Quincunx

Niciodată nu putem recupera pe de-a-ntregul ceea ce am uitat. Și poate că așa e bine. Șocul regăsirii ar fi atât de nimicitor, încât am înceta-n aceeași clipă să ne mai înțelegem nostalgia. (Walter Benjamin)

Not only do I not know what I want to write, nor where I would like to get to, nor do I have a narrative project that I can formulate before or after my novels have come to exist, but I do not even know, when I begin one, what it will be about or what will happen in it, or how many characters there will be, not to mention how it will end […] The truth of the matter is that nowadays I still continue to write without much purpose and without an objective worth mentioning. (Javier Marías)

Câte vieți nu se alcătuiesc întocmai așa, murmurul unui părinte pe moarte, îndrumările neintenționate, însă pline de compasiune ale unui profesor dedicat, cuvintele prietenilor după ce discuțiile inutile s-au epuizat, iar acum se simt destinși și însuflețiți și în largul lor să vorbească despre tine și despre pasiunea pe care lor le-ai menționat-o doar în trecere și pe jumătate în glumă cu ceva timp în urmă, astfel de conversații sau discursuri –  căci tu nu poți decât să asculți – te condamnă din clipa în care ochii s-au oprit în dreptul tău,  degetul care arată către tine anulează orice gând ori replică, ești prins de unul din nasturii de la haină pentru a ți se reține atenția, nu poți privi în altă parte și nu poți spune că ești ocupat, la fel de bine cum nu poți fi brutal și să strigi ,, lasă-mă-n pace” sau ,,cuvintele tale nu valorează doi bani pentru mine, scutește-mă” sau ,,cine te crezi să mă oprești din ceea ce făceam ca să mă obligi să te ascult”, însă urechile au fost subjugate, nu te poți împotrivi oricât de mult ți-ai dori, iar dacă totuși o faci, dacă te smulgi din strânsoare, – întorci privirea de la părintele bolnav, chiar dacă mâna ta continuă să o strângă pe a sa prin cearșaful alb, iei în râs cuvintele învățătorului și privești pe fereastră la colegii care se joacă în curte, prietenilor le spui, rușinat, să înceteze – îndoiala și curiozitatea îți vor da târcoale și se vor lipi de haina ta ca funigeii primăvara: ,,oare ce-o fi vrut să spună mai devreme…”.  Confuzia, mi-a spus Mirek în acea seară îndepărtată și pe jumătate pierdută în faldurile memoriei acum, deși nu-și putea aminti unde citise sau auzise lucrul acela, este începutul înțelegerii, și cum visul copilăriei mele, a continuat, în vreme ce degetele sale rulau o nouă țigară, rămânea de nepătruns pentru mine, când profesoara de la școala din Wertach ne-a dus la o expoziție cu figuri ale Vechiului Testament, am înțeles pe loc că bărbatul acela cărunt, gol, cu părul și unghiile nefiresc de lungi, care hoinărea și trebăluia în patru labe printr-un desiș, și care-mi populase cu atâta stăruință obositoare nopțile, era regele babilonian Nabucodonosor lovit de nebunie, fiindcă avusese obrăznicia să mânie glasul creatorului. Dacă existase cu adevărat un motiv, mi-a mai spus Mirek în acea seară, pentru care hotărâse să studieze istoria nebuniei, acela nu putea fi altul decât amărăciunea pe care o regăsise în acea zi la muzeu pe chipul regelui care se crezuse invulnerabil, amărăciune pe care tu o recunoșteai acum în fiecare trăsătură de pe chipul său. V-ați luat la revedere în ușa barului și, înainte de-a te întoarce în camera de hotel, l-ai urmărit pe Max cum urca străzile ude, prost luminate ale burgului londonez Hackney, cu pasul său lung și apăsat. În acea noapte, încercând să-ți găsești somnul, prin minte ți-a fulgerat numele lui William Belcher care, spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, a stat închis pe nedrept timp de șaptesprezece ani într-o casă de nebuni din acel burg. Eliberat cu ajutorul unui medic renumit la acea vreme, Thomas Monro, Belcher și-a reluat viața pe domeniul său, peste care timpul trecuse ca o vijelie, depunând straturi nenumărate de praf și semănând buruieni pe grădinile care nu mai păstrau decât amintirea florilor îngrijite de William, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, ca și cum cei șaptesprezece ani n-ar fi fost nici mai lungi, nici mai dificili decât oricare altă zi. Ca un lucru făcut, înainte să adormi, realizezi că lucrarea lui Mirek despre nebunie, pe care o începuse în 1994, când  îi erai încă student, și o încheiase acum doi ani număra, nici mai mult, nici mai puțin de șaptesprezece ani de cercetare. Visul se deschide dinaintea ta într-o undă modulatoare care înaintează melodios pe partitura prăfuită a ecranului: dacă n-ar fi cifrele și semnalul sonor regulat ai crede că ești deasupra unei cărări ce se desenează sub ochii tăi pe măsură ce o privești și înaintezi, abia când vrei să te tragi înapoi câțiva pași constați că ceafa îți este lipită de podea, iar ceea ce mai înainte credeai că este măsurătoarea unei frecvențe este în schimb marginea de jos a perdelei din camera copilăriei tale care, în bătaia ușoară a vântului, își tremură imperceptibil faldurile ușoare, lăsând cele câteva raze piezișe de lumină să coboare pe muselina aproape transparentă. Camera este și nu este cea a copilăriei tale. Cum nu te poți mișca, îți rotești privirea dintr-o parte în alta și reușești să zărești marginea patului, noptiera fără sertar și ușa cu mânerul ruginit. Agățată într-un cui de peretele opus ferestrei, cam la nivelul pervazului, un pătrat închis pare o gaură în perete sau urma unui tablou înlăturat – înțelegi că e vorba de o gravură. Cea pe care tatăl tău o ținuse deasupra biroului său, cea despre care, în una din rarele sale scrisori pe care ți le trimitea din Skjolden, la câteva sute de metri de cabana unde Ludwig Wittgenstein locuise, și pe care, cum îți scria, o vizitez cu regularitate, Lewonard, rămân la marginea de sus și-i privesc acoperișul, o casă ce atârnă ca un neg pe obrazul pietros al fiordului, îți povestise despre lucrare că-i aparținea unui gravor prea puțin cunoscut sau nu îndeajuns de apreciat: Jacques Callot. Încă odată visul își schimbă logica și structura, și perdeaua sub care stăteai până nu demult întins s-a ridicat mult deasupra, pereții au căzut fără zgomot, iar în fața ta, încă culcat, s-a deschis un cer minunat, –  spuzit de stele – pe lungimea căruia o auroră boreală de culoarea smaraldului vălurește. Aburi groși îți ies pe naș și din gură și tot ce-ți mai amintești este că în acele clipe te gândeai că aceeași imagine sau una asemănătoare trebuie să fi avut și Jørgen Brønlund dinaintea ochilor în noaptea morții sale, când singur, fără hrană și posibilitatea de a se încălzi, cu picioarele degerate și mai mult târându-se, s-a băgat în crevasa în care avea să fie găsit șase luni mai târziu înghețat, strângând între degete jurnalul unde-și notase dățile și locurile unde ceilalți doi dispăruți muriseră. Ultimele cadre din expediția lui Alfred Wegener îl prezintă pe acesta ca pe un bărbat maturizat de climatul extrem, fumându-și pipa și urmărind cum îi este pregătită sania cu cei doisprezece câini. Nu știa că, asemeni lui Jørgen Brønlund și a celorlalți doi, nu avea să se mai întoarcă niciodată. Ca un lucru făcut, trupul lui Wegener este găsit după șase luni. Îngropat sub gheața pe care o cercetase în toți anii aceia, mormântul i-a fost delimitat și marcat printr-o cruce mare. Încadrată în partea stângă de un șir de platani tineri care se scutură de frunzele târzii, aleea ocolește întregul parc, și frunzele roșcate împrăștiate se adună în grămezi lungi la baza trotuarului din cărămidă cenușie ca un guler îmblănit; pe una din puținele bănci, două vrăbii ciripesc de la înălțimea spetezei în care își proptesc gheruțele maronii, înfoindu-se de frig și întorcând agile capetele dintr-o parte în alta. Prin geamul murdar al unui felinar neaprins încă, Mirek, închizând unul din ochi, încadrează conturul palid al lunii, care se arăta numai pe jumătate din spatele unui cumulus de culoarea granatului. La câțiva pași în spatele băncii pe care stă, odihnindu-și genunchiul bolnav, simte mișcare, se întoarce cu greutate doar pe jumătate și observă, după ce își împinge mai bine ochelarii pe nas, silueta maronie a unui câine hămesit care miroase și scormonește cu ghearele sub un călin des și surprinzător de înalt, care-și tremură crenguțele cu fructe roșii adunate în ciorchini. Caută în buzunarul pardesiului și găsește o bucată de covrig cumpărat în acea dimineață și, după ce ochește arbustul, i-o aruncă câinelui. Fără nicio legătură, poate doar nostalgia parcului gol, fără niciun grup de copii care să se joace, fără bicicliști sau alergători în pantaloni scurți, fără monumentalii bătrâni cu mâinile duse la spate, care se plimbau în serile fierbinți cu cămășile descheiate, din memoria lui Mirek se desprinde o gravură veche văzută cu foarte mulți ani în urmă, cel mai probabil în perioada când era încă student și frecventa cu tenacitatea unui îndrăgostit muzeele și bibliotecile din Brno. Le grande chasee, una dintre lucrările mai puțin cunoscute ale lui Jacques Callot, realizată între 1618 și 1619, surprinde violența și învălmășeala de oameni, câini de vânătoare, ogari și braci, cai viguroși și unul sau doi cerbi, care făceau obiectul isteriei mulțimii înarmate ca pentru război. Mirek își amintește că ce îi plăcuse la gravura lui Callot nu fuseseră duritatea și brutalitatea jocului în care oamenii secolului al-XVII lea se cufundau cu bucuria și entuziasmul descoperii unui teritoriu nou, ci ironia artistului care subliniase absurditatea și lipsa oricărui fel de echilibru sau stabilitate sau cumpănire între violența extremă și ipostaza unei naturi bogate, dar neputincioase. Se ridică după ce se întunecă de-a binelea, își ia servieta din vinilin și, la adăpostul felinarelor care răspândesc o lumină caldă, își târăște piciorul bolnav până în capătul dinspre nord al parcului, unde, când îl observă apropiindu-se, șoferul său aruncă țigara și urcă în Cord-ul negru, lucios, pe suprafața căruia crengile și lumina lunii desenează siluete. Fotografiile pe care le-ai găsit în fundul dulăpiorului în care mama ta își ținuse mereu pensulele și culorile au fost pentru tine prelungiri în memoria femeii despre al cărei trecut, ți-ai dat seama, cunoșteai doar frânturi, multe din ele povestite chiar de către ea și aproape toate făcând referire numai la perioada de după nașterea ta, însă pe măsură ce priveai acele chipuri și siluete care se aflau în compania mamei și care nu-ți spuneau nimic, în timp ce stăteai la masa de la bucătărie și fumai, așteptând să încălzească apa pentru cafea, ți-ai dat seama că acel copil și apoi acea tânără care-ți zâmbea și totodată te privea cu doi ochi apoși, enigmatici, avea o istorie care se sfârșise sau cel puțin își schimbase cursul după nașterea ta. Într-o fotografie de familie făcută cu ocazia unui botez, pe chipul de copil al mamei, încadrat de un păr bogat și negru, ți-ai regăsit propriile trăsături din anii aceia îndepărtați când un bărbat te ducea într-un parc care avea un carusel în care, de la înălțimea căluțului care se balansa și te învârtea și te aducea mereu în dreptul acelui necunoscut din chipul căruia nu-ți poți aminti decât norul de fum de țigară, pe care și-o aprindea cât tu te legănai dintr-o parte în alta, puteai să-ți zărești chipul în vitrina unei frizerii, chipul acela îmbătrânit și gol, aproape cărunt și gol.

Laurentiu Daniel

Citesc. Scriu. Si nu stiu pentru cat timp.

www.facebook.com/laurentiudaniel.ginghina