Războiul dracului

– Să lucra la el când erai calm, hodinit. Intrai în cameră diesculț, te spălai bine pe mâni, apucai cu atenție țesătura, o șerpuiai cu răbdare pe suluri, o țineai în palme ca pe un copchil în fașe, nu cumva să îți pice jos!

Babului Nelu îi revenea un gust amar de fiecare dată când își amintea vorbele  nevestei. Și, imediat, se simțea pustiit. De când îi murise Ana, locuia singur, pe strada Minei, din Ocna, cea care urca spre locul numit, La bulboace.

Neavând copii, singura moștenire pe care i-o lăsase răposata, era acel război de țesut, pe care nu se îndura să îl vândă sau să îl dea pentru pomenirea sufletului ei. Îl ținea și acum în camera din față sau din nente, unde se afla toată zestrea lor, cu care se luaseră.

De fiecare dată, se apropia de el ca un evlavios de-o icoană făcătoare de minuni. Când se apuca  să-l șteargă de praf, se punea în genunchi, urmărea cu cârpa să ajungă în fiecare colț al acestuia, să prindă fiecare urmă de praf. Măria îl ținuse și se purtase cu acel război, domnește. Nu se zărea nicio zgârietură. Nicăieri. Cât timp merjea cu spor războiu’, la ei în casă era tot pace!

Pe vremea când trăia, se adunau săptămânal vreo cinci, uneori și mai multe femei. În serile lungi și cenușii de iarnă, se așezau toate înconjurând războiul. Și, fiecare își găsea ceva de lucru, țesând, vorbind toati cele. În sobă ardea un foc albăstrui, transparent, despre care zicea babu că e frate cu aerul și nu ardea la atingere, mai că aveai senzația că se răcise și că aveau în sobă doar umbra unui foc.

– No aista, tu muiere, focul șe îl aveți voi în sobă, când vă strânjeți de vorbiți toati cele nimicuri, aista e foc de acela de arde în iad, tu scumpa mé. Acolo, nu e arșiță, șei carie ajung nu se fac imediat șenușă, suflete oropsâte, chinuite. Nu, acolo totul e reșe. Ne spunea moșu nost, că în iad sânt întotdeauna temperaturi cu minus… în iad e ca într-o pivniță săpată într-un ghețar. O pivniță de aceea plină cu vinuri domnești! Aflată pe tărâmul unde iaste iarnă de-a pururea. Și tot acolo, drașii îs albaștrii, au pielea rece, cum rece și de șenușă e și întunerecul de acolo.

– Mai meri, mă omule, că numai nimicuri grăiești, de zâși că ți-o mâncat șineva mintea! Bagi în sperieți femeile acestea de nu mai calcă pe aici, de rămâi chiar sângură de tot, numa’ cu tine, în pustietatea asta care duhnește a moarte uscată. Ia mai taci, mai bine, meri de vezi-ți de ale tale și nu te mai miesteca în trebi muierești.

Atunci babul ieșea izbucnind într-un râs scârțâitor de suna ca un fierăstrău ce sfărâma bolovani.

***

Nu era zi să nu intre în camera din nente. În lumina razelor de soare risipite ca un pumn de mălai peste toate cele, babul îngenunchea pe covorul de pe jos, lucrat la același război, primul covor făcut de Măria, când erau tineri de tot și mai copți ca un miez de prună râsipit prin iarbă, cum îi plăcea să își amintească.

Apuca, pe rând, sulurile, dispozitivul de separare și de dirijare a firelor, ițele, pedalele, suveicile, vatalele. Le ștergea cu grijă. Acționa calm, parcă ar fi mângâiat fiecare din aceste piese de lemn, lucioase, tocite de atâtea atingeri. Fără nicio zgârietură. Atunci închidea ochii și simțea imediat un sunet îndepărtat, de bondari sau de pietre aruncate în adâncul fără margini al fântânii, sunet care venea parcă din interiorul fiecărei fibre de lemn.

Se revedea pe sine, în tinerețe, la hora aceea de Sânziene, în potopul de atunci, când fiecare strop de apă ardea și fulgerele desfigurau cerul. Ei, tineri și tinere, unii scăpați din război, jucau în iarba noroioasă, în costume populare pline de tină, cu picioarele goale. Când, dintr-o dată, se făcuse puțină răcoare și începuse o ploaie care cădea doar în anumite porțiuni, parcă nu uda pe nimeni, căci stropii păreau destul de fierbinți. O ploaie uscată. În seara ceea, apăru din senin o lună, care la început fusese cât un punct de lumină, cât o pară, apoi crescuse din minut în minut, încât aveau senzația că luna se va izbi de pământ. O lună canceroasă.

