Zidul de cauciuc

Aerul își făcu iar loc în plămânii ei după câteva zeci de secunde în care fusese împiedicat de degetele lui strângându-i gâtul ca o menghină. La fiecare inhalare o durere puternică îi străpungea laringele, apăsându-i corzile vocale. Încă o dată el îi luase dreptul la cuvânt și, dacă ar mai fi continuat presiunea în jurul gâtului pentru încă două-trei secunde, probabil și cel la viață. Cu jumătate de corp suspendat deasupra râului, ea nu se putuse mișca de teamă să nu cadă peste balustrada pontonului.

Se uită în jur, în căutarea cuiva care să-i surprindă ochii lărgiți și înfricoșați. Un semn că avea nevoie de ajutor, chiar dacă nu putea să strige. Dar își dădu seama că potențialii salvatori n-ar fi reușit să vadă nimic, din cauza spatelui masiv al bărbatului. Privindu-l, a înțeles încă o dată că n-ar fi ieșit vie dintr-o confruntare fizică. Iar acum îi luase și ultima armă pe care-o avea împotriva lui – glasul. Cu toate astea, nu-și putea permite să cedeze. Dorința de-a riposta se reaprinse în trupul ei slăbit, ca un băț de chibrit aruncat pe un braț de vreascuri uscate.

Cum ajunseseră în acea situație? Când se transformase acest bărbat într-o brută mânioasă și fără niciun dram de milă sau recunoștință? După câte făcuse pentru el, după câte îndurase… Iată-l, o privea încruntat, cu nasul strâns într-o grimasă, ca un buldog hămesit. Mirosea puternic a alcool, un miros ce îi intrase parcă în oase în ultimele luni. Era ca și cum alcoolul mirosea ca el, și nu invers. Să nu mai deschizi gura, i-a auzit glasul amenințător, dincolo de pumnul care-i atingea vârful nasului, să o deschizi doar dacă îți dau eu voie, ai înțeles? Pumnul tremura în fața ei, turtindu-i nasul și buzele. Zi, ai înțeles? Ar fi vrut să-l înjure, să-l facă să se simtă ca un om de nimic, să-l îngenuncheze doar cu puterea cuvintelor, să-i demonstreze încă o dată că nu era decât un parazit care se hrănea cu sângele ei, că simpla vedere a mutrei lui o umplea de repulsie, că nu trecea o zi fără a se gândi să fugă.

Nu fusese întotdeauna astfel. Avuseseră și ei zilele lor bune, cinele lor romantice, dansurile lente, privirile spre cerul înstelat, când nimeni nu îi putea vedea stând întinși pe acoperișul blocului, cu bitumul ars de soare în timpul zilei încălzindu-le spatele. Unde-i carul mare, dar cel mic, și centaurul – Alpha Centauri, corecta ea, iar el se strâmba scoțând limba. Ca să-l împace, făceau dragoste chiar acolo. Ea se uita în sus spre chipul aplecat asupra ei, schimonosit de grimasele de plăcere. Nu îi părea violent, deși uneori o plesnea peste sâni cerându-și apoi scuze. A fost un moment de nebunie, se justifica surâzând cu jumătate de gură. În același timp se gândi la părinții ei, la obrajii umflați și ochii învinețiți ai mamei, la zilele când taică-su pierdea câte un meci în lupta fără pauze împotriva alcoolului și venea acasă izbindu-se de poartă și de uși, spărgând geamuri și farfurii, aruncând cu scaunele în pereți. Auzea din camera ei, de sub perna trasă pe cap, sunetul palmelor când loveau carnea maică-sii, însoțite mereu de aceleași cuvinte: femeie proastă, femeie proastă… Nu a fost mereu așa, îi spunea apoi maică-sa, când rămâneau singure. Ne-am luat din iubire, nimeni în sat nu era mai fericiți decât noi.

