1 Decembrie

Am rămas în bloc patru pensionari plus doamna Serea de la parter căreia îi spunem “tînăra pensionară” pentru că este la pensie doar de doi ani.
Un alt apartament este încuiat tot timpul. Proprietarii sînt diplomați, vin doar vara, în vacanță. Alt apartament nu se vinde de un an, Doamne cîți bani cer pe el! Făceam socoteala că la o sută de mii de euro îmi trebuiesc 384 de pensii adică 32 de ani. Doamna Petrescu a spus că nu e nici o diferență între 10 ani și 32, din moment ce oricum nu o să-i mai trăim. Domnul Benciu a protestat cu vocea lui gravă apoi, legat de asta, ne-a spus bancul cu cei doi impotenți care se destăinuiau unul altuia: eu nu mai pot să fac nimic de 10 ani. Eu, să bat în lemn, numai de vreo 5, zice celălalt. Doamna Petrescu a rîs cu lacrimi.
– Bine totuși că sînteți femeie.
– După optzeci cred că nu mai contează, sîntem aproape unisex.
Ne-am amuzat cu toții ca niște copii, coborîse și madam Bădescu, cu chiu cu vai, în cadru. Ea întotdeauna rîde ca și cum ar prinde glumele de la început, cînd în realitate nu aude nimic, pur și simplu este politicoasă, cum să stai serios lîngă trei oameni care rîd?
Afară e plăcut, frunze pe jos, toamnă. Nimeni nu mai face descrieri de toamnă la vîrsta asta, dupa atîtea toamne, totul e estompat de întrebarea oare cîte toamne mai prind. Descrierile sînt pentru tinerețe, după aceea toate toamnele sînt la fel, copiii să fie sănătoși.
Fata mea e în Canada. Convenția e să sune de două ori ca să nu mă grăbesc să ajung la telefon și să alunec din grabă pe parchet. M-a sunat să mă felicite cu ocazia zilei naționale. Nu știu care e termenul, “felicite” sună cam nepotrivit pentru o țară ca a noastră care pare că nu mai e a nimănui. Este un stat paralel care a pus mîna pe țară, așa spun acolo, la Antena 3. Cui îi mai pasă? Nici nu poți să suni să-i feliciți pe cei din statul paralel. Nu-i știe nimeni. Odată am făcut cunoștință cu patronul de la Carul cu Bere. Are și Hanul Berarilor și încă vreo două localuri de prima mînă. Mi-a dat un business card din cea mai simplă hîrtie, albă, fără nici un fel de gravuri, inscripționări, nimic, doar numele Teodor Alecu. Atît. Nici o titulatură, dedesubt numărul de mobil. Asta înseamnă să fii milionar în euro. Așa îmi imaginez business cardurile celor din statul paralel: un carton alb și în locul numelui doar un X, un Y, un Z. În loc de telefon, un desen, un blazon. Reproducerea unui tatuaj personalizat.
Ascultăm pe domnul Cristescu, fost profesor de istorie la liceul Gheorghe Lazăr spunînd despre Codul lui Hammurabi. Dacă un om din clasa superioară scoate ochii altuia din clasa superioară, atunci și lui îi vor fi scoși ochii. Dacă îi rupe un os, să i se rupă la rîndul lui un os. Dacă un om din clasa superioară scoate ochii unui om obișnuit atunci să-i plătescă aceluia 60 de shekeli de argint. Dacă îi scoate ochii unui sclav atunci să plătească proprietarului jumătate din valoarea sclavului. Concluzia domnului Cristescu este că omenirea a progresat.
– Totuși, am reținut de la știri ce asigurare s-a plătit după prăbușirea unui avion Air France cu pasageri negri, care ar fi trebuit să aterizeze în Africa și am comparat cifrele după ce a căzut un zbor KLM. Am calculat media pe pasager: raportul a fost de 1/20. E la fel, viața unui alb valorează mai mult decît viața unui negru. Logic ar fi să conteze doar vîrsta individului decedat. 65 de ani. Mai avea aproximativ 15 ani de trăit. Jumătate de milion. 20 de ani. Mai avea aproximativ 60 de ani de trăit. Două milioane.
