Post Solar Saints

Tristan observă că în ciuda eforturilor de promovare, participarea femeilor la conferință era de sub douăzeci la sută. Destul de firesc într-un domeniu cum e cel al Securității Naționale, mai ales la un subiect de dezbătut ce poartă numele Evaluarea pericolelor post Puls Electromagnetic. Cei din sală compuneau o amestecătură destul de ciudată: consultanți din Ministerul Apărării care urcaseră scara ierarhică sprijiniți de așa-zisele instincte de inteligență socială și, la polul opus, oameni de știință pe care anii de cercetare și articolele publicate îi transformaseră în vîrfuri ale unui domeniu îngust din astrofizică numit Helioseismologie. Împreună încercau să convingă reprezentanții guvernului (de asemenea prezenți în sală) că posibilitatea unui eveniment (natural sau cauzat de om) ce-ar incapacita tot gridul electric al Americii de Nord transformînd continentul la propriu într-o gaură neagră nu e deloc ficțiune și că probabilitatea ca o astfel de catastrofă să aibă loc ar trebui luată în seamă.

Ca advisor al secretarului de stat pe probleme de apărare, speech-ul lui Tristan nu trebuia să depășească douăzeci de minute: nu era necesar să se vorbească mai mult despre pulsul electromagnetic la înaltă altitudine care succedă o deflagrație nucleară deasupra solului. Probabilitatea unui atac nuclear soldat cu aproximativ un miliard de victime fusese evaluată la 10%. Pe de altă parte, probabilitatea unei furtuni solare majore în următorul deceniu fusese evaluată de NASA tot la 10%.

– Fie că vorbim de un atac fie că vorbim de un fenomen natural, efectele pulsului electromagnetic ar fi același. Linii de tensiune inutilizabile, transformatoare arse, sateliți distruși – deci, printre altele, telefonie mobilă și GPS inexistente.

După ce a luat loc înapoi în scaun, femeia din stînga lui, pe al cărui ecuson scria Ursula D’Aoust / U of Seattle, l-a întrebat semnificația răsăritului care apărea în partea de sus a slide-urilor pe care tocmai le prezentase. Observînd că era deosebit de atrăgătoare în ciuda taiorului gri, cu tăietură severă, Tristan i-a răspuns în șoaptă, cu un plus de însuflețire.

– Nu e răsărit, e Starfish Prime.

– Ce e Starfish Prime?

Tristan a zîmbit amuzat imaginîndu-și că totuși pentru europeni această lacună de istorie nucleară era probabil scuzabilă.

– Cel mai puternic test nuclear la înaltă altitudine, în spațiu de fapt. Ce ți s-a părut că e răsărit e de fapt poza exploziei la secunda zece.

Pe 9 iulie 1963, racheta Thor cu focos nuclear  a detonat la 400 de kilometri deasupra atolului Johnston. Starfish Prime a provocat un impuls electromagnetic mult mai puternic decît se așteptase, atît de mare încît majoritatea instrumentelor tehnicienilor militari au fost perturbate serios iar asta a cauzat dificultăți în efectuarea măsurătorilor precise.  Populația din zonă, neinformată dinainte de experimentul secret, află prin forța împrejurărilor – din prisma pagubelor produse aproape instantaneu. Pulsul electromagnetic  afectează insulele Hawaii (la 1500 km de punctul de detonare): sînt avariați trei sute de stîlpi de iluminat și se pierde complet legătura telefonică dintre Kauai și restul insulelor.

Tristan avea de gînd să îi povestească toate astea blondei de lîngă el la prima pauză – dacă avea norocul să fi venit singură la conferință și interesată să-i asculte scenariile apocaliptice, de care era atît de pasionat. Obsesia scenariilor apocaliptice nu-i afecta însă deloc atracția pentru femei, cum de altfel cu mintea se teleportase din sala de conferințe tocmai în sauna hotelului Marriot (unde se aflau cazați majoritatea participanților) cu Ursula în fața lui, transpirată și înfășurată doar într-un prosop alb cu nimic pe dedesubt. Tristan încercă să scape de scenariul plăcut care i se derula în cap, în care făcea concurs cu Ursula de care rezistă mai mult în saună, și făcu eforturi să revină cu atenția la prezentare. Un tip cu aspect de somitate răspundea deja la întrebări, semn că Tristan pierduse tot miezul prezentării acestuia.

– Există un sistem de avertizare?

– Observatorul heliosferic al NASA (SOHO) are un coronagraf spectrometric care în prezent e principalul instrument pentru analizarea perturbările magnetice. Totuși apropierea iminentă a plasmei solare este observată întîi de satelitul Deep Space Climate Observatory (DSCOVR), situat la nivelul orbitalei L1. Creșterea bruscă a densității, a forței totale a cîmpului magnetic interplanetar și a vitezei vîntului solar observate de DSCOVR ne previne de sosirea șocului interplanetar cu 15 pînă la 60 de minute înainte ca norul magnetic să lovească Terra. În funcție de viteza de deplasare a undei de șoc, acesta e intervalul de avertizare maxim pe care îl avem acum.

– Un sfert de oră să protejezi tot gridul? E imposibil.

– Tocmai de aceea trebuie să luăm măsuri. Să facem mai mult  pentru a preveni o catastrofă iminentă.

– De ce spuneți că e iminentă?

– Pentru că, simplu, analiza probelor extrase din calota de la pol arată repetabilitatea unui eveniment major în medie la fiecare sută de ani și al unuia catastrofic la fiecare cinci sute de ani. O furtună solară destul de puternică să pună în incapacitate tot gridul, așa cum este el acum.