El, împreună cu tânăra Măria, stăteau întinși în iarba bătătorită, epuizați după urgia acelui dans nebun. Corpurile le pulsau, păreau bășici gata, gata să explodeze. Le ardeau teribil de zici că cineva turnase smoală pe dinăuntrul lor. Asta era tinerețea, o smoală turnată pe dinăuntru.

Își mai amintea doar că, a doua zi, după Rusalii, după ce ploaia lăsase totul în jur pârjolit, ca după o arșiță teribilă, când luna gigantică, strivitoare era cât pe ce să se prăvale peste pământ, se născuse în sat, Onea, anormalul, cel nu fusese văzut de cineva vreodată.

Imediat, după ce ieșise din burta mă-sii, fusese trimis de acasă, undeva departe, în alte regiuni, în munți, la vreun pustnic care își făcuse milă de el și cu care trăise, de atunci, toată viața.

Cu toții știau că Onea s-ar fi născut cu două capete împreunate, băgate unul în altul. Când băgară de seamă grozăvia, mare jale se abătuse asupra familiei numeroase, cu alți 12 copii, și asupra rudelor, așa că hotărâră pe loc să nu îl arate nimănui, să îi îi facă un botez pe ascuns, să îl țină izolat, în pod dacă se putea, să nu ajungă nimeni la el, om, sau animal, căci, dacă bestia nu s-ar fi spăriat de bestie, atunci, copilul ar fi fost sfâșiat. Mama lui, Mioara, își pierduse mințile, la scurt timp după naștere. Gurile rele o numiseră Maica dracului. Așa că Onea fusese dus imediat din sat, după ce îi făcuseră un botez în grabă, doar cu cei apropiați și imediat, în aceeași zi, dispărură cu el, într-o căruță care îi dusese la tren și de acolo, mai departe. Și nici nu se mai întorsese vreodată.

Alături de copil, plecară mama, tatăl și unul dintre frații mamei, cel care știa unde aveau să meargă, chipurile la acel pustnic, mai mult vraci, care stătea undeva în Munții Apuseni. Pe drum, mai vorbea lumea că îl înveliră atât de bine, încât nu se vedea nimic din el. Ai fi zis că duceau în pachet, un caș, învelit în grabă, în atâtea ziare, nu un om.

Despre toate acestea își amintea ștergând războiu’. Apoi, imediat apărea gustul și se simțea din nou singur, teribil de singur. Simțea că îl spintecă singurătatea, nu alta, așa cum dinții de furcă spintecă o claie de fân. În casă, liniștea creștea odată cu praful care se desprindea din războiul acela, în fire subțiri, fumurii.

Tot singur se simțea babul când într-o noapte, un zgomot de motoare mergând în același timp, asurzitor, îl trezi dintr-un somn profund. În toiul nopții singurătatea era și mai mare, ca un uger bolnav, plin totuși de lapte. Își îndreptă privirea înghețată în tavan. Îl cuprinsese o spaimă teribilă. Simțea că pe cer apăruse, din nou, acea lună imensă, care se îndrepta spre el, mișelește, să-l strivească. Mirosea peste tot, în cameră și în holul în care ieșise apoi, a iarbă cosită și-a putrefacție.

– Afară, un întunerec plân de grăsime, straturi pieste straturi de grăsâme neagră, căzută pe lume, povestea el mai târziu. Cu cât mă apropiam de camera din nente, zgomotul se auzea cu o putiere șâ mai mare. Vă spui, zâceai că am în casă zeci de motoarie care, atunci se urniră. Din cele drăcești, ce huruiau de-ți luau mințâle. Și zâdurile mișcau. Mă temeam să nu cază pe mine. Și mă apropai de ușa care se mișca din țâțâni, zgâlțâită de o lua nevoia, iar în jurul ei vedeam cum zidul crapă. M-am apropiat și mai mult, apoi m-am oprit. Am dus urechea să asculț.