– Nu. Contează și țara de proveniență. Compania de asigurare.
– Compania cu care zbori ar trebui să conteze, în ambele cazuri Air France-KLM. Nu a cărat o dată capre și o dată gîște, doar în ambele cazuri au fost oameni.
Doamna Petrescu ne-a spus că văzuse la știri imagini dintr-un avion Etihad, un șeic cumpărase jumătate de zbor ca să transporte șoimi. Toți erau legați la ochi.
– Oamenii sau șoimii erau legați la ochi?
– Oamenii erau legați la cap, că erau șeici.
– În China pescarii prind pești cu ajutorul unor păsări domesticite pe care le leagă la gît cu un laț, împiedicînd pasările să-i înghită.
– China o să cucerească toată planeta.
– Sau India.
– Ca să prevină luarea de mită, în India, prim-ministrul a scos peste noapte bancnotele de denominație mare. Funcționarii corupți care le țineau la ciorap au rămas cu niște hîrtii nefolositoare, se putea schimba doar o sumă mică. La televizor au dat un clip hazliu filmat în Delhi. A doua zi după decret, un tînăr pus pe șotii oferea niște bancnote din cele scoase din uz unei cerșetoare. Ea inițial se bucură apoi observă că sînt din cele bune de nimic și se înfurie, îl înjură, îl scuipă. Rîsul lumii.
Atunci am spus că așa ceva ar trebui făcut și în țara noastră, spre furia domnului Benciu, despre care dinainte bănuiam că păstrează bani ascunși în apartament.
Ce liniște e dacă se aud ciorile din copacul de lîngă spital! În urmă cu un an stăteau aici, lîngă blocul nostru, în plopii din față și tot croncăneau asurzitor. Probabil se dădeau cu părerea despre cît de grea va fi iarna. Oare ce anume le-o fi făcut să se mute anul ăsta tocmai lîngă spital? Noroc că se culcă imediat ce se întunecă, dar se și trezesc foarte dimineață. Ciorile sînt ca niște oameni cu servicii matinale: gunoieri, brutari. Sau ca niște pensionari.
– Acum e toamnă, se întunecă repede, mai ales că s-a schimbat și ora.
– Care, domnule, că e iarnă! E 1 Decembrie.
– Așa e, am uitat să vă transmit felicitări cu ocazia zilei naționale.
Toți se uită cam ciudat.
A fost un test.
Prin urmare nu sînt chiar nebun.
– Nu mai trebuie viză pentru Canada, mi-a spus fata la telefon.
– Ei, și la ce ne mai folosește acum nouă asta? zice domnul Cristescu.
– Mare e puterea de vindecare a lui Dumnezeu și maica Domnului, spuse madam Bădescu – deci din cînd în cînd mai aude.
Urmează să am a treia operație. Cristina, dacă nu ar fi trimis ea bani pentru mine, atunci în ce mă privește, 2018 ar fi rămas mereu în viitor pentru că eu m-aș fi oprit în trecut. Întotdeauna am avut o relație specială cu ea, cu toate că atunci, demult, am fost nemulțumit cînd am aflat că urma să avem fată. Ce preferi să te lase mai întîi, corpul sau capul? Sincer, prefer cazul meu, să mă lase corpul, e de preferat. Doamna Atanase are demență în stare avansată. A venit nepotul să-i aducă felul ei preferat de mîncare, i-a pus în față porția de somon la grătar, cumpărat de la restaurantul din colț. “Oo, uite ce drăguț e Paul, ce mi-a adus să mănînc!” a zis și și-a întors capul în dreapta, acolo unde era așezat soțul ei. “Să-mi spui dacă vrei să gusti și tu, aa, dar tu trebuie să-ți termini întîi paharul de vin, ești cu tabieturile.” Apoi a revenit cu capul înapoi, redescoperirea aceleiași farfurii de care uitase complet: “Aa, somon, mîncarea mea preferată! Minunat!”. Sau poate că e mai bine ca ea, să poți fi fericit de două ori, la fel de intens, pentru un același lucru? Oare cum ar fi să ai demență într-o iubire? Amîndoi, și ea, și el să sufere de demență. Să-și întoarcă fața unul la altul și să se redescopere exact cu aceeași bucurie. Dar culmea, exact asta înseamnă să fii îndrăgostit. Îndrăgostiții sînt un fel de bolnavi care uită mereu că deja s-au bucurat să se vadă, retrăiesc aceeași fericire, spun aceleași fraze, se mîngîie în acealasi fel, simțind aceeași fiori. Pînă la urmă, iubirea în sine e o demență.