– La cît estimați costul de modernizare al rețelei?

– Ei bine, este o cifră mare. Așa că, dacă îmi permiteți, cred că e mai indicat să încep cu o altă cifră: costul să nu facem nimic. Cele mai profesioniste estimări pe care le avem plasează costul avariilor după un eveniment de genul Carrington din 1859 la două trilioane de dolari în primul an…

– Două trilioane? E aproape cît pachetul de stimulare după recesiunea din 2008!

– Da. Păi numai avariile flotei de sateliți ne-ar costa 70 de miliarde. Apropo, asta e estimarea NASA, nu a mea. Apoi transformatoarele de rețea. Cîmpul electric e produs de voltaj iar cîmpul magnetic de curentul electric. Cîmpul electric poate fi izolat de un obiect care nu e bun conducător, cum ar fi o cabană din lemn, pe cînd cîmpul magnetic nu. Așa că, imaginați-vă, cîmpul magnetic vine frumos din spațiu și trece de-a valma prin tot ce găsește, cum ar fi linii de curent electric sau șine de cale ferată sau transformatoare, iar aici (cînd trece prin bobinaj) mută cîmpul magnetic de operare din miezul transformatorului și produce niște unde armonice anormale pe care nici transformatorul, nici rețeaua nu le poate susține. Ce am spus aici se traduce în toată rețeaua căzută, toate căile ferate neoperaționale, toate turnurile de telefonie mobilă, și așa mai departe.

Așa că două trilioane e o cifră foarte conservatoare. O „notă de plată” mai reală ar fi cred pe la vreo 20 de trilioane. Așa că acum sînt în măsură să vă spun cît ne costă alternativa: restaurarea cea mai de bază, adică doar înlocuirea părților critice ar costa guvernul federal în jur de două miliarde. Deci două miliarde comparat cu minim două trilioane. E o nimica toată.

– Un chilipir, ce mai!

Mare parte a celor din sală au izbucnit în rîs.

Chiar și bărbatul de pe podium.

Prezentările au continuat toată după amiaza iar la final unul dintre organizatori le-a reamintit programul zilei următoare. Tristan și-a luat la revedere de la vecina de scaun cu un zîmbet și un see you tonight prin care voia să-i semnalizeze că el va fi prezent la cocktailul de seară. Dacă îi plăcea de el acum era mai sigur că își va face și ea apariția acolo după cină.

Hotelul avea un design cum nu mai întîlnise. La parter nu exista decît o sală mare open space cu dale de marmură albă și coloane de granit, singurul lucru care ieșea în evidență fiind ușile metalice duble de culoare galben-crom  ale celor trei lifturi. Recepția era mai sus, în mezzanine, și tot acolo era barul unde organizatorii trimiseseră invitațiile pentru cocktailul de la 8:00 PM, stil mix&mingle. A găsit-o repede acolo, bronzată și îmbrăcată într-o rochie scurtă, albă, de vară asortată cu un colier imitație de perle. Au început conversația vorbind despre conferință, subiecte serioase, ca toată lumea din jur, doar că ei s-au retras la o masă de două persoane într-un colț mai ferit. Tristan a realizat repede cît de diferit raționa Ursula față de el pentru că, de exemplu, ea era de acord să facă lobby pentru modernizarea rețelei electrice doar pentru că era o bună investiție economică – cererea uriașă de transformatoare și alte componente de rețea ar fi creat o mulțime de locuri de muncă. Ar fi scăzut șomajul și așa mai departe.

– Dar în nici un caz nu cred că se va întîmpla un cataclism de genul ăsta în timpul vieților noastre. La urma urmei nu s-a întîmplat niciodată.

– Niciodată pe naiba! Ba și normal că s-a întîmplat. În medie la fiecare cinci sute de an unul, dar pentru că nu exista curent electric și nici transformatoare sau sateliți oamenii nu sesizau nimic prea din cale afară pînă la acel Carrington Event – care a fost menționat de cel puțin opt ori azi la conferință. Atunci aurora boreală s-a văzut în toată lumea, de exemplu deasupra Munților Stîncoși a fost așa de strălucitoare că i-a trezit pe căutătorii de aur care au început să-și pregătească micul dejun convinși că e dimineață. Tehnologia cea mai de vîrf a anului 1859 era telegraful. Funcționa cu o banală sursă de curent și totuși cînd aia s-a ars curentul indus în fire a făcut posibilă telegrafierea pentru încă vreo două ore. Fără nici o sursă de curent, îți dai seama? Și e foarte posibil ca așa ceva să se întîmple oricînd. Soarele are o activitate ciclică, de exemplu își inversează polaritatea magnetică la fiecare unsprezece ani, nu ca Pămîntul la vreo două sute de mii, iar erupțiile de plasmă sînt și ele ciclice.

– Și dacă nimeni nu o să facă nimic?

– Cel puțin eu să fiu pregătit. Pe lîngă serviciu o să-mi amenajez o micro-fermă să fiu complet independent în caz de ceva.

– Da? Și nu ar fi bine să te și muți mai spre nord, că ai văzut ce au zis: nordul rămîne cel mai protejat de cîmpul nostru magnetic. Cum îți sună Alaska?

Tristan ar fi vrut să-i răspundă că Alaska ar suna ok dacă ar fi și ea acolo dar era prea devreme pentru gluma asta.

– Da, ce tare ești tu: să dîrdîi de frig nouă luni pe an și după fiecare doișpe să mă oftic că am stat degeaba și nu s-a întîmplat nimic!

