Trecerea de pietoni

M-am dat jos din pat și am început să-mi enumăr mecanic motivele pentru care mă smulg din somn. Nevastă-mea doarme netulburată și în loc să mă enerveze, nu știu de ce, azi îi mulțumesc universului pentru cadoul neașteptat. Mă simt repede vinovat de plăcerea asta măruntă. Dar n-am chef să mimez azi deloc interesul. Aceleași dimineți statice, același ritm sacadat, zici că ne-a programat cineva să ne comportăm astfel. Când m-am abătut ultima oară? Iată ocazia asta minunată. Ies tiptil din cameră și îmi continuu ruga-n gând: dă Doamne să nu se trezească, dă … Mă felicit că fiică-mea a ales dormitorul mare. N-am avut nici un merit. Un moft, ce să spun, dar nevastă-mea a insistat, lasă, dragă, fata să aleagă! Are și ea un cuvânt de spus, nu așa am crescut-o?! Am lăsat-o. Așa, as fi avut baia en suite, cu siguranță făceam gălăgie și aș fi trezit-o. E bine să cedezi uneori. Înainte să ies pe ușă mai privesc o dată în urmă. Doarme. Așa liniștită cum e, chiar mă înduioșează. E frumoasă, dar rece ca un sloi. Ciudat, îmi pare neajutorată. Mă simt meschin de gândurile mele. Rutina nu-i așa rea cum spuneam. Exagerez eu. Uite, cum mă răzgândesc brusc! Cum ziceam, programat… Să revin neîncetat. La ce să revin? Nu mi-a spus ea că nu se simte împlinită? M-am dus la secție atunci în ziua aia ca un somnambul. Nu era că mă luase pe nepregătite, deși contribuise și asta, dar felul în care a spus-o, cu emfază prefăcută, căutându-și cuvintele cu grijă, mi s-a prăvălit lumea în cap. Am parcat motorul de-a latul în fața sediului, pe două locuri de parcare și mi-am dat jos casca cu greutate, temându-mă că o să văd mai bine lumea înconjurătoare și n-aș fi știut cum să gestionez cantitatea imensă de informații. Fantastică treabă! Cum ți se năruie așa dintr-o dată starea de bine. Luc mă văzuse palid, sau poate unde renunțasem la atitudinea mea jovială… Clar, aveam un aer agitat. ”Ți s-au înecat corăbiile?”, credea el că face o glumă bună, așa de luni dimineața. Cred că privirea mea fusese grăitoare. ”Bătrâne, ți-e bine? Ai pățit ceva?”
Trăiesc în orașul ăsta de la 23 de ani. Cu Luc am fost colegi la Academie. El era de loc de aici. A prins un post la secție și m-a adus și pe mine. Așa am ajuns eu aici. Să mai spun că n-am avut ambiția să urc scara ierarhică? Nu-i cazul. Ești nebun, zicea lumea, ce-ți trebuie ție să te afunzi în provincie când ai atâtea oportunități în capitală? Aveam, cum nu, dar întotdeauna am știut cu precizie care-mi sunt așteptările. Asta, până nu mi-au adormit simțurile de tot. Dar atunci eram tânăr și știam. Nu vroiam să fiu atribuit vreunei secții importante, sau să fac parte dintr-o elită specială. Mie, pedofili, teroriști și nebuni, nu-mi trebuie. În suburbia capitalei e calm chiar și cu gradul ăsta 3 de alertă teroristă ce a rămas activ chiar și acum. Mai dai un tichet de avertizare, mai o amendă sau, în cel mai rău caz, faci rondul prin cartier. Sau răspunzi la un apel local. De cele mai multe ori nu e nimic care să necesite deplasarea. Un camion ce blochează un garaj, rar vandalisme sau spargeri…
În fine, mă justific nesolicitat, în loc să las apa de la duș să mă împresoare. Am convins-o pe Anna să nu mai reducă din consum. Măi, eu vreau apă fierbinte și căldură în casă. Nu foarte flamand din partea mea, dar m-am săturat. Am făcut economii toată viața. Ce-i drept, ele m-au dus pe tot felul de meleaguri îndepărtate. Vacanțele scumpe nu se țin cu dezmăț, mă tot avertiza ea. Mda, de parcă ai cinci vieți și-ți permiți să-ți strici vreo trei cu nimicuri din astea care-ți fură micile bucurii. Ce să zic! De azi nu mai fac economii. Îmi plac aburii ce diminuează vizibilitatea în baia modernă. Sunt și nu sunt prezent printre ei. Dacă ar intra acum să se spele pe dinți ca în alte dimineți ar protesta față de gestul meu neglijent cu care șterg oglinda aburită cu prosopul meu de față. Printre vaporii de apă remarc parul încărunțit de la tâmple. Nu știu de ce, azi îmi conferă încredere. Mi-a zis Carla zilele trecute, la servici, că am un aer de bad boy în ultima vreme. E nostimă, așa urâțică cum este, are șarm și mult haz. Am investit în imaginea mea care pare studiată și pedantă. Nu ca să-i atrag atenția nevesti-mii. Am învățat ceva și din asta. Disperarea nu e propice relațiilor. În loc să-i arăt că sufăr ca un câine, i-am trimis tot felul de mesaje greșite. Am zăpăcit-o, dar merită într-un fel.