– În urmă cu cîțiva ani, a fost o emisiune pe Discovery, reușiseră să prindă, în plină desfășurare, ciocnirea a două stele neutronice. Spuneau că telescoapele oferă date incontestabile: ciocnirea asta produce energie, radiații și metale rare. Echivalentul a sute de planete Pămînt din aur făcute în doar o secundă! Dar surprinzător, cînd ziarele au anunțat descoperirea, piețele bursiere au raportat că aurul a pierdut trei dolari.
Acum tehnologia s-a îmbunătățit și, pe măsură ce lentilele telescoapelor au atras planete mai aproape, oamenii de știință au demonstrat că dragostea, de asemenea, provine de altundeva din Univers și s-a infiltrat în solul planetei noastre în același fel în care a făcut-o și aurul cu milioane de ani mai înainte. În aceeași zi numărul divorțurilor a crescut. „Am crezut că toată dragostea era în inima ta”, a strigat ea atunci.
– Cine a strigat așa?
– Nu îmi aminesc cine a strigat. Era un strigăt pe multe voci.
– Ciudate povești mai ai, domnule Preda, dar sînt frumoase!
Cînd vorbeam despre iubirile noastre din tinerețe, observasem că nimeni nu se mai certa. Oricît ar părea de ciudat, toți simțeam tinerețea ca pe ziua de ieri. Zilele astea triste, de la sfîrșit, toate la fel, s-au comasat ca una și aceeași, mare cît o zi de post. Ziua cînd nu se întîmplă nimic și aștepți. Ziua cea mai lungă și în același timp cea mai scurtă.
– Îmi spunea fata la telefon. Cea mai înaltă oficialitate canadiană, azi, acolo la ei, la ziua României, a fost primarul orașului.
– Cam puțin.
– Bine că a fost și ăla.
– Da, bine că a fost, de acord, dar cam puțin.
– E ca și cum s-ar duce aici singură, Firea, la ziua națională a Canadei, la ambasadă.
– Păi de unde știți că nu este exact așa?
– Dar cine e Canada asta? Să zică mersi dacă o să aibă doamna Gabriela Firea timp de ei. Că sînt probleme multe la primarie.
– Sînt pe naiba! Singura lor problemă e cui să împartă mai repede banii și cum să ajungă și ceva înapoi la ei, zeciuiala, cum se numea pe vremuri, spuse domnul Cristescu. Apoi limba începu să i se împleticească. Toți săreau de la o idee la alta, ca niște oameni beți. Ca la un talk show de Antena 3.
Ciorile de lîngă spital nu se mai auzeau deloc.
Pe asfaltul din fața băncilor cădea lumina de la apartamentul doamnei Gherasim, de la parter. Bătrîna adventistă care nu ieșea niciodată să socializeze cu noi nu dormea – nici nu ar fi putut de larma discuției ce devenise din ce în ce mai încinsă. Trezit de glasul baritonal al lui Cristescu, motanul ei își luase poziția obișnuită, de așteptare, în fața ușii. Stătea acolo cuminte, fără să mieune, așteptînd ca sosirea sau plecarea cuiva să-i servească propriile nevoi. Dar privea ușa atît de nemișcat și serios încît părea că este un animal convins de puterile lui paranormale: convins că nu un om îi va deschide lui ușa, din întîmplare exact cînd are nevoie să revină la locuința stăpînei – ci exact invers, el, motanul îl chema pe om la ușă, cu puterea minții lui de animal superior oricărei alte specii. M-am ridicat și i-am deschis. A intrat exact așa cum o făcea de fiecare dată. Fără să-mi arunce nici cea mai mică privire, nici o urmă de mulțumire, nici o urmă de satisfacție că pătrunde în interiorul calduț.