Au rîs. A întrebat-o din priviri dacă să-i ia și ei un pahar nou de pe tava chelnerului care trecea prin mulțime și ea a aprobat.

Pe Tristan îl excita faptul că Ursula nu era în stare să înțeleagă lucruri elementare de matematică.

– Nu, nu nu… Am zis că probabilitatea unui atac nuclear în următoarea sută de ani e zece la sută și a unei furtuni solare majore în următorul deceniu e tot zece la sută. Dar asta nu înseamnă că sînt egale. Dacă o iei intuitiv și dă 1% probabilitate atac nuclear în următorul deceniu.

– De ce?

– Pentru că împărți probabilitatea aia la zece decenii cît are un secol și-ți dă unu.

Ursula îl privi direct în ochi peste masă și ca să scape de teama că fără să vrea o să-i cadă privirea spre decolteul ei, Tristan începu să-i explice cu pixul pe șervețelul alb cu logo-ul „Marriot hotel” în colț modalitatea corectă de a deduce șansa ca un eveniment să se producă în următorul deceniu știind că acel eveniment are probabilitate zece pentru următorul secol.

– Deci știm că P(T <100) = 0,1, da? Dar noi vrem să calculăm P(T<10) iar asta e echivalent, normal, cu P(T<10) = 1 – P(T>10). Adică unu minus e mic (numărul lui Euler) la puterea negativ lamda 10. Pe urmă funcția lamda o găsim din prima formulă, o să ne dea – ln(0,9) / 100. La final nu dă exact unu dar foarte aproape, așa că se poate aproxima fără probleme.

– Da? Și crezi că roseul ăsta de mi-l tot dai pahar după pahar mă ajută să înțeleg? Mai bine spune-mi de ce te cheamă Tristan? Ce nume frumos.

– Mai bine spune-mi de ce nu te cheamă pe tine Isolda.

– Ba poți să-mi spui și Isolda dacă vrei, dar numai pînă mîine dimineață.

– Și mîine dimineață ce se întîmplă!?

– Mă transform la loc în asistenta decanului de la Science.

* * *

Autobuzul spre aeroport era arhiplin și Tristan observă cu puțină nemulțumire că la cîți oameni în vîrstă se urcaseră trebuia să se mulțumească cu un loc în picioare. Geamurile erau acoperite de reclame și hîrtii scrise de mînă pe care spunea „noi spre deosebire de ceilalți ne încăpățînăm să nu urcăm prețul la bilet!” așa că neputînd privi afară a trebuit să se uite prin autobuz și astfel i-au căzut ochii pe telefonul din mîna unui asiatic imens de lîngă el, ras în cap și cu barbă deasă, ce părea scăpată de sub control – leită cu cea a recepționistului de la Marriot. Întîi a citit puțin din feed-ul său de Facebook: bărbatul se uita la poze și citea cu multă atenție tot felul de mesaje idioate (ca, de exemplu, un tip cu o biblie în mînă cu titlul „niciodată nu e prea tîrziu să citești o Carte!”) apoi trecea la altă postare, mai în josul ecranului, și după ce a evaluat minuțios vreo alte două postări stupide, aparent a fost cuprins de un moment de remușcare pentru că a revenit înapoi la cel cu biblia și i-a dat un like. Din cînd în cînd apărea un cuplu de bătrîni, ba la biserică, ba la restaurant, iar acelora le dădea mereu like. Tristan a dedus că erau părinții bărbatului, mai ales că amîndoi erau asiatici. După aceea bărbatul a schimbat site-ul. Tristan s-a chinuit să vadă mai bine prognoza meteo de pe telefonul tipului, pentru că asta părea să fie, dar spre uimirea lui nu era vorba de vreme. Era o adresă web pe care o folosea și el des, fiind un site de monitorizare a furtunilor geomagnetice și a apropierii lor live de Terra (https://www.swpc.noaa.gov/products/alerts-watches-and-warnings) – iar pe ecranul telefonului apărea ultima notificare:

Space Weather Message Code: ALTK04 Serial Number: 2159 Issue Time: 2020 Jul 25 2259 UTC  ALERT: Geomagnetic K-index of 4 Threshold Reached: 2020 Jul 25 2258 UTC Synoptic Period: 2100-2400 UTC   Active Warning: Yes Potential Impacts: Area of impact primarily poleward of 65 degrees Geomagnetic Latitude. Induced Currents – Weak power grid fluctuations can occur. Aurora Boreala – Aurora may be visible at high latitudes in Canada and Alaska.

Cu toate că nu îl observase la conferință, era evident că asiaticul participase și el la prelegeri. Altfel de ce ar fi fost interesat de furtuni geomagnetice? Deși Tristan auzise de existența unui cult nou înființat care prezicea că sfîrșitul lumii urma să fie cauzat de soare (un pîrjol apocaliptic, ceva asemănător cu popopul lui Noe dar pentru care nu aveai nevoie de o barcă pentru a trece cu bine ci să fii antrenat și pregătit să supraviețuiești off grid ) i se părea greu de crezut ca dintr-o coincidență asiaticul să fi fost nu numai participant la conferință dar pe de altă parte membru al cultului Post Solar Saints. Și totuși nimic nu era imposibil, citise de curînd în cartea lui Yuval Harari, Homo Deus că 25% din studenții la master sau doctorat din Statele Unite cred că Dumnezeu a creat din prima omul așa cum este el în prezent printr-un hocup-pocus realizat acum vreo 10000 de ani – și nu selecția naturală. Dacă ideea selecției naturale e înțeleasă cu adevărat, atunci se înțelege de asemenea că nu există suflet, iar asta e o idee terifiantă pentru orice religie. Nefiind deloc un tip rigid sau intolerant, Tristan intră în vorbă cu Chan, asiaticul, e adevărat, mai mult din curiozitate decît de altceva.