Sigur, niciodată nu fusese mereu așa. Dar ce mai conta dacă acela era punctul la care se ajunsese? S-ar fi putut prevedea, desigur, evoluția lucrurilor, iar acum, când era deja prea târziu pentru a se trage înapoi din avalanșa de violență revărsată asupra ei, femeia își reproșa că nu luase exemplu din relația părinților, că nu reușise să identifice la timp comportamentul greșit al celui care își făcuse, între timp, un obicei din a o trata înjositor. Se uită la el cum se legăna pe marginea râului, de parcă s-ar fi aflat pe o barcă și nu pe o construcție solidă, din fier și lemn, iar dorința aceea de a riposta crescu și mai mult înăuntrul ei. Nu aș avea nevoie de foarte multă forță, își spuse. Zgomotoasă și întunecată, apa trecea pe sub ei, spre stăvilarul dincolo de care se prăvălea de la o înălțime de peste cincisprezece metri, într-o spumă albă și păstoasă. Închise ochii și respiră adânc. Ce voia să facă? Ce putea să facă?

Ca întotdeauna, între a vrea și a putea exista o diferență complicată. O scenă i se întoarse atunci în minte. O scenă pe care, din diferite unghiuri distorsionate, cu câteva detalii în plus sau în minus, tot continua să îi deranjeze somnul. Cea mai puternică senzație, care persista mai bine de un minut după ce revenea în realitate, era lipsa de aer. Senzația că se sufocă. Se desprindea cu greu din acea cameră din vis, fără uși sau ferestre, de trupul bărbatului fără trăsături aflat lângă ea, care mai întâi avea proporții normale, dar apoi se mărea și ocupa toată camera, se contorsiona în spațiul neîncăpător până ce devenea doar o masă de carne. Prăvălindu-se peste ea, în colțul unde se ghemuia cu capul între genunchi, pentru a înghiți cu disperare ultimele guri de aer… Se trezea mereu fără aer, fără vlagă, tremurând. În puținele dăți în care îi povestise visul, el râsese zgomotos: Te-a stresat rău tac-tu în copilărie, așa e? – i-a spus o dată, după ce se trezise în starea obișnuită. Era convins că, în vis, cel fără trăsături era tatăl ei și că vocea lui sau o mângâiere fugace ar fi fost de ajuns pentru a o liniști. Nu era așa!

N-ar fi ieșit vie dintr-o confruntare fizică, își repetă, mai mult pentru a se asigura de contrariul afirmației. Poate, dar poate că da! David l-a înfrânt pe Goliat cu o praștie. A potrivit acea pietricică minusculă într-un punct fatal, ochit, lovit. Ea nu avea o praștie și oricum nu și-ar fi pus încrederea într-o pietricică. Dar dorința de-a riposta continua să crească înăuntrul său. Doar un pas în gol, atât îl despărțea pe bărbat de apa întunecată și vuitoare, care părea să-și întindă valurile spre el, nerăbdătoare să-l primească în adâncurile sale. Nu avea nevoie de o forță extraordinară. Bărbatul abia dacă-și ținea echilibrul. O simplă împingere și o săritură înapoi, pentru a se asigura că nu o vor ajunge brațele lui, să o tragă după el.

Se uită în jur. Niciun posibil martor. Își luă suficient elan cât să fie sigură de forța împinsăturii. Era ca la proba de viteză din liceu, totul stătea în elanul de la început, în plecarea de pe loc. Zidul de cauciuc, zidul de cauciuc. Cuvintele îi trecură prin minte pentru un moment. I se părea o expresie foarte nimerită. Cu cât mai puternic te izbeai de un zid de cauciuc, cu atât mai puternic ricoșai înapoi. Unde o auzise? Ah, desigur, la verișoara ei, care se întorsese vara trecută din Italia. Spunea asta foarte des. Verișoara ei, Ada, pe care o surprinsese o dată privindu-l cu subînțeles. Iar Ada nu era singura femeie cu care își dăduse seama că el o înșela. Nu știa să se prefacă, ori poate că nici măcar nu-i mai păsa de la o vreme, cu atât mai puțin când se îmbăta, ceea ce o jignea, până la urmă, chiar mai mult decât fapta în sine. De parcă i-ar fi râs în față. De prea multe ori, când stătea lângă ea sforăind și scărpinându-și testiculele, trebuia să-i întoarcă spatele și să-și îndese nasul în pernă, pentru-a alunga mirosul de alcool și secreții ale unor trupuri străine. De prea multe ori îndurase.