Blocul e vechi și are patru etaje. Din fericire destul de vechi cît să fi fost prevăzut cu lift, toate blocurile de patru etaje construite după aceea, de după anii ’70, nu aveau lifturi. Așa se explică de ce poate cere familia Dobrescu o sută de mii pentru un apartament de două camere. Sînt din ce în ce mai mulți pensionari în București cu din ce în ce mai mulți copii plecați în străinătate.
– Mi-a recomandat fata un serial de dragoste, spune că e foarte bun, nu e deloc ca o telenovelă. Se numește Velvet.
– Trebuie să fie cu multă destrăbălare, ca toate filmele din ziua de azi. Copii din flori, femei care își pierd onoarea, bărbați fără scrupule.
– Tocmai. Dintre poveștile de dragoste cele mai captivante sînt exact astea în care femeia și-a pus în joc onoarea. Pentru mine povestea lui Tristan și a Isoldei bate oricînd pe cea a lui Romeo și a Julietei.
– Sînt la fel, spuse domnul Cristescu, dintr-odată liniștit, cu o altă voce, calmă, o cu totul alta decît cea cu care trezise adineaori motanul
– Romeo nu era însurat cu nimeni, și nici Julieta nu era măritată. Era vorba de ura dintre familiile lor și de o dragoste imposibilă. Nu era vorba de dezonoare propriu-zisă pentru că familiile lor anulau “greșeala” îndrăgostiților tocmai prin absurditatea idioțeniei în sine, de a ține o vrajbă de-a lungul mai multor generații. Compară acum tragismul din povestea cealaltă, în care e vorba de o iubire care depășește restricțiile cadrului social acceptat, al căsătoriei.
Isolda, fiica regelui Irlandei, este logodită regelui Mark din Cornwall. Regele Mark își trimite nepotul, pe Tristan, în Irlanda să o escorteze pe Isolda la Cornwall. În timpul călătoriei, cei doi cunosc ceea ce se numește dragoste la prima vedere și rămîn îndrăgostiți pentru totdeauna, fără șansă de scăpare. Nu contează că Isolda se căsătorește cu Mark, așa cum era obligată, și mai tîrziu că Tristan se căsătoreste cu Iseult din Bretania – cei doi nu-și pot uita dragostea unul pentru celălalt. Mereu speră că ceva o să se întîmple, ceva bun, dar în loc de asta se întîmplă ceva rău: Tristan se îmbolnăvește și trimite veste Isoldei sperînd că prezența ei îl va vindeca. În scrisoare se propune următoarea înțelegere: pentru ca el să știe mai din timp și să scurteze puțin din chinul așteptării, dacă Isolda decide să vină, velele navei care se întoarce purtînd-o, să fie albe. Dacă nu, atunci velele să fi negre. Iseult, care reușise să citească scrisoarea soțului, văzînd pînzele albe, îl minte pe acesta că în port acostează o corabie cu vele negre. El moare de durere înainte ca Isolda să poată ajunge la el. În cele din urmă, Isolda moare și ea de durere.
Soți răzbunători, așteptare, dor, sacrificarea onoarei, dragoste peste ani și pînă la moarte, în viața mea nu am citit ceva care să se compare cu povestea asta, și credeți-mă am citit destule povești de dragoste.
– Mai există una la fel de bună în legendele indiene, spuse domnul Cristescu. Soția unuia se îndrăgostește de alt bărbat care locuia pe malul celălalt al Gangelui. Și noaptea se ducea la ăla folosind un vas mare de lut pe care-l întorcea invers, ca să plutească…
– De ce nu se ducea ăla la ea?