Cîteva luni mai tîrziu Tristan aderase și el la Post Solar Saints.

Inițial numele organizației îl confuzase, cum gruparea nu avea nici o legătură cu religia. Erau mai degrabă membrii unui cult masonic ce se pregăteau activ pentru a prelua dominarea planetei după următoarea mare furtună solară. În 1858 cavalerii templieri fuseseră expulzați de biserica luterană ca fiind „mileniariști”. Prin mileniarism se înțelege convingerea unui grup sau a unei mișcări politice de iminența unei transformări fundamentale a societății, una după care absolut totul se va schimba. În 1859 avusese loc evenimentul Carrington. Dacă umanitatea ar fi fost mai avansată științific, adică mai puțin înfrînată de canoane religioase, dacă la 1859 (în loc de la 1959) ar fi existat electricitate și televiziune și ONU atunci 1859 ar fi fost catastrofic și templierii ar fi avut dreptate cu un an înainte de eveniment. Post Solar Saints era o astfel de grupare seculară al cărui nume mai potrivit ar fi fost The Scientologists – dacă numele nu ar fi fost deja luat. Religia avea o pondere neglijabilă, strict vorbind. Dar să crezi cu o inconștientă convingere în exactitatea rezultatului probabilistic și în știință nu este oare aproape o nouă religie? Căci, cum spunea Ernesto Sabato, o femeie care a fost sanctificată, Sfînta Teresita de Lisieux, a avut pînă la moarte mari îndoieli în privința existenței unei ființe supreme. Un spirit religios nu e neapărat cineva care crede în Dumnezeu, ci acela care trăiește preo­cupat și frămîntat de o mare problemă existențială. Un ateu autentic trebuie să fie un ateu pur și simplu; dacă e ateu într-un mod energic și chiar violent, el este deja un spirit religios.

Pe măsură ce participa la întrunirile grupului, treptat Tristan uita că raționamentul (care reprezintă de fapt combinația a tuturor calităților personale laolaltă cu cunoștințe și experiențe relevante) este cel care ajută un individ în a-și forma opiniile și a lua decizii importante. Existența lui Solar Saints era marcată de convingerea marii perturbări ce va zgudui umanitatea din temelii. Scopul era ceea ce-i unea. Eventualitatea ca evenimentul să nu aibă loc în timpul vieților lor ci mai tîrziu, în cele ale urmașilor lor, devenea un detaliu mai puțin important – un amănunt secundar. Arhitectul piramidei lui Keops știuse că nu va trăi să-și vadă proiectul definitivat dar asta nu-i micșorase pasiunea pentru proiect. Într-un mod asemănător, membrii Solar Saints erau uniți prin însuși pregătirea planului de salvare și prin convingerea comună că, la un moment dat, grupul va deveni motorul ce va reporni umanitatea post solar. O societate mai bună, construită pe baza unor noi reguli și a unei noi filozofii. O nouă societate în care liderii vor fi ei.

* * *

Dis de dimineață, Tristan își conducea atent modelul S Tesla pe Coronation, stradă îngustă marcată de pîlcuri de brazi ce ascundea spre stînga autostrada I-40. Purta un tricou cu anchior adînc pe care îl primise cadou de la Ursula în aeroportul din Roma unde drumurile lor se despărțiseră. Cu toate că îl spălase de nenumărate ori de atunci, tricoul încă arăta impecabil, semn că materialul era de calitate. El îi luase niște ochelari de soare și-i spusese că poate culoarea lentilelor (bleu) o va ajuta să vadă viața strălucitoare și fără el în ea. Nici unul dintre ei nu dorise să își întrerupă cariera de dragul unei relații noi. Tocmai împlinise treizeci și șapte de ani dar arăta atletic și părul legat în man-bun îi dădea o alură adolescentină. Avea brațele puternice cu mușchii bine definiți iar expresia feței zîmbitoare, probabil și pentru că se uita la niște clipuri amuzante în timp ce mașina naviga singură. Pe partea dreaptă a străzii clădirile erau vechi, din cărămidă maro, toate cu aceeași arhitectură fadă, cu geamurile ferestrelor prăfuite și asfaltul parcărilor plin de crăpături prin care creșteau smocuri de iarbă. Suburbie. Reclame ieftine pe care scria Dorval Karate te așteaptă sau Reduceri finale la echipamente de golf și de-abia ultima clădire avea o piatră mare de granit cu încrustările Post Solar Saints. Clădirea gri strălucea în transparența cerului de cristal tipic lunii septembrie cînd aerele condiționate nu mai merg iar pentru pornit instalațiile de încălzire e prea devreme. Existau panouri solare pe post de țiglă și încălzire geotermică precum și toate celelalte caracteristici ale construcțiilor zero-carbon. Toți membrii Post Solar aveau obligația să dețină sau să își construiască locuințe off grid, zero-carbon, dar cea în fața căreia parcase, sediul din Washington DC, era cu adevărat state-of-the-art.

Umanitatea atinsese un vîrf absolut de prosperitate dar Tristan era de părere că de fapt, de cîtva timp, poate un deceniu, poate două, se trecuse de maximul absolut al bunăstării și începuse să aibă loc un proces de eroziune treptată. Din ce în ce mai mulți oameni erau nemulțumiți. Apăreau proteste peste tot, în toate marile orașe din toate țările, chiar și în cele civilizate, în care nivelul de trai era, oricum, ridicat. Era ca și cum populația își pierduse încrederea în capacitatea sistemului legislativ. Legislația, constituirea partidelor politice sau modul cum se desfășoară activitatea Parlamentului, toate inventate pe vremea cînd aparatul politic se mișca mai repede decît tehnologia. Acum tehnologia lăsase mult în urmă procesul politic, sistemul de votare și legiferarea parlamentară. Totul părea instabil, gata să se prăbușească: bursa, transportul în comun cu un deficit imens, sistemul de sănătate. Protejarea mediului – în prezent doar o lozincă răsuflată: era de acum evident că umanitatea era incapabilă să pună frîu consumatorismului. Nimeni nu știa ce urma să vină, nimeni nu se putea baza pe vremuri mai bune. Dar toți cei care își parcau calm mașinile în parcarea Solar Saints erau convinși că foarte în curînd un eveniment inevitabil, de proporții colosale, urma să zdruncine umanitatea din temelii. Un reset.

– Ce facem, așteptăm să vină toată lumea? întrebă Tristan observînd că era ora să înceapă.

– Ăștia sîntem toți, chicoti Chan. E ședință restrînsă, de la nivelul trei în sus. Nu, că era prea de tot: în ultimele ședințe spre sfîrșit, cînd vorbea toată lumea, aveam senzația că metafizicul preia conducerea asupra realității obiective, ca și cum revin vremurile alea cînd toată lumea credea în telekinezie și în energia piramidelor. În pana mea, mai rămîne doar să ne rugăm la OZN-uri! Nu-ți iei un capuccino?

Tristan alese un espresso, reveni lîngă Chan, își trase scaunul și chiar cînd să se așeze fu oprit de șoapta alarmantă a asiaticului:

– Nu sta pe scaunul ăla! E tare și îți dă hemoroizi!

Cum toate scaunele erau identice, Tristan se uită mirat în jur și atunci realiză că era o glumă idioată în stilul lui Chan. „Mare bou ești!”, spuse în gînd. În jurul mesei luaseră loc doisprezece oameni dar fără să se uite atent unii la alții știau că nu pot fi toți din moment ce lipsea liderul de grup. Cînd Rick a împins ușa de sticlă murmurul a încetat și bărbatul la costum și cravată le-a aruncat un hi nepăsător.

– Putem începe? a întrebat tînărul care lua stenograme.

– Știu că sîntem în întîrziere dar acum ce mai contează cinci minute în plus sau în minus cît să-mi torn și eu o cafea? a cerut Rick.

Prin fereastra perfect izolată nu pătrundea nici cel mai mic zgomot din afară. Și doar la cîteva zeci de metri de ei treceau tiruri cu marfă accelerînd peste denivelări.

Pe mobil Rick avea notate ideile principale ale ședinței, în felul ăsta nimeni din cei prezenți nu putea ști sigur dacă privirea pe care o va arunca telefonului înseamnă reîmprospătarea memoriei sau că își verifica mesajele urgente. Acum stăteau toți la masă dar nimeni nu lua cuvîntul.

– Acum ce așteptăm, întrebă Chan, un orator profesionist?

Rick îi aruncă o privire. Un inginer computerist, își spuse, unul bun. Ce varietate extraordinară de oameni. Un vînzător de mașini. Un realizator de documentare tv. O profesoară de fizică. Un director de întreținere la o uzină de igienizare și purificare a apei. Un secretar de guvern. Profesii în care dexteritatea, munca fizică nu aveau însemnătate – cu toții munceau cu capul, ca majoritatea membrilor Solar Saints. Acesta este atuul numărul unu al organizației, se gîndi.

– Așteptăm să se calmeze toată lumea, zîmbi Rick. Dacă furtuna solară ar fi mîine nu am avea mari șanse să ne impunem cu ceva. Dar lucrurile progresează bine în favoarea noastră. Avem deja rețeaua de internet proprie care ne leagă de Chicago, Seattle, San Francisco, Miami, New York, Baltimore și Atlanta. Alte orașe se vor alătura în curînd. O rețea solidă, reconcepută de la zero pentru a susține șocul. Totul susținut prin surse de energie alternativă. Printr-un noroc fantastic Tristan a reușit să coopteze un cercetător de la Crystal Clear Tech. Nimeni nu a auzit de ei, sînt start up dar știți cu ce se ocupă? Cu o nouă tehnologie de orientare și poziționare globală! Uită de GPS, uită de sateliți! Așa cum Elon Musk a regîndit designul automobilului repornind de la zero, la fel face și Crystal Clear cu poziționarea. Magnetometrele inventate de ei utilizează niște diamante speciale. Nu din cele care se înșiră în coliere.

Singura femeie din sală rîse, prilej pentru Rick de a-și înmuia buzele în ceașca de espresso.

– Sînt diamante special construite în laborator și au straturi atomice intenționat lăsate cu „anormalități”, mai exact cu atomi de nitrogen ce prezintă orbitali vacanți. Diamantele sînt nimic altceva decît cristale de carbon iar în aceste modificări făcute de Crystal Tech un anume atom de carbon e înlocuit cu unul de nitrogen – cel adiacent de carbon lipsește. Asta îi conferă o fluorescență atunci cînd e expus la excitare cu lumina laser. Dar configurația fluorescenței se modifică la cea mai mică fluctuație a cîmpului magnetic terestru. Ei bine, cîmpul magnetic terestru variază, nu este în nici un punct exact la fel. Peste tot există mici schimbări iar aceste magnetometre au încorporate în ele toată harta magnetică terestră. Astfel, comparînd luminozitatea ele pot reda locația ta exactă pe glob cu o precizie de treisprezece metri. Ok, nu de compară cu cei 30 de centimetri precizie pe care îl dă BeiDou dar e un sistem independent de sateliți!

– Ce e BeiDou?

– Satelitul pe care tocmai l-au lansat chinezii, noul concurent al GPS-ului american. Informațiile pe care vi le dau sînt de ultimă oră. Vom construi propriile noastre magnetoscoape – asta ne va da poziționare și localizare post solar. Vom avea propria rețea de comunicare prin cablu. Nimic wireless. Deci vom avea logistică, singurii care vom putea comunica și cu capacitate de a ne orienta și deplasa oriunde pe glob. Toate sediile sînt deja concept zero-carbon. Ne lipsesc ce?

– Mobilitatea, accesul la resurse și…

Dealerul de mașini întoarse privirea întrebătoare către Rick.

– Și mai ce?

– Capacitatea de a oferi supraviețuitorilor o alternativă viabilă? sugeră Chan.

– Corect. O alternativă care nu se poate oferi la opt miliarde de oameni. Pentru că nu există sistem de credințe și de valori care să nu aibă ca rezultat, (pe lîngă beneficiul grupului) o acțiune destructivă asupra altor grupuri. Religia catolică se propagă în detrimentul islamului și viceversa. Prosperitatea perpetuă a țărilor dezvoltate, posibilă în detrimentul țărilor subdezvoltate care au acces la mai puține resurse. Dragostea pentru aproapele tău este prin definiție un concept idealizat. Nu îl poți iubi la fel de tare pe copilul care moare de foame în Rwanda ca pe vecinul tău de șaizeci și opt de ani cu Alzheimer. Așa că, evident, trebuie să fim pregătiți moral să ajutăm în primul rînd grupul, să ne ajutăm pe noi. Umanitatea a avut dintotdeauna idealuri grandioase, s-a vorbit despre triumful omului asupra planetei și a naturii dar în procesul de „a deveni mai buni” am ajuns să tratăm animalele ca pe niște obiecte. Ei bine, e timpul să spunem lucrurilor pe nume: și oamenii au fost, sînt și vor fi tratați ca niște obiecte. Istoria ne învață că niciodată nu a avut loc o trecere majoră de la o sistem social la altul fără a se renunța la o parte din balastul uman. Evenimentul solar va fi echivalent cu asteroidul care a dus la dispariția dinozaurilor. Dacă o specie de dinozauri ar fi prevăzut și contracarat dezastrul, acum acea specie ar avea planeta la dispoziția lor. După taifunul solar, noi vom avea planeta la dispoziția noastră.

Rick făcu o mică pauză pentru a-și drege vocea și pentru a se asigura că e urmărit de toată lumea dar Chan și alți cîțiva interpretară greșit și începură să aplaude.

– Ca orice altă companie care se respectă trebuie să ținem întotdeauna un ochi pe competiție. Avem marele noroc de a concura cu un singur competitor. Guvernul. Și că veni vorba, Tristan, ai idee dacă se vor lua măsuri sau dacă deja s-a luat?

– După conferința de la Milano s-au pus laolaltă cei patru vectori – cum i-au numit ei –, de acțiune. O să vi-i iau pe rînd. Extinderea și achiziționarea surselor de alimentare de avarie. Nu s-a făcut nimic. Extinderea și urgentarea capacității de repornire după eveniment gen black-out total nord-american. Nici o măsură. Protejarea nodurilor critice din rețea. Aici urmează să se voteze un buget care țintește spre două sute de milioane de dolari upgrade.

– Poți tergiversa în vreun fel?

– O să fac tot posibilul.

– Asta vrea să aud! Continuă.

– Asigurarea unui număr suficient de persoane instruit corespunzător…

– Cum se stă aici?

– E partea cea mai hilară. În loc să angajeze, s-au dat afară vreo trei sute de oameni. Restructurări datorită fondurilor insuficiente.

– Super. Republicanii sînt prietenii noștri cei mai buni. Dă Doamne să fie realeși!

* * *

Tristan renunță la replica ce sigur ar fi scos-o din sărite și o ascultă în continuare.

– Nici nu știu dacă se mai poate. Aproape s-au închis granițele iar. Virusul face ravagii: e deja la a cincea sau a șasea mutație. Vaccinele nu țin pasul cu ele, mai bine zis birocrația. Pînă se aprobă un nou vaccin deja există o altă versiune a virusului. Ai auzit de avionul Air India plin cu oameni care se repatriau?

– Da, s-a rupt în două parcă.

– Mi-e frică să zbor cu avionul!

– Ți-e frică să zbori? Țin minte că CV-ul tău e plin de participări la conferințe.

– Nu, măi. Acum mi-e frică să zbor să nu iau virusul.

– Al naibii virus! Vreau să vii dar nu vreau să te îmbolnăvești și să fie din cauza mea. Ok, atunci! Mai așteptăm să vedem ce se întîmplă. La mine, cum toți pe care-i cunosc lucrează de acasă, totul e calm. M-am mutat în casa mea de vacanță din Vermont – de cel mai apropiat vecin mă despart vreo cinci hectare de pădure. Imaginează-ti cîtă nevoie am de tine!

Încheie convorbirea reflectînd la cît de surprinzătoare era viața. Ursula care în urmă cu un an nu voia sub nici o formă să renunțe la carieră, acum își pierduse serviciul. Dintr-odată voia să vină la el dar erau din ce în ce mai puține zboruri. La știri filmaseră hangarurile marilor companii aviatice, nouăzeci la sută din flotă stătea neutilizată. Omenirea nu fusese pusă pe linia moartă de vreo furtună solară, ci de un virus.

* * *

Era un cilindru de sticlă pe jumate plin cu M&M de toate culorile. Copiii nu mai văzuseră M&M de foarte mult timp și erau înnebuniți să ajungă la ele. Îi tot dădeau tîrcoale dar adultul le spusese că nu au voie să se atingă de dispozitiv. Gravitația le-ar fi împins pe toate afară dacă nu ar fi fost mecanismul de care trebuia să răsucești ca să primești două-trei sau cîte intrau în compartimentul minuscul. Mecanismul fusese modificat în vederea experimentului: nu era de-ajuns să răsucești, trebuia să observi că tubul pe care alunecau bomboanele trebuia aliniat cu orificiul de intrare al compartimentului. Dacă observai că nu sînt aliniate îți putea veni ideea să tragi și să răsucești de mecanism în același timp.

O fetiță șatenă țopăia în mersul ștrengarului din ce în ce mai aproape de distribuitorul de M&M.

Toți copiii erau acum atenți la ea: o Evă care se apropiase prea tare de fructul oprit.

– Fetițo, nu te mai juca pe lîngă el că o să-l dărîmi! a spus cel cu pantofi prea mari în picioare.

– Nu mă cheamă fetițo! a răspuns sfidător dar băiatul nu a întrebat-o cum o cheamă așa că a început iar să țopăie murmurînd încetișor, ca într-un cîntec: „Ali-na, Ali-na, Alina…”

– O să-l dărîmi! a avertizat-o băiatul brunet cu ochi căprui.

„Dacă se dărîmă poate că o să se spargă și or să se risipească toate pe jos” – s-au gîndit toți deodată, chiar și Alina care s-a oprit la un pas de recipient. Acum era un fel de mic zombie, creierul îi fusese substituit de sute de bombonele colorate care îi comandau ce să facă. Întinse palmele, lacomă.

– Nuuu! a strigat cel cu pantofii prea mari.

Alina nu a reacționat. Acum deja se juca singură de-a mersul la magazin. Băieții sînt proști și nu știu să se joace decît de-a războiul dar fetițele ca mine se joacă de-a familia, de-a mersul la cumpărături, de-a gătitul.

Dar aici nu avea cu cine să se joace de-a gătitul pentru că era singura fată. Cei trei băieți se jucau numai între ei. Acum era prima oară cînd o băgau în seamă. Intuitiv știa și motivul. Pentru că era mai curajoasă ca ei. Pentru că nesocotea indicația adultului.

– Oare de cîți bani să-mi iau bomboane? Aparatul ăsta merge cu monede de cît? Vreau nouă albastre, trei roșii și șase maro. Ba nu! Vreau nouă roșii și nouă albastre ca să pot să joc țintar eu cu mine și să le mănînc pe rînd!

În timp ce se delecta visînd la alte posibilități și culori de M&M cei trei băieței s-au apropiat chiar lîngă ea.

Pofta i se citea în priviri. Spre deosebire de comportamentul copiilor mai mari sau de cel al adulţilor, nu încerca deloc să și-o ascundă. Își dorea nu numai bomboanele M&M. La fel de mult își dorea să bage bani în distribuitor, să audă clinchetul monedei rostogolindu-se în intestinele mașinii, să răsucească mecanismul, să aștepte restul, să strecoare mîna acolo cu puțină teamă, să simtă bombonelele în palmă fără să le vadă.

Apoi să le scoată în lumină și să le vadă toți. Sînt toate doar ale ei!

Dar mașina asta funcționa fără bani. Amintirea Alinei era dintr-un trecut fericit în care existau părinți cu care mergea la lecții de înot. Cînd peste tot, în stațiile de metro, în școli, în cluburile sportive, existau distribuitoare de înghețată, de Pepsi. Și toate erau reci ca gheața pentru că erau băgate non stop în priză.

Zi și noapte.

Degetele fetiței atinseră mecanismul. Acum nimeni nu îi mai spunea să se oprească, se uitau toți hipnotizați cum îl răsucește. O dată și încă o dată. Nu ieșeau bomboane.

– E stricat, a spus dezamăgită.

Toți patru erau dezamăgiți.

Atunci băiatul brunet cu ochi căprui s-a uitat atent prin geam și i-a spus că dacă trage s-ar putea să meargă.

Alina a răsucit și a tras. Bomboanele au început să curgă într-o cascadă colorată. Reculau la contactul cu gresia, ca niște bile de ping pong iar zgomotul pe care îl făceau miile de M&M frecîndu-se unele de altele și izbind parchetul li se părea asurzitor. Alina și-a dus ambele palme la gură. Băiețeii au făcut și ei ochii mari. Chiar erau îngroziți. Nimeni nu se așteptase să cadă chiar toate.

Adultul a apărut și el, cobora repede treptele scării de metal. Încăperea arăta ca un depozit părăsit.

– Noi am încercat să o oprim dar ea nu a ascultat, a spus băiețelul cel mai mic.

Acum adultul o privea doar pe Alina.

Sub privirile lui acuzatoare, fetița a început să plîngă.

– Nu ea e de vină, s-a auzit răspicat vocea celui blond.

Adultul s-a răsucit întrebător spre el.

– Eu i-am spus cum se face ca să curgă bomboanele. Fără mine nu știa cum și bomboanele n-ar fi dat în afară.

Bărbatul purta pantaloni kaki, hanorac negru și o șapcă verde pe cap. A mîngîiat-o pe Alina pe creștetul capului și i-a spus să fie liniștită, de data asta nu e supărat pe ea. Apoi a făcut un pas și s-a oprit în fața băiatului brunet care stătea cu ochii în pămînt. L-a luat de bărbie saltîndu-i capul pînă cînd privirile li s-au întîlnit.

– Bravo, Saidro, i-a spus. În curînd o să poți ieși afară.

* * *

Nu știu de ce mi-a pus mama numele ăsta. O fi fost un poet din antichitate de care-i plăcea ei sau un mare rege. Mamei îi plăceau mult poeziile, avea o cărticică neagră, cartonată, învelită și sub învelitoare scria Coran – toată ziua citea din ea. Cînd eu eram foarte mic mergea cu mine în părculețul de copii. Cît timp mă dădeam în leagăn ea citea pe o bancă și de cîte ori o întreba altă mămică ce citește ea spunea poezii. Eu așa am auzit. Tata nu citea deloc pentru că pe vremea aia adulții munceau. Își tot căuta de lucru. Era cu cincisprezece ani mai în vîrstă ca mama, avea părul complet alb, iar mama nici un fir de par alb, nici cînd a murit.

Am învățat să scriu și să citesc în limba asta în anul cînd am fost la școală. Ultimul an cînd s-a făcut școală normal. Apoi, anul următor cînd se apropia iar luna septembrie și m-am dus la școală cu mama să ne interesăm, era un afiș mare postat la intrare. De-abia așteptăm să ne reconectam, dragi copii! După aceea ar fi fost greu să mai prind limba pentru că cel mai repede învățasem în pauze, cînd mă jucam cu prietenii mei. Alții spun că înainte se învăța și de la televizor sau de pe internet. Mama și tata nu au învățat limba așa că au oricum ar fi murit. Limba te ajută să te descurci și să-ți găsești de mîncare. Cînd mama m-a pus să mă duc la spital să întreb de tata, chiar eu am vorbit cu doctorul și țin minte ce mi-a zis. Virușii au fost aici înaintea noastră. Ei sînt aici dintotdeauna. Noi am intrat în lumea lor, nu ei într-a noastră.

Deja începuseră să fie trimiși copiii. Virusul omoară orice adult dar nu s-a auzit de vreun copil să pățească ceva. Sîntem imuni, toți copiii sînt. Eu am semnat certificatul de deces al lui tata și am hotărît să fie cremat.

Copiii deja începuseră să ia deciziile grele.

Tata a fost dintre cei care s-au grăbit să facă boala, convins că îi va da imunitate și că asta o să-l ajute să-și găsească mai repede de lucru după aia – cînd alții or să stea în carantină, la adăpost de boală. Cei care își permiteau să stea la adăpost, nu din ăștia ca tata. Cînd a făcut-o a doua oară mama i-a spus că trebuie neapărat să lupte că are un copil de crescut. Nu știu cum a reușit să se vindece fără să meargă la spital, doar cu îngrijirile mamei. Mi-e frică să mă îmbolnăvesc iar, i-a spus. Și cînd s-a întîmplat, în ochii lui chiar de la început s-a citit resemnarea. Nu-i mai păsa de nimic, de mama sau de mine nici atît. Tot ce voia era să nu mai treacă din nou prin simptome.

Pînă la pubertate orice copil descurcăreț valorează de zeci de ori greutatea lui în mîncare. După aceea nu mai valorezi nimic, ești cum ar veni adult.

Nu pot să spun de ce am intrat în grupul lui. Cred că mi-a plăcut cum a sunat cînd s-a prezentat Sînt unul dintre Sfinții solari, Tristan mă cheamă.

Circulă zvonuri că pe perioada antrenamentelor alți adulți țin copiii în cuști. Tristan niciodată nu ne-a închis. E sever, dar de treabă. Știe că nu avem unde fugi atîta timp cît sîntem convinși că la el e cel mai bine. Avem echipament night vision, avem magnetoscoape cu hărți actualizate, avem locația sediilor off grid construite de ei înainte să lovească pandemia. Fiecare locație e un depozit în sine, cu provizii ce pot susține un grup mic ca al nostru doi sau trei ani de zile.

Dar pentru misiunea cea mai importantă dintre toate am trecut o mulțime de teste. Îmi vine să rîd cînd mi-aduc aminte o fază. Nu suport ideea de unghii pilite și odată, seara la culcare, Tristan m-a întrebat ce aș face dacă aș fi singur pe o insulă pustie și nu aș avea unghieră dar aș avea o pilă, ce aș face: le-aș lăsa imense sau mi le-aș pili?

După ce m-am gîndit ceva timp, mi-am făcut curaj și i-am răspuns.

Cred că mi le-aș roade cu dinții… Am răspuns bine?!

Atunci el a rîs și mi-a spus că a uitat să menționeze că întrebarea asta nu era tot parte din teste.

Dar la final am fost selectat eu, Saidro – singurul copil din grup care nu s-a născut în America.

Să recuperez de pe coasta de Vest, din Seattle, o femeie pe nume Ursula și să o aduc aici în Vermont.

Sînt sigur că o să reușesc.

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.