Tărăgănăm totul, până la epuizare. Vrem să dăm impresia fetei de stabilitate. Ea e la curent, însă e așa interiorizată, că n-am idee dacă suferă sau nu. În mod cert, bine nu-i e. A spus ea odată că după liceu o să plece de acasă și-și va face studiile la Berlin. Ne privea cu milă atunci, așa cum eram la sfârșitul unei dispute conjugale. Ultima. Cred că ne-a scuturat bine comentariul Sarei, chiar voalat cum fusese. S-a săturat și ea… De atunci am făcut un pact. Dacă nu să remediem, măcar să lăsam garda jos. Să vedem ce se întâmplă. Mmmm, m-am lungit cu pregătitul. Nu mi-am dat seama cum s-a scurs vremea, e deja 8 fără un sfert. Bon, am băut cafeaua singur, pe îndelete, am citit și presa pe tabletă și am ascultat selecția zilei de pe spotify fără a fi bruiat de comentariile ei negative. De când n-am mai făcut asta?! Dar trebuie să mă grăbesc, altfel ajung târziu. Cheile… Argh, de n-ar muta cheile, numai așa, să mă irite! Obsesia ei compulsivă să pună ordine în lucruri mă scoate din sărite. Îi e ciudă de libertatea mea. De senzația ce-o trăiesc când pornesc motocicleta. Ca s-o calc pe nervi, dacă am spectator, turez motorul pe loc, cât stă ea în cadrul ușii, chipurile să mă conducă. Pactul ăla nu era să simulăm până la a începe să credem și noi că e bine. Vrea să-i zburde inima, n-are de cât!
S-au făcut restructurări în secție în ultimii ani. Dar au și investit. Trăim în una din comunele luxoase din Brabantul flamand. Normal că se poate. Mi-a zis șefu’, ”tu poți să-ți alegi, sportiv cum te știu nici nu-mi imaginez altfel.” Și am ales. Mă deplasez mai repede cu motocicleta. Între timp, toți au dat-o cotiți când ni s-a sugerat să preluăm noi sarcini. Tot eu m-am oferit voluntar să fac câteva dimineți și fiecare după-amiază a zilelor de lucru, în fața școlii elementare din Jesus Eik. Dar am miercurea liberă, noroc cu sistemul pedagogic și ziua scurtă la școală. „Să asigure buna desfășurare de traversare a șoselei circulate intens”, asta scrie în specificitățile trasate de primărie. O singură trecere de pietoni semaforizată, dar cu modern parenting-ul ăsta ce preocupă întrega umanitate de zici că ei au inventat copiii – cică nu sunt în siguranță – trebuie să acorzi atenție protecției lor. Zici că întreaga poveste e o coreografie. Mai întâi se aliniază părinții cu copiii de mână la marginea trotuarului. Ne conversăm puțin de amorul artei, dar în sinea mea aștept momentul potrivit să opresc traficul. Între timp, domnu’ ofițer asta, domnu’ ofițer aialaltă, cred că îi flatează discuțiile nesemnificative cu un om al legii. Observ șoferii cu coada ochilor, cât să le descifrez intențiile. Unii par plictisiți, alții grăbiți, sunt și unii indiferenți. O parte sunt chiar binevoitori. Nu sunt acolo să încurc. Așa că mă ghidez după atitudinea lor. Ea dă tonul. Rar îi opresc pe cei grăbiți. Doar să se fi adunat prea mulți pietoni, ceea ce nu se întâmplă aproape niciodată. Ies în grupuri mici din școala asta mică. Le spun să aștepte și când mă decid, fac cei câțiva pași până la mijlocul șoselei. M-aș lăuda să spun că-mi sunt cunoscuți. La câți locuitori are orașul ăsta, plus cei în trecere… Dar viteza limitată la 30 kilometri pe oră, îmi permite să mă familiarizez cu unele figuri. Cei cu care am avut deja de câteva ori un contact vizual îmi zâmbesc complice. Chiar și când nu-i opresc. Sau mă salută cu un semn vag din cap. Sunt și cei care-mi evită privirea. Or fi având probleme cu autoritatea. Așa, în general, nu-i suspectez de nimic. De asta am vrut eu acolo. În jumătatea aia de oră am timp să-i studiez în elementul lor. Oamenii își arată adevărata față în trafic. Jumătate de oră mi se pare prea puțin, dar câte lucruri poți descoperi doar în treacăt. Venim pe lumea asta cu un set de reguli prestabilit, când le încălcăm? Atunci când credem că nu suntem priviți…