– Nu știu doamnă, că așa e povestea!
– Sora soțului o vede într-o noapte și fără să-i mai spună fratelui decide să-și pedepsească singură cumnata adulteră: îi înlocuiește vasul cu unul de argilă nearsă în cuptor. În apă, vasul se înmoaie și aia se înneca sub ochii îngroziți ai iubitului ei care încearcă să o salveze dar își găsește și el moartea în fluviu.
– Da, Slavă Domnului că oamenii nu se mai omoară acum din atîta lucru.
– Acum? Păi spunea la radio de unul la noi în țară, trimitea același mesaj cuvînt cu cuvînt la o sută de femei și măcar zece îi și răspundeau să se întîlnească cu el.
– Si cum le păcălea?
– Nu le păcălea, pentru că importantă era poza, și chiar era un băiat frumos. Dar de scris, scria ca ultimul elev corigent la limba română: salut, sînt Gabi și aș vrea foarte mult să te cunosc, dacă și tu vrei să ne cunoaștem intim dă-mi un ping.
– Ce e ping?
– Nici o nu știu. Ce e domnule Preda, ping?
– Nu știu, trebuie să fie un englezism. Dar pot să o întreb pe fiica mea mîine la telefon.
– Eu cred că înțeleg din context, cred că înseamnă să faci cu ochiul, zise madam Badescu.
– S-a făcut cam frig.
– Da, s-a lăsat frigul, mai mult de un sfert de oră nu se poate sta.

***

Ne plimbam pe plajă și ai spus “acolo unde se vede capătul ăla de țărm, e Bulgaria?”
Am spus că probabil că da.
Am mers să-ți arăt hotelul Forum.
“Cum ar fi să stăm aici în loc de căsuțe? Cît poate fi la sfîrșit de sezon?”
Nu știu de ce mi se părea așa frumos hotelul ăla atunci, cred că piscina și clădirea pe fondul cerului albastru, baldachinele de pe margine, faptul că hotelul arăta așa occidental în ciuda plajei care era atît de românească. Parcă era și un Ford Taurus parcat lîngă piscină. Poate primul Ford Taurus care intrase vreodată în România.
Pînă la urmă visam să mergem la anul acolo, ne întrebam cît costă și am vrut să intru să aflu, dacă îți amintești am făcut cîțiva pași înăuntru și recepția mi se părea așa de departe, tu rămăsesei la baza scărilor și parcă nu simțeam că aș vrea să stau departe de tine nici măcar zece minute cît îmi lua dus-întors.
“O să verific altă dată.”
Dar nici măcar asta nu am verificat niciodată.
Stiu că am intrat în apă și era apa rece gheață iar la mal erau pietre, era o plajă nepotrivită pentru copii, mă gîndeam că după ce o să avem copii exclus să revenim tot acolo. Am intrat să văd plaja din apă, întotdeauna arăta diferit, îmi plăcea vederea dinspre larg spre țărm, toți oamenii pe cearșafuri, linia țărmului, neregulată, știu că te localizam între toate femeile și bărbații ăia în exact o secundă: o claie de păr negru, un păr cum ai spus și tu, unic în toată România, deci unic și pe tot litoralul românesc, unic în Costinești, era semnătura ta de la kilometri distanță.
“Stai bine?”
“Stai comod?”
“Nu ți-a amorțit mîna?”
“Nu-ți pui șapcă pe cap să nu te bată soarele?”
“Nu vrei prosopul de pe mine să te ștergi?”
“Vrei să te șterg eu?”
Întrebările care însemnau tu și care acum îmi lipsesc.

***

Mîine urmează o nouă “ultima zi”, ca toate celelalte de cînd ea nu mai e cu mine. Ziua cînd nu se întîmplă nimic și aștepți. Ziua cea mai lungă și în același timp cea mai scurtă.
Doar amintirile sînt diferite.

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.