să evoluezi pentru a ajunge să savurezi literatura bună. Nu poţi sări direct de la Sandra Brown la clasicii ruşi. Nu ai cum să iubești ceea ce nu cunoști!
De ce este astăzi muzica pop atât ce iubită pe tot mapamondul? Pentru că are o mare expunere în media, este foarte ascultată și, ca urmare, înțeleasă. De ce? Evident, pentru că este foarte simplă. Atenție, am spus simplă, nu simplistă neapărat! Ea are o construcție de o simplitate dezarmantă, bazată pe un cuplet și un refren… Dacă refrenul are o linie melodică mai inspirată și, eventual, niște versuri cu o sonoritate mai deosebită sau un mic mesaj, întreaga melodie devine șlagăr și rămâne pentru foarte mult timp în memoria oamenilor. Există sute de milioane sau miliarde de melodii înregistrate în ultimii 60-70 de ani. Dintre acestea, doar câteva sute, cu indulgență o mie sau două, au rămas în memoria oamenilor drept ”ever green-uri”. Ele sunt șlagărele! Restul au dispărut la fel de repede precum au apărut. În ultimii 20-25 de ani se manifestă o nouă tendință, în care videoclipul joacă un rol esențial: contează mai puțin calitatea melodiei și interpretarea acesteia, dar contează decisiv imaginea interpretului/interpretei, imagine prelucrată în Photoshop până la nivele jenante, povestea din spatele solistului sau trupei (poveste, în general, inventată de impresari) și efectele realizate de o armată de ingineri de sunet. În multe cazuri, melodiile înregistrate în ultimii 10 ani nu prea mai pot fi interpretate live, lipsa efectelor – care nu pot fi realizate decât în studio – modificând melodia într-atât încât ar deveni de nerecunoscut! De multe ori, vocea reală a unui ”megastar” poate șoca! Pentru că fanii l-au auzit cântând nemaipomenit, dar vocea lui reală este cu totul alta… În acest sens, clipul de mai jos, o parodie, este foarte adevărat, în foarte multe cazuri:

Românii au cunoscut acest tip de muzică sub denumirea de ”muzică ușoară”. De ce ”ușoară”? Deoarece, pentru un profesionist, este foarte ușor de realizat o astfel de muzică, este relativ ușor de interpretat și înțeles. Nu îți trebuie o pregătire specială pentru a o înțelege. Are un mesaj simplu, direct, concret. Se face ușor, se învață repede, se interpretează facil și, în ultimii ani, cu ajutor substanțial din studio. Fiind ascultată de multă lume, aduce bani, deci a devenit o industrie, promovată intens, care creează vedete peste noapte, vedete care vând foarte bine.
Aș vrea să fac două precizări. Primo: există multe piese de muzică pop foarte bine făcute, adevărate capodopere ale genului. La fel, există interpreți excepționali ai acestui gen de muzică. Secundo: și eu ascult muzică pop, în mașină, la party-uri etc.
Diferența dintre o piesă rock sau pop bine realizată și o simfonie bună, poate fi comparată cu diferența dintre un inel de aur și Palatul Versailles. Aceasta este diferența de valoare culturală, diferența de complexitate. Și una și cealaltă sunt valoroase. Numai că diferă nivelul valoric. Astfel, dacă cauți pe Google rezultatul la cuvântul ”artist”, vei găsi o sumedenie de muzicieni, de la Dan Spătaru la George Enescu, de la Mariah Carey la Richard Wagner.
Și toți sunt valoroși pe domeniul lor, în stilul lor de muzică. Numai că diferența de valoare este aceea pe care ți-am arătat-o mai sus!..
Sigur, mulți vor fi scandalizați de această comparație! Cum adică, ”Yesterday” a trupei Beatles este atât de jos față de Simfonia a III-a de Beethoven??? Doar s-a vândut în zeci de milioane de exemplare, dacă nu în sute de milioane!… Adică Phil Collins este așa de puțin valoros față de Pavarotti???
Nu vreau să dezamăgesc pe cineva, Phil Collins este un interpret remarcabil, dar complexitatea, dificultatea și cunoștințele necesare interpretării unui rol de operă față de interpretarea unei piese pop sunt la distanță astronomică!..
Muzica cultă era denumită de unii ”muzică grea”. Titulatura îmi stârnește un zâmbet… însă cam așa este: este greu să compui muzică cultă, greu să o interpretezi, greu să o înțelegi dacă nu ești pregătit!… De ce este atât de greu să compui muzică cultă de bună calitate? Deoarece pentru asta trebuie să cunoști foarte bine o sumedenie de lucruri, a căror aprofundare necesită ani de studiu! Muzica este o știință! Ea este compusă dintr-o serie de discipline de studiu pe care trebuie să le cunoști la un nivel foarte ridicat. De-abia după ce cunoști bine aceste lucruri intervine și talentul! Talentul este un dar de la Dumnezeu, dar acesta nu este deloc suficient pentru a fi un mare muzician. Este necesar, dar nu și suficient! Muzica este o înșiruire de sunete. Sunetul, după cum știm, este un fenomen fizic. Însă știința calităților sunetului, a felului cum sunetele se înlănțuiesc într-un mod logic, cum se suprapun mai multe sunete și, deloc întâmplător, acestea sună consonant iar alteori disonant, știința ritmului, a măsurării discursului muzical, acestea și multe altele se studiază la disciplina Teoria muzicii. Știința înlănțuirii acordurilor, a modului în care o melodie poate fi colorată armonic, ei bine aceasta se numește Armonie muzicală. Modul în care sună instrumentele, timbrul și capacitatea lor de a emite sunete, dar și felul în care pot fi ”cuplate” mai multe instrumente, acestea se studiază la o disciplină care se numește Orchestrație. Un discurs muzical de bună calitate este elaborat într-un mod extrem de organizat! Organizarea aceasta se face după niște reguli asemănătoare construcției unei case. Așa cum, pentru a construi o casă, ai nevoie de un arhitect, pentru a construi o lucrare muzicală, trebuie să cunoști o altă știință a muzicii care te învață despre Formele muzicale. Pe lângă aceste discipline mai sunt multe altele, însă un lucru absolut obligatoriu este, de asemenea, cunoașterea unui instrument! Să știi să cânți bine la un instrument muzical! Pentru aceasta ai nevoie de ani de studiu!
Îmi aduc aminte acum de o întâmplare comică din Canada. Eram acasă, în Springtree Place nr.1 – îți aduci aminte? – și studiam. Aveam un recital peste câteva săptămâni și… trăgeam din greu!… Sună soneria. Mă ridic de la pian și deschid. Era vecinul de la casa de alături. Inițial m-am speriat că l-am deranjat, deși era puțin probabil, însă omul mi-a zâmbit și m-a întrebat dacă eu cântasem la pian. Apoi imediat m-a întrebat daca nu as vrea sa-i dau lecții de pian fetiței lui. Nici n-am apucat să-i răspund că imediat a continuat: “Cât timp trebuie să ia lecții ca să cânte… așa cam ca tine!..
M-am blocat și, pe moment, n-am știut ce să răspund!.. M-am gândit apoi repede că aveam 33 de ani și am început studiul pianului la 4 ani, așa că i-am răspuns: 29 de ani!
Prietene, nu te-am întrebat câți ani ai, ci câte lecții trebuie să ia fiica mea pentru a cânta ca tine la pian – mi-a spus el zâmbind înțelegător și vorbind rar și clar, crezând că nu înțeleg prea bine engleza…
Revin acum la întrebarea ta și la povestea ”băiatului de cartier”. Ca să cânți la pian nu ai nevoie de un salon ca la Palatul Regal. O pianină, instrument la care și eu am început studiul muzicii, nu ocupă mai mult loc decât un bufet. Acum au apărut și pianele electronice, care ocupă și mai puțin. Desigur, nu sunt chiar la fel ca cele acustice, dar pentru început, pentru primii 2-3 ani de studiu, sunt suficient de bune. Deci problema nu este de spațiu, ci de preocupare. Ca să iubești muzica clasică și să o înțelegi, aceasta trebuie să îți fie explicată și să o asculți. Ascultarea (audiția) trebuie făcută progresiv. Evident, dacă nu ai ascultat în viața ta o astfel de muzică, nu poți începe direct cu o simfonie de Mahler… În cel mai bun caz te ia somnul… Cel care trebuie să-ți explice muzica este un profesor. Intrăm însă într-un domeniu mai sensibil… despre asta poate vom discuta altădată…
Dar nu vreau, totuși, să las răspunsul așa. În esență, ceea ce trebuie să se înțeleagă este faptul că muzica, arta în general, este un mod de comunicare. Adică muzica cultă transmite idei? Da, muzica transmite idei, ne spune povești, povești foarte frumoase, pline de înțeles profund! Trebuie doar să o ascultăm atent, dincolo de sunetul fizic, să intrăm înlăuntrul ei!.. Să încercăm să-i descifrăm mesajul!
Te-ai gândit vreodată să desenezi ceva, o scenă, ca în benzile desenate, o scenă pe care ți-o transmite muzica ascultată?
Ia o foaie de hârtie și un creion, așează-te comod pe o canapea, asigură-te că este liniște în jurul tău și ascultă muzica de la clipul următor:

Nu desena nimic imediat! Ascultă întâi cu atenție!.. 5-6 minute. Închide ochii… Încearcă să pătrunzi mesajul acestei muzici! Despre ce crezi că „vorbește”? După 5-6 minute, în timp ce muzica îți vorbește, desenează pe hârtie ceea ce îți sugerează discursul sonor. Cât mai amănunțit! Nu contează cum desenezi! Ideea contează!
N-ai terminat de desenat? Îți mai trebuie timp? Mai ascultă odată și încearcă să termini desenul!
Muzica iți va vorbi! Ceea ce îți va spune se va regăsi pe hârtie! Poate că ți se pare puțin, dar pe măsură ce asculți mai mult și capeți experiență, muzica îți va vorbi mai mult! Vei ajunge să o cunoști, apoi să o iubești și să o cauți! O să-ți dorești să cunoști mai multe despre ea!.. Începi să citești despre ea și despre marii ei creatori și interpreți! Atunci ai devenit meloman!
Ai citit ”1001 de nopți”? Nemaipomenitele povești persane ale Sheherezadei, cu Simbad Marinarul, cu Aladin si lampa fermecată, cu Alibaba și cei 40 de hoți? Câteva episoade din aceste fabuloase basme sunt povestite muzical de compozitorul Rimski-Korsakov, în Poemul Simfonic ”Sheherezada”. Închide ochii și ascultă: ”Luminate Șah, se povestește că era odată……”

Te-a agitat cam mult? Ești stresat după o zi plină la serviciu? Așează-te pe canapea, încearcă să fie liniște în jur și ascultă:

– Foarte frumos, într-adevăr! Mai rămâne să ne spui daca aveai pian.
– Da, m-am născut cu o pianină în casă. Părinții mei n-au fost muzicieni. Mama însă a fost o foarte mare iubitoare de artă. Era profesoară de română, dar era înnebunită după tablouri, mobilă veche și….muzică Și-a dorit foarte mult ca viitorul sau viitorii ei copii să facă muzică și, la un moment-dat, cu vreo 2 ani înainte să mă nasc, a cumpărat o pianină…. N-a fost să fie decât un singur moștenitor, în persoana mea. Niciodată nu m-a forțat să fac muzică! Mai mult, nici nu mi-a spus să cânt vreodată la pian! O auzeam însă pe ea fredonând prin casă diferite lucruri… Când pleca la școală și tata era la serviciu, rămas singur, mă jucam la pian. Îmi plăcea cum se auzeau sunetele… Odată m-a surprins tata. De rușine, de teamă, nu știu, am închis brusc capacul de la pianină. Acesta era greu și a făcut un zgomot puternic, iar tata s-a speriat atunci, puteam sa-mi prind degetele, așa că a pus niște mici bureți, între capac și claviatură, astfel ca, dacă se întâmpla să cadă capacul, acesta să nu mă rănească la mâini.
Nu m-a certat că am umblat la pian! Doar mi-a spus să fiu atent cu el. Am continuat să mă joc… Pe la 4 ani, mergând la grădiniță, aveam și oră de muzică. Într-o zi, profesoara de muzică i-a spus mamei că sunt foarte interesat de ora ei, că stau tot timpul pe lângă pian și sunt foarte atent (aveam pianină la grădiniță). Inițial, mama a crezut că profesoara îi propune de fapt să îmi dea meditații!.. Cum nu se sfătuise și cu tata, nu a reacționat în nici un fel, i-a mulțumit profesoarei și am plecat împreună către casă. La câțiva zeci de metri distanță de grădiniță ne-am întâlnit cu o cunoștință de-a mamei. Întrebând ce facem, cum merge cu grădinița, mama i-a povestit despre profesoara de muzică. Femeia i-a spus atunci mamei că, la o stradă distanță de locuința noastră, este o profesoară de pian și, poate n-ar fi rău să mergem la ea, să mă testeze. Am plecat acasă. După câteva ore am întrebat-o pe mama când mă duce la profesoara de pian!?.. Mirată, mama m-a întrebat: “Chiar vrei să înveți să cânți la pian?”
Răspunsul meu afirmativ și hotărât a făcut-o pe mama să mă ducă la profesoara de pian chiar în ziua aceea! De atunci, viața mea s-a desfășurat numai în preajma muzicii!..
– Ştiu că soţia ta, Anamaria, este şi ea profesoară la Conservator şi, de asemenea, pianistă. Nu este câteodată prea multă muzică în casa voastră? :)
– Anamaria este și ea pianistă și muzicolog. Predă Istoria Muzicii și Muzicologia la Conservator. Faptul că amândoi avem aceeași profesie nu ne deranjează deloc! Ba, din contră! De fapt, profesia ne-a unit! Ne cunoaștem încă din perioada liceului și, asemenea nouă, mai sunt cupluri de muzicieni în Universitatea Națională de Muzică, așa cum se numește, de vreo 15 ani, Conservatorul din București. Și este normal să fie așa! Noi toți am început muzica din copilărie. Am urcat pas cu pas în această profesie și, cel mai târziu în liceu, ne-am intersectat cu toții. Avem amintiri și experiențe comune, unii dintre noi ne cunoaștem din clasele primare! Cariera de muzician presupune o pregătire care debutează foarte devreme, la 4, 5 sau 6 ani. Pentru a face performanță, nu ai alternativă! În anii de gimnaziu, toți cei care astăzi avem o carieră muzicală, studiam măcar 4 ore pe zi la instrument, făceam 30-60 minute de solfegiu. În liceu, orele de studiu s-au dublat, înainte de admiterea la facultate studiam 7-8 ore pe zi la instrument, făceam măcar o oră de teorie (solfegiu, auz, dicteu) și 1-2 ore pe săptămână de armonie. Eu personal făceam și ore de dirijat orchestră, cu regretatul Maestru Constantin Bugeanu, în fiecare sâmbătă dimineața… Și ceilalți colegi aveau fel și fel de activități muzicale… De trei ori pe săptămână mergeam la Operă. În clasa a IX-a eram component al Corului de Copii al Operei, apoi, din cauza înălțimii, nu am mai putut continua, dar ca să învăț, să pot fi în preajma unor artiști uriași, așa cum erau Ludovic Spiess, Nicolae Herlea, Eugenia Moldoveanu, Florin Georgescu, Maria Slătinaru Nistor, Silvia Voinea, Ionel Voineag și mulți alții, mergeam benevol în echipa de figurație a instituției. Așa am reușit să cunosc tot repertoriul operei bucureștene, lucru care mi-a folosit enorm în anii care au urmat!.. Aceste lucruri nu le spun ca să mă laud, ci ca să înțeleagă toți cei ce doresc să urmeze o carieră muzicală că aceasta înseamnă foarte multă MUNCĂ și, în mod special, PASIUNE! Talentul este un lucru care nu contează deloc în lipsa celorlalte două! Dar satisfacțiile pot fi uriașe! Nu există nimic mai frumos pe această lume decât muzica! Aceasta este astăzi cel mai mare fenomen social al omenirii!
Cu patru secole în urmă, William Shakespeare spunea că ”oamenii care nu iubesc muzica sunt dubioși!” Astăzi nu cred că există un om care să nu fi fredonat măcar odată un crâmpei de melodie!”Eu nu cânt că știu cânta, cânt să-mi stâmpăr inima!” –spune un vechi cântec popular… Muzica ne însoțește pretutindeni, pe tot parcursul vieții!
Un filosof spunea odată că Dumnezeu, atunci când l-a făcut pe om, i-a dat în dar muzica, pentru ca, ascultând-o, să-L poată vedea pe El! Atunci când, în urma păcatului cel mare, l-a alungat pe Adam din Rai, s-a milostivit și a aruncat după el și muzica . Pentru ca, ascultând-o, să se poată întoarce din nou la El!..
– “Oamenii care nu iubesc muzica sunt dubioși!” – voi ţine minte citatul! Îţi mulţumesc tare mult că mi-ai acordat acest interviu!
– Plăcerea e de partea mea.

Notă: Pentru cei care ar dori să vadă cum se construiește un pian, în doar câteva secvențe, urmăriți aceste link-uri:
https://www.youtube.com/watch?v=cy3rkZbAedc
http://eu.steinway.com/en/a-legend/now-then/

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea “poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea “Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru “cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.