Eh, uită-te și la ăsta, nu vede că mă apropii. Sunt în afara programului, că i-aș arăta eu. Mda, n-am chef oricum să încep ziua cu o amendă. Pun pariu că dacă mă surprinde în oglinda din dreapta se fâstâcește. Data viitoare, acum, îl las în pace. Mai am oricum 5 minute până la ora 8 și drumul e mai lung de-atât. Cum ar fi să încalc eu regulile? Da’ așa, fără să mă folosesc de insignă. Hm? Mă întreb, dacă s-ar afla de ce zilele-mi sunt diferite de la un timp? Dacă s-ar ști așa dintr-o dată de ce lumea mea și-a pierdut din sensuri? De ce nu mai vreau să ne sincronizăm. Să bem cafeaua devreme, să stăm la rând la duș, să spunem nimicuri între două mușcături din felia de pâine prăjită. Pentru că ea-i nefericită. He he. Declanșatorul, nu urmarea. Cauză și efect. Eu suport consecințele. Stăteam așa ca prostul în după-amiaza aia, lângă semafor când tocmai îmi atrăsese atenția un șofer grăbit care probabil uitase că se află într-o zonă cu viteză limitată. Mă pregăteam să fac un gest de avertizare, dar mintea îmi rămăsese înțepenită la ora aia searbădă petrecută în pizzerie. Nu-mi stă în fire să fiu luat prin surprindere. La ce visam? Nu visam deloc. Rememoram discuția melodramatică de mai devreme. Îmi propusese să luăm prânzul împreună. De unde până unde? Parcă vroia să plece de acasă? Ah da, nu mică mi-a fost mirarea când am aflat că exact ăsta era motivul întâlnirii. La pizzeria din colț. Întârziasem. Am ajuns dupa ora 2… Și-atunci mi-a spus, detaliile curgeau, dar impactul n-a mai fost de neremediat. Adică, n-am mai vrut eu să-i dau loc pentru asta. I-am spus să-i fie de bine și m-am ridicat. Je vous salue, madame! A strigat după mine strident, dar nu m-am întors. Cum să mă descurc în situația aia penibilă, cu toți ochii pe noi?
S-a făcut 8 și 13, asta e, nu a stat lumea-n loc că am întârziat. Ce zi! Sticlește soarele teribil. Se anunță în sfârșit vreme bună. Excelent! Ce Dumnezeu se întâmplă? Când s-au adunat toți? Acum vin în valuri la școală?! Hei, ho, gata cu claxoanele, ce-i nebunia asta?! Dați-mi timp să parchez și să-mi scot casca. Atâta vânzoleală, pentru ce? Cine a creat haosul ăsta? Mda, ce șofer imbecil, și-a lăsat toată greutatea corpului pe claxon. Și pietonii, de ce n-au traversat? Le sugerez uneori că sunt aici doar să supraveghez. Le las inițiativa. Ce-i atât de greu să apeși butonul de la semafor?! Azi e ziua aia, în care doar asist în liniște și nu intervin. Hai, curaj, toată lumea în alertă! Măcar de nu m-ar privi așa exasperați de parcă le-am luat dreptul la viață. Să-i fac să creadă că sunt preocupat, dacă scanez scena încruntat, o să li se pară că sunt gata să iau măsuri eficiente. Mulțimea reacționează câteodată așa… Rumoarea se calmează. Ah, da, disting puțin câte puțin care sunt evenimentele ce s-au derulat până să ajung și ce-a contribuit la atmosfera încinsă. Un mini negru cu plafon roșu și două dungi de aceeași culoare pe capotă, oprit neglijent în mijlocul șoselei. Nu pare lovit. Unde s-a dus șoferul?! Și-a lăsat portiera din stânga larg deschisă. Aha, se aude Despacito la radio. Ce naiba fac, să chem ajutoare? Tii, în mod intenționat a tras șoferul de volan, cât să încurce toată circulația! Ha, mi-e familiar autoturismul. ”Domnule polițist, dar nu se poate așa ceva! Ne grăbim, întârziem! Faceți ceva cu femeia!” Aham, fac… Care femeie?! Sunt la fel de nedumerit ca voi, dar nu vă arăt. Unde vă grăbiți într-o zi ca asta, excepțională? Ce-aveți mai bun de făcut? Dacă era după mine, lăsam și eu mașina în drum. Să dansez ca un smintit sub soarele intens. Așa, de dimineață. Pe nepusă masă. Mda, a naibii uniformă. Măcar o dată să trec și eu neobservat. Să asist și să