Începu să alerge. Cine nu e gata, îl iau cu lopata, spunea ea în copilărie, când alerga alături de verișorii ei la țară, în curtea bunicilor. Apoi se lansa într-o cursă nebună, cotrobăind prin toate cotloanele. Îi găsea rând pe rând, pitiți după căpițele de fân, după vreun trunchi de copac, în podul casei sau pe sub paturi. Brațele, ca și acum, o ajutau să-și ia elanul necesar. În alergare, se apropia tot mai mult de el, iar imaginea lui îi tremură înaintea privirii precum coada unui crotal. În apă, în apă cu el, își repeta în gând, încruntându-se și strângând dinții.

Așa își închipuia, că aleargă. Dar până la bărbat nu era o distanță mai mare de o singură săritură, o singură faptă supraomenească, pe care de altfel știa că o poate îndeplini, că se află ascunsă nu atât în trupul, cât în spiritul ei. Și acum sosise momentul să o folosească. Își simți mușchii încordându-se, pregătindu-se de impact mai înainte ca mintea să-i transmită asta. Privirea își aduse și ea contribuția, depersonalizându-l pe bărbat, reducându-l la o simplă umbră legănându-se pe marginea pontonului – un obstacol, din care până de curând nu făcuse decât să ricoșeze, de fiecare dată când se izbise de el. Zidul de cauciuc, își aminti încă o dată de cuvintele verișoarei.

Și acum se lovi de el în același mod în care o făcuse până atunci. Se izbi cu fruntea de el ca de o cărămidă. Imediat, o durere de cap începu să o cuprindă, împreună cu o stare de amețeală. Se dezechilibră și căzu pe spate. Cu ochii încă deschiși, privi cerul. Albastrul său senin era cuprins de nori groși, cenușii. Vântul puternic împingea norii spre mijlocul bolții, creând o buclă, asemenea unui laț. Iar dedesubt văzu ceea se continua să fie doar o umbră, clătinându-se haotic pe marginea pontonului, arcuindu-se peste apa care devenise și mai zgomotoasă. Apoi, în acea formă nedeslușită, recunoscu gura bărbatului, a celui pe care obișnuise să-l numească bărbatul ei, cu buzele întinse peste dinții încleștați, și se întrebă dacă încerca să rânjească sau se pregătea să țipe. Își acoperi urechile și închise ochii.

Michel A. Pavelescu

Scriitor, critic literar și eseist român, stabilit în Franța. Între 2002 și 2005 a lucrat ca profesor de limba română în Iași, Cluj și București, apoi în cadrul USR, filiala Argeș, ca redactor al revistei România Culturală și Steaua Literară.
În 2013 a devenit lector în Istoria Literaturii Balcanice la Facultatea de Litere a Universității din Notre Dame. Actualmente este profesor asociat în cadrul aceleiași universități și director al Teatrului de Iarnă (Théâtre d’Hiver), secțiunea Courtmétrage. În 2012 a primit premiul „Le meilleur livre de l’année” al revistei La Nouvelle Revue Française pentru romanul său Les vies passées (Éditions Corti, 2011). Romanele Chrysanthèmes pour Ada și Au début il n’y avait pas de dieu au fost nominalizate la Premiul Sang d’encre în anul 2013, respectiv 2017.