Și m-am dumirit. Zgomotul nebunesc vienea de la război! Fără caznă, cineva lucra în cameră. Nu era doar un sângur om. Părea că o armată dădu buzna în cameră șâ lucra de zor. Mă uit pe fereastra tindei. Afară, după cum te văz și mă vezi, un întunerec de tri ori mai mult decât în alte dăți. Și mai era șâ ceață pe deasupra, de te apuca tusa, numai privind la ea. Și mă întorn spre ușa care mișca, mai să iasă, să cază pe mine. Și dau să deschiz, nu am pus mult efort, s-a deschis de la sine, deși o încuiam bine, de fiecare dată. Și când colo ce să văz. Mă bat cu palma pieste frunte, pieste grumaji, doar, doar de-oi visa să mă scol, să mă duc la jite. Ce, doară eu sunt om serios, nu mă încurc eu cu visele, blăstămatele. Dară, mă ciupesc, nu visam, eram treaz și pășesc spre cameră. Pie masă ardea ceva ce aducea cu un opaiț. Războiul merjea în draci. Era și el luminat, dară nu de la opaițul de pe masă, ci era, așe, o lumină ce ieșea din el. Și se mișca războiu’, se strâmba, se ghemuia tot și nu era nimeni pe scăunel, nici în cameră.

Și, acum vine grozăvia, dânsul merjea singur, în toți dracii. Și scotea un covoriu’ șe cădea în suluri-suluri în preajma lui. Nu se mai tărmina. Un covoriu’ în toate colorile și în toate sămnăle dă pe pământ. Minunat la privire. Sinșer, nu vi le poci spune pe toati cele minunății de modele, că nu le mai dibuisem pănă atunci și doară Măria le cam știa din hir în hir, avea habar de toate modelele posibile, căci primise cunoștință de ele, de la bunica ei, Saveta, cea care inventase măcar unul. Și nu se mai oprea, lucra sângur, blăstămatul. Covoriu’ ieșea, tot ieșea. Se îngrămădea de numa’. Ajunsăsă să ocupe tot mai mult loc.

Mi-era teamă că va sparje păreții și totul în jur. Venise dimineața și nu se mai oprea. În cameră nu mai era loc de cât covor se pusese pe jos și încă mai ieșea din el. Țesătura covorului era die nevăzut. Nu știam unde să mai merg. Mă prinsese și pe mine la mijloc, aproape să mă strivească! Băgasem de samă dară, că atâta covor venea de undeva din inema lui. El merea cu aceeași nebunie, care nu scăzuse, n-ai tu bai! Un covor țărănesc de toată mirarea la lumina zâlei, care apăruse din senin! Un covor blăstămat. Și războiu’ care aghia se mai vedea de sub sulurile șerpuitoare, dârdâia, duduia, sărea în toate părțile scoțând fără sațiu… Șâ nu se mai oprea.

Casa mi-era nîncăpătoarie, zâdurile dentre camiere fură spartie de furia cu care venea covorul și, în câtieva zâle, casă nu mai era, nice gospodărie, nice pământuri arate, totul era acoperit de namila ce tot ieșea și ieșea, nesătula. Nimic nu îl putea întrierupe.

Au vint dară, oamenii din sat, să uitau cu toții ca la bâlci, unii se apucară să arunșe cu chietre. Luară cu ei furci, topoare, ciocane, să îl răzbghească cumva. Războiu’ se auza din interioriu’ imănsei arătăriu care nu avea sfârșit și ne acoperea ca un șerpe uriaș, ca un balaur… Dădeau cu furcile, cu lopățile, au încercat să îl arză cumva, dar dejeaba. Războiul dracului, nu alta! Nu se prindea flacăra, nice de covoriu’, nice de războiu’. Dacă unii tăiau din el, imediat, materialu’ revenea la loc. Dară, uite așé, satul nu se mai viedea, nici case, holde, biserica, sfatul, Sighiul, nimic, nimic, doar un covoriu nesfârșit care creștea, creștea, de ajunjea până la cer.

Savu Popa

În prezent, profesor de Limba şi literatura română.
Publicaţii: A debutat cu poezie, în anul 2004, în revista Euphorion, din Sibiu. Debutul în volum, s-a produs în anul 2017, cu volumul Ipostaze, Editura Paralela 45, din Piteşti, iar în 2018 publică al doilea volum de versuri, la editura Cartea Românească, intitulat Noaptea mea de insomnie. A publicat poezii şi proze scurte în revistele Euphorion, Tribuna, O mie de semne, Literomania, Familia, Ateneu, Zona nouă, Revista Cenaclului de la Păltiniş, Lumină lină, Qpoem, Algoritm literar, Sintagme literare, Banchetul, Prăvălia culturală, Discobolul.
Apariție cu o proză în Antologia Pasageri, apărută în 2018 la Editura Paralela 45, în urma participării la Tabăra de proză Gheroghe Crăciun, la Ipostești, prima ediție.