Ostranenie

ostranenie (termen derivat din limba rusă) = a încuraja oamenii să descopere latura bizară a lucrurilor și locurilor familiare pentru a îmbogăți experiența cunoașterii

Poc!
Dopul sare din gâtul sticlei cu un zgomot grandios, de ghiulea în miniatură care își găsește ținta taman pe spinarea unui doberman. Smuls din contemplarea misterelor universului, amușină furios dopul și se ridică numaidecât în picioare, căutând urma teroristului cu gloanțe de plută.
― Ce-i, Astros? întreabă stăpâna, o superbă apariție înveșmântată în pasteluri. Ce-ai pățit?
Dar toate orele de terapie pentru îmbunătățirea comunicării umano-canină se duc pe apa sâmbetei, căci animalul se smulge din lesă și țâșnește pe aleea Grădinii Centrale, decimând stolul de porumbei care se milogeau pentru niscaiva resturi de la trecători. Câinele se lansează în sprint nebun și, pe urmă-i, proprietara care taman azi s-a nimerit să poarte o pereche de încățări total nepotrivită pentru asemenea ocazie.
― Dacă nu te-aș iubi așa tare, mă jur că te-aș…!
Restul cuvintelor se pierd în vacarmul de pene, lătrături și strigăte surprinse și poate că-i mai bine așa, fiindcă urechile sensibile ar fi putut fi deranjate de șuvoiul de blesteme scăpat de pe buze delicate ale domnișoarei.
Oh, dar nu trebuie să te simți vinovată pentru incident, știu cu certitudine că n-ai făcut-o intenționat. Eu am fost. Hai, mai bine ia o gură! Simte aromele cum îți înfloresc pe limbă, pișcând ușor, apoi grăbindu-se la vale, în măruntaiele goale. O să ți se urce direct la cap vinul ăsta spumant făcut de driade, ascultă ce-ți zic! Mai ia o dușcă! Meriți, mai ales după ultima afacere…
Uunde suntem? Nu, normal că nu-ți amintești cum am ajuns aici, nu fii ridicolă! N-ai grijă, suntem într-un loc pe care-l cunosc foarte bine, așa că ești în mâini bune. Mă gândeam să iau pauză ‒ motiv pentru care putem să și avem discuția asta ‒ și să ne plimbăm un pic.
Cum? Nu, n-are nimic dacă mergi cu sticla în mână pe stradă, în văzul tuturor. Da, mișcarea ar putea părea deplasată, dar, de când Soarele a intrat în hibernare, lăsând lumea într-un permanent amurg violet, regulile au devenit irelevante. Practic, ar putea fi orice oră acum și tocmai din acest motiv nimănui nu-i pasă ce oră e de fapt. Totul e la fel tot timpul. Cerul arată identic atât la culcare, cât și la trezire, făcându-te să te întrebi dacă ai dormit vreun pic sau dacă doar ai clipit prelung. Totul e la fel, totul e aici, suspendat într-un acum infinit și permisiv, așa că putem face orice îți poftește inima.
Ai observat că oamenii devin ei înșiși la lăsarea serii? Nu se mai preocupă să se arate într-un fel anume, ci doar să fie așa cum sunt ei de fapt. Am auzit că, de când cu Amurgul, a crescut rata divorțurilor pentru că partenerii nu se mai recunoșteau între ei, dar și cea a fericirii. La cum merg lucrurile, nu m-aș mira ca, în viitorul apropiat, Omul să omoare Timpul ‒ pe care, fie vorba între noi, tot el l-a inventat de frica unei prea mari libertăți. Rămâne de văzut dacă o să fie un progres sau regres.
Orice ar urma, de aici va începe totul, din cel mai mare punct de convergență de pe continent. Acum îi spun Metropola Nu-dau-doi-bani-și-mai-cum, dar pentru mine va rămâne mereu Cetatea: locul în care om, zână și bestie au stat împreună la masă întâia oară și-au mâncat din aceeași pită.
Da. Îmi place ce-a devenit orașul ăsta, tot mai mare, tot mai prosper, semn că am dat dovadă de o iscusință neașteptată în strădaniile mele de a-l crea și de a-i insufla autonomie. Au plecat de la câteva bordeie și uite acum! trenuri de mare viteză șerpuind între platformele industriale, la orizont zgârie-norii corporațiilor inter-specii, suburbii, blocuri, magazine, galerii de artă, portaluri către orice destinație posibilă! O minunăție, dacă stai să te gândești. Așa e, toate astea mai merită o gură de vin!
Cât te ocupi tu cu asta, lasă-mă să-ți orientez pașii către inima cangrenoasă a orașului. Nu vei regreta. E aproape, de cealată parte a Grădinii. Vezi, ai grijă unde calci! Picnic de salamandre. Trebuie să ai grijă la toate vietățile, chiar dacă nu-s mai mari decât talpa bocancului tău. Dreapta aici, pe lângă doamna care toarnă la nesfârșit apă din urcior în fântână. Da, și eu cred că-i anostă. Spui că te-ai descurca mai bine dacă ți-ai da jos ochelarii de soare? Mă tem că nu se poate, am mai discutat despre asta. Dacă tot e să umblăm împreună o perioadă, există anumite condiții pe care o să te rog insistent să le respecți.
Răzvrătește-te cât vrei, dar până la urmă asta ți-e menirea; știai în ce te bagi. Hai, descleștează-ți maxilarul, îndreaptă-ți spatele și privește! Am ajuns.
Vatra așezării. Cetatea din Cetate, unde am ridicat chiar eu primele colibe, în care am vegheat la capetele bolnavilor și am moșit nenumărați copii, unde i-am învățat pe oameni cum să lege prieteșug cu știmele, cum să tălmăcească mugetul Cățelului Pământului și în ce feluri se puteau apăra de cei-pe-jumătate-lupi. Timp de generații am vegheat asupra Cetății, sub diferite fețe, iar acum e din nou gata să mă primească între zidurile ei.
Am făcut bine că am păstrat suficient vin pentru începutul aventurii, nu-i așa? Strecoară-te prin mulțimea pestriță, nu te sfii! Tot felul de făpturi se caută, se așteaptă și se adună în jurul celui mai cunoscut punct de întâlnire din Cetate, Turnul de Sticlă, în care nimeni (în afară de mine, firește) nu știe ce se întâmplă. E o microlume în sine, barieră între modern și străvechi, între civilizație și anarhia simțurilor.
Se scapără brichete, care trec din mâini cunoscute în mâini străine și rareori înapoi, se trage cu sete din țigările rulate din nu vrei să știi ce, se bate din copite, gheare împodobite cu strasuri lucesc în lumina becurilor, aripi tresaltă în anticipație, saluturi se aud în graiurile celor patru elemente. Grupuri-grupuri se formează încet, fiecare încercând să-și ascundă nervozitatea prin glume și râsete un pic prea însuflețite ca se fie sincere. Rareori ai să vezi pe cineva mergând singur în Cetatea din Cetate; preferă să se adune în găști, vrând să se piardă pe sine și să găsească pe oricine altcineva. Iată-i cum aruncă ocheade din ce în ce mai des către aleea din fața lor, ce se deschide larg, cu toate desfătările nerușinate la vedere. Iată-i cum strivesc țigările pe unde apucă. Iată cum întreabă din ce în ce mai tare:
― Mergem? Mergem?
― Nu-l mai așteptăm pe Xander?
Scrâșnet de măsele.
― Lua-l-ar dracii! Mereu tre’ să stăm după el!
Nici nu trec bine două pufuri dintr-o nouă țigară că iar:
― Bă, mergem odată?
― Da, hai, îmi bag picioarele!
Și purtătorul vocii nervoase face un pas mai aproape, tupeist, dar se oprește pe pista de biciclete, demarcată cu dungi albe de vopsea. Și ceilalți stau la fel acolo, ca opriți de o barieră invizibilă, înfricoșați să treacă dincolo în formulă incompletă.
Uite-i cum stau, caraghioșii
… fără să știe că șed exact pe granița Vechii Cetăți dincolo de care se întindea cândva împărăția semințiilor vechi.
… fără să se gândească că sub ei zac rămășițele a sute de vrăjitoare arse pe rug chiar în acel loc. Fuseseră ani întunecați pentru cetate, veșnic sufocată de fum și nori de cenușă ce se zăreau de pe Dealul Balaurului până în Câmpiile Nimicului și ani mulți a mers așa treaba până ce Druisia, Cea Dintâi Vrăjitoare, a pus mătura-n pragul Episcopului și i-a grăit:
― Ajungă-ți! Prea mult te-ai folosit de noi ca să-ți întărești stăpânirea asupra prostimii! I-adevărat, m-ai scăpat de ucenicele nepricepute, de turnătoare și de hoaștele nebune, dar s-a ajuns prea departe! Sabatul meu e cel mai puternic din întreg ținutul, așa că ascultă-mă bine, hodorogule: ori ne lași în pace, ori te prefac în porc și-ți scot mațele pe viu cu mâna mea!
Și dintr-odată s-a pus capăt arderilor pe rug, fără ca lumea să știe de ce. Toate însemnările au fost rupte, toate dovezile au fost îngropate sub maluri de pământ, până ce s-a uitat complet de afacerea cu carne arsă. Numai eu cunosc pățania, și asta doar pentru că s-a întâmplat să fiu, la momentul acela, o muscă purtătoare de boala somnului pe peretele camerei episcopului. Sper doar să nu fi înțeles greșit, pentru că, în ciuda faptului că sunt niște vietăți foarte agere și rezistente, muștele au foarte puțin spațiu de stocare și prelucrare a informațiilor, așa să știi.
Auzi? Bătăile orologiilor străvechi umplu aerul. Din Biserica Fără Sfinți, din Primărie, din Biserica lui Lyleth, din toată Metropola răsună clopotele ruginite, clopotele mecanice, clopotele făcute din os, răsună toate într-un dangăt macabru.
Cu toată rebeliunea modernă împotriva Timpului, întreaga suflare încremenește-n loc și, deși n-ar recunoaște-o niciodată, numără cu inima strânsă, murind și renăscând în pauzele dintre bătăi. Uită-te la nefericiții ăștia înțepeniți pe pragul dintre lumi. Pe chipurile lor livide se tărâște același fior văzut, cu multe trupuri împrumutate în urmă, la invitații Prințului Prospero. Aceia, la fel ca și cei de acum, așteaptă, caută, cercetează fără să știe că cea mai mare temere se află chiar în rândurile lor și, de-ar vrea, i-ar săgeta dintr-o clipire.
Dar momentele de înfricoșare se sting deodată cu ultimele ecouri ale orologiilor. Surâzând timid, îndreptându-și ținuta, toată lumea revine la dorințele egoiste ce chiar nu mai suportă amânare. În sfârșit a sosit și Xander, uitucul, așa că grupul calcă în picioare trecutul făurit din cenușă și se împrăștie pe alee, amestecându-se în șuvoiul care petrece parcă dintotdeauna și pentru totdeauna.
Lasă-te absorbită în haos, în zvârcoleala celor de lângă tine, atât de aproape încât simți solzi atingându-și brațul prinn geaca de piele, auzi glasuri atât de melodioase, încât ar putea face stâncile să plângă și ochi care te scanează de pe mii de chipuri curioase. Mulțimea curge la vale mai încet acum, căci lumea se adună puhoaie și de pe labirintul de străzi adiacente, veșnic neîncăpătoare.
Astea au fost cândva cărărui printre căsuțe, apoi alei de piatră de râu, abia recent pavate cu piatră cubică pe care pășeau numai familiile înstărite de pe urma negoțului și aurului scos din puțurile ce dădeau în Lumea Ailaltă. Oamenii de rând și sărăcimea au construit așezări noi, către nori, punând bazele orașului nou așa cum este astăzi. Odată cu extinderea, vatra a rămas pe mâna celor care i-au văzut potențialul decadent, ce a inflorit ca mucegaiul ani de-a rândul. Inspiră-i sporii și lasă-te în voia lor.
La fiecare pas mă năpădesc amintirile. Deasupra mulțimii se-nalță aceleași clădiri cochete în care cândva găseai orice aveai sau n-aveai nevoie, de la urechi de ac la relicve sacre și acadele. La caturile superioare, unde draperiile erau mereu lăsate, așteptau adevăratele comori: himerele pe care le căutaseși toată viața, convorbiri cu cei trecuți în neființă prin gura chivuței care ea însăși murise și înviase după ce-și amintise că lăsase cafeaua pe foc, păsări care dețineau înțelepciunea absolută, nestemate picate din coarnele cerbului, nenumărate sticle fără etichete, pe care le cumpărai în orb și, dacă aveai noroc, rămâneai cu o poveste interesantă de sus nepoților, iar dacă nu, ajungeai un stârv aruncat direct de la geam pe caldarâm.
Acum că sunt din nou aici, îmi dau seama că nimic nu s-a schimbat. Sigur, acum poți lesne plăti prin cardul de credit, dar esența haotică a locului a rămas aceeași. Crede-mă, am colindat nenumărate burguri și niciunul nu este ca ăsta. Unde, în lumea asta sau în oricare alta, mai poți trece direct dintr-un restaurant cu specific mediteranean (simți mirosul racilor prăjiți în unt cu usturoi?) direct în cazanul de supă al uriașilor de piatră? Sau dintr-un butic șic de haine taman la întâlnirea săptămânală a ciclopilor cuțitari? Totul e haos, totul e nonsens, totul e exact ceea ce este.
Un mozaic nemaiîntâlnit de capele, taverne, bazaruri, restaurante de clasă prin care trece de-a valma lume de toate soiurile. Călugări rași în cap gustă vinul de împărtășanie până ce ajung atât de aproae de Creator, că-i pot săruta mâna. Spiriduși aleargă desculți prin altar, cătând cărțile cu coperte aurite.
Și să nu uit de vânzătorii ambulanți ‒ titlu pretențios pentru cei care fură ici un ceas și-l revând dincolo pe cât nu face vreunui străin cu „prost” scris în frunte; pe urmă își beau banii și mințile, fac scandal și sfârșesc în șanț. Sunt băieți isteți și iuți de mână, dar fără pic de instinct de autoconservare. Fii pe pace, nouă n-o să ne facă nimic.
Încearcă să arunci măcar o privire spre fiecare vitrină, căci ai ce vedea, iar noi dispunem de tot timpul din lume. În prăvălii de tot soiul, îngrămădite unele-n altele și deschizându-se unele în altele în altele la nesfârșit, se vând, la fel ca-ntotdeauna, mâncare, veșminte, corpuri și distracții care să umple golul existențial.
Oamenilor le place să se păcălească între ei și chiar pe ei înșiși că viața lor are un rost măreț, că vreo revelație li se va arăta din sclipirea zânei verzi pe care-o devorează cu nesaț, aripă cu aripă, că pot citi constelații ascunse în frunzele de canabis, că în globul de cristal se ascunde viitorul sau că frumoasa îngenuncheată între picioarele lor iubește și altceva la ei în afară de portofel. Cu asemenea idei guvernându-le existența, mă mir că au supraviețuit atât de mult. Noroc chior, la fel ca experiementul de pe urma căruia au apărut.
Pe măsură ce te afunzi în balamuc, ți se face sete. Pe măsură ce bei, sticla se golește. Pe măsură ce aduni povești vii, sticla se reumple. Da, așa este, nu ți se pare.
Taman în mijlocul drumului, s-a adunat un grup de bărbați, minotauri și tritoni, care fluieră cu nerușinare. Hai să vedem ce se întâmplă! Dând din coate ici și aruncând priviri mortale dincolo, reușim să ajungem lângă un uriaș acvariu cilindric, în care o superbă sirenă își etalează talentele de iluzionist. Nu știu de tine, dar mie întotdeauna mi-au plăcut numerele cu înghițitul sabiei, iar ea e o adevărată artistă. Când trage de mânerul sabiei înapoi în sus, din gâtlej îi iese o înșiruire multicoloră de eșarfe. Așa da! Mai face câteva trucuri cu cărți de joc rezistente la apă și iepuri pe care habar n-am cum i-a păstrat în viață, apoi, pentru marele final, își ia avânt și sare din acvariu. Aterizează cu grație de balerină, îndoindu-și ușor picioarele delicate, și face o plecăciune adâncă. Mulțimea e în delir. Probabil pentru că e goală pușcă. Cineva urlă ceva din spate, la care sirena răspunde:
― Ariel e mă-ta! Dacă una face o prostie, ce, înseamnă că toate suntem idioate?!
O întrebare mai mult decât pertinentă! Stereotipurile de genul ăsta sunt sursa bancurilor cu blonde total răsuflate și jignitoare. Sigur, dacă eu n-am întâlnit nicio blondă inteligentă, asta nu înseamnă că nu există! La fel e și-n cazul unicornilor.
Furioasă, iluzionista ia scoica uriașă plină cu bani și se retrage în cel mai apropiat gang.
Dezamăgiți, dar cu siguranță nu dezumflați, câțiva bărbați urlă ocări la adresa ne-Arielei, după care se strecoară, încă înjurând, către Aleea Mătăsurilor. Cu siguranță caută Oaza Ascunsă, locul în care incubi și succubi le vor face toate poftele. Ajunși la a treia clădire de pe stânga, n-au decât să bată în ușa roșie parola și pot să-și cumpere, cu ora, impresia că sunt bucăți folositoare de carne.
Dar fiecare cu-ale sale, cum obișnuia să spună cineva pe care l-am omorât demult. Ți-a rămas aproape o treime de sticlă și mai am atâtea să-ți arăt!
Ai obosit? Bine, hai să ne așezăm pe-o bancă și să ne uităm la iureșul ăsta de picioare, copite, tentacule și spectre care se scurge în toate direcțiile. E chiar plăcut, nu-i așa, să iei o pauză și să simți cu adevărat ce se întâmplă. Susurul dulce al fântânei arteziene de mied. Adierea lină. Vuietul îndepărtat al traficului. Cacofonia de voci. Sticla încă rece pe care-o strângi în mână…
AH!
Nu te speria, a fost doar o atingere pe umăr. Lasă-mă pe mine.
― Îmi pare rău, n-am vrut să te tulbur, zice nou-venita, doar că te-am recunoscut și-am ținut să te salut. Nu cred că ți-am mai spus, dar îmi place foarte mult ce ai făcut cu locul ăsta! îmi surâde.
― Știi prea bine că n-am făcut-o din mărinimie.
― Chiar și-așa ‒ nu se dă bătută ‒, tu ai avut grijă de oameni, deși era datoria mea, și mereu îți voi fi recunoscătoare. Și mai ales pentru că nu i-ai spus Tatei.
― Murise deja, scumpo…
― Oh, da… Se încruntă o clipă, apoi tot chipul i se destinde într-un zâmbet radiant. O sa te las acum, dar îmi pare bine că te-am vazut. Știi, ai putea veni în vizită cândva.
Și iat-o, dusă e, fără să aștepte vreun răspuns, fără să aștepte pe nimeni. Așa îi este firea și de aceea nu pot să-i port pică. Te-a luat prin surprindere, nu? Cândva o să-ți povestesc totul despre ea, de vei dori.
Oh, dar iată! Se apropie un tânăr. Are cei mai frumoși ochi pe care i-am văzut vreodată la o persoană vie ‒ o delicioasă nuanță cenușie, dar cu subtonuri calde, o furtună de vară ce gravitează în jurul neantului pe care-l izvorăsc pupilele sale. Genele negre, arcuite, se-mbrățișează cu patimă și se despart fermecător la fiecare clipire, invitându-te să le ghicești misterul. Aproape aș fi tentată să spun că-i un zeu pogorât printre muritori dacă n-aș ști că toți zeii-s morți de mult, iar lumea asta ‒ cântecul lor de lebădă.

Poate că și-a picurat o poțiune luată de la vreo vântoasă pentru a-i face pe cei slabi să-i cadă în plasa privirilor pentru totodeauna, poate că-i de fapt Oracolul cel fără vârstă, ce-și schimbă mereu pielea, dar vede lucrurile mai limpede decât oricine, ori poate i-a smuls de la vreo jivină al cărei nume l-am uitat și-i poartă acum cu mândrie drept tribut pentru anii trăiți în întuneric.
Uite-l, se așază la capătul celălalt al băncii. Ce situație stranie, să împarți o bancă cu un necunoscut, fiecare ghemuit în colțul lui, nu cumva să deranjeze, nu cumva parfumul sau bagajul unuia să-l incomodeze pe celălalt ori viceversa. Și când asta se întâmplă, jumătate din câmpul vizual se obturează, căci nu vrei să te uiți încotro stă celălalt, să nu-i invadezi și mai tare spațiul personal. Dar firește că te uiți, pe furiș, pentru că te mână curiozitatea. Și uite cum împărțiți și banca, și aerul, și clipa, ajungând, pentru un răstimp, parteneri în vreme ce rămâneți cu desăvârșire doi străini înglobați în tăcere.
Desigur, s-ar putea să aibă loc salutări și introduceri timide, un comentariu spiritual despre nenorociții de porumbei care se răhățesc peste tot, care ar putea duce la schimburi de numere de telefon, ieșiri la cafea, discuții prelungi în noapte și sex la micul dejun, dar ăsta nu-i genu’ ăla de text. Eu acum zugrăvesc realitatea așa cum e ea, și-n loc de povești de dragoste se țese o ușoară stare de disconfort, regretul că trebuie să împarți momentul cu altcineva, fie el și un băiat superb, cu ochi de dorul cărora te-ai atârna de grindă.
Și nu-i așa că parcă ai mai sta, să încerci, totuși, să te bucuri de priveliște, să apreciezi în liniște fărâma de contact uman de care vorbea Uma Thurman în filmul lui Tarantino? Dar parc-ai pleca, să scapi, să te ascunzi în mulțimea forfotitoare și astfel să fii tu din nou? Sunt multe de văzut în Cetatea din Cetate.
Începe un fel de competiție mută în care oricum nu există câștigător căci, indiferent de alegere, amândoi pierdeți acele momente pe care le-ați trăit împreună, o comoară din care se puteau naște zeci de pagini fără rost, criticate de oameni fără rost, în scopul sentimentului competenței personale și de-o parte, și de alta.
Dar să lăsăm și fraza asta (fără rost) și pe formidabilul zeu în pace și să ne continuăm plimbarea. Se cade ca, după nebunia simțurilor, să avem un moment e reculegere spirituală, în cel mai serios sens al cuvântului. Hai să mergem în curtea Bisericii Fără Sfinți, un ciot de piatră gri îndesat ca spinele printre clădirile frumos ornamentate în stil nu-uita-să-plătești-la-plecare. Hai să ascultăm recitalul înălțător ce susură din Copacul cu Fantome și să apreciem ce ureche muzicală au băieții ăștia, deși, fizic vorbind, n-au urechi și nimic altceva de care ar putea fi ele atașate.

Dacă te uiți colo, sus, pe cornișa Bisericii, o să-l vezi pe micul Hans. Ai auzit de el? Nu? Dar de Balaur? Nici atât?! Cu neputință! Permite-mi să te iluminez.
Cu ceva vreme în urmă ‒ nu aș putea să-ți spun exact când, pentru că ăsta nu-i domeniul meu ‒ oamenii din Cetate au vrut să construiască un adăpost fortificat, fiindcă iernile erau grele, colibele erau neîncăpătoare și tot felul de nelegiuiți le băteau la porți. Așa că au pus mână de la mână, au cerut ajutor trolilor de munte și s-au pus pe construit. Numai că forfota lor le-a adus pe cap o creatură înaripată nemaipomenită, care avea atâta pizmă în suflet, că numaidecât s-a pus pe stricat zidurile cu ghearele ei uriașe. Au încercat bieții săteni tot ce le-a dat prin minte, dar degeaba, iar iarna se apropia.
Atunci, din rândurile lor s-a ridicat Hans, care era doar un băietan, și-a cerut să fie urcat pe schele și lăsat singur să răpună bestia. După ce au văzut că nu era chip să-l întoarcă din drum, au făcut precum a vrut el și au fugit să se adăpostească în dealurile împădurite dimprjurul vetrei, așa cum le zisese el. Nimeni nu știe exact ce s-a petrecut, dar dintr-odată Balaurul a picat din înaltul cerului ca săgetat de-o forță nevăzută și-a rămas grămadă la pământ. Aproape o săptămână a trecut până ce oamenii au prins curaj să se întoarcă la casele lor, văzând că bestia nu mai mișca. Spre oroarea lor, animalul încă mai sufla, semn că de fapt nu murise. Pe Hans l-au găsit tot în vârful turlei, slab ca moartea și tremurând din toate oasele. N-a vrut să coboare, spunând ca bestia va rămâne adormită numai câtă vreme va sta el cu ochii ațintiți asupra ei. Cu inima sfâșiată, s-au învoit. Pentru o vreme, oamenii i-au adus de-ale gurii și au stat de vorbă cu el cât au lucrat la fortăreață și și-au întins satul până sub coasta Balaurului. Cu timpul, Hans n-a mai vrut mâncare și nici n-a mai vorbit. Corpul i-a devenit ca de piatră, așișderea bestiei.
Ani mulți au trecut până când urmașii urmașilor celor care-o porniseră au terminat biserica; când a sosit vremea, n-au binecuvântat-o, apăsați de vina sacrificiului la care luaseră parte. Și iată de ce, dacă te uiți atent unde-ți arăt eu, vei vedea corpul chircit, transformat în calcar, al lui Hans, privind țintă către…
Da, exact, către dealul din mijlocul orașului, dealul pe care toată lumea face drumeții, care nu este nimic altceva decât trupul împietrit al Balaurului, peste care s-a așternut pământ, din care au crescut falnici copaci sub care se adăpostesc jivine și cine mai știe ce.
Te simt tulburată, dar trebuie să înveți să privești lumea drept ceea ce este. O noapte de revelații e mai bună decât o viață trăită-n neștire. Cândva poate-mi vei da dreptate.
Mai bine haide să mergem pe străduțele cochete, cu nume de personalități moarte, pe care orașul le-a hrănit cândva și pe care îl hrănesc ele acum prin faima lor veșnică. Chiar și după exodul populației către noile cartiere, câteva familii s-au încăpățânat să rămână în casele pe care le ridicaseră strămoșii lor. Vechii lorzi locuiesc acum printre bordeluri, saloane de dans, hrube din care nu mai ieși cu mințile întregi, păstrându-și semeția închipuită și privind de la balconașele din fier forjat cu greață către mulțimea depravată care curge pe sub ei, prefăcându-se că nu-și recunosc nepoții cum terfelesc blazonul familiei prin cearceafuri păduchioase. Așa că ai grijă pe unde calci, fiindcă au prostul obicei să arunce resturi de trabuc și pahare de cristal în disperarea lor dramatică la care nimeni nu plătește bilet.
Ți se pare cunoscut barul ăsta, din care răsună muzică drăcească? Am fost de curând aici cu Dragostea și Realitatea. Nu? Va trebui să mă crezi pe cuvânt, atunci. Îmi dau seama cât de confuze sunt toate astea pentru tine, dar încearcă să ții pasul. Nu mă face să regret că te-am readus la suprafață.
Dar ce-mi văd ochii?! Astaroth, Unul dintre Prinții Infernului, care preferă să i se spună Gabriel zilele astea, și Arhanghelul Gabriel, plimbându-se alene, braț la braț. Au petrecut atâția eoni împreună, că a devenit aproape imposibil să-i deosebești. Până și aurele lor par a avea aceeași energie! Niciodată nu-și vorbesc, totuși – cel puțin nu așa cum ne-am deprins noi, ceilalți, care trăim printre muritori. Folosesc limbajul de dinaintea cuvântului, un limbaj ce nu poate fi citit din afară. Ceea ce e limpede e faptul că zâmbesc amândoi. Ori sunt pe cale să acapareze toate Tărâmurile, ori se amuză de pe urma unui banc murdar; nici chiar eu nu pot spune cu certitudine. Ar fi înțelept să nu-i deranjăm, mai ales că-i datorez lui Gabriel un număr scandalos de suflete. Cărui Gabriel, întrebi? Să mă ia naiba dacă mai știu.
Dacă ne continuăm apropirea de hoitul Balaurului, s-au putea să ne întâlnim cu Vampirul de pe Strada Cerbului. Nu știu dacă e dispus să acorde vreun interviu, totuși. Oricum, se pare că ți-ai umplut până-n buză sticla cu povești și spaime. Așadar, încotro?
Eu i-am cunoscut pe toți cei care s-au preumblat pe aici de la începuturile cetății, indiferent dacă au fost oameni, himere, zâne, spiriduși sau lighioane din adâncul râurilor. Îi cunosc pe toți cei care se plimbă acum, alaturi de noi. Numele lor îmi stă pe limbă și poate pe câteva le voi rosti chiar în această noapte, menită să le fie și cea din urmă. Îi voi cunoaște pe toți cei care se vor îneca în desfătări mizere până când Cetatea va cădea și Balaurul își va fi sfârșit somnul prelung.
Voi striga și numele tău când nu-mi vei mai fi de folos, dar, până când se va hotărî definitiv soarta Timpului, mă las în voia ta. Da, Purtătoare a Mea, îți ofer din nou cârma asupra corpului ce-l împărțim. Te las să redevii tu însăți, în vreme ce eu mă voi retrage în ungherele neștiute ale minții tale, contopindu-mă cu umbrele până într-atât, încât vei uita, pentru cât îți voi permite, că în tine sălășluiește Moartea.

Maria–Laura Antohe

Născută în Onești, județul Bacău, studiază psihologie clinică în cadrul Universității Transilvania din Brașov. Lucrările sale de proză scurtă au fost premiate în cadrul concursului național „Radu Rosetti”, ulterior fiind publicate online în Revista Nautilus și pe Ficțiuni.ro. Pasionată de literatură încă din adolescență, abordează latura obscură a cotidianului, având ca reper creațiile lui E.A. Poe și Anne Rice. Textul său, „Costumul”, a fost publicat în antologia „Centenarium StrING”, apărut la Editura Pavcon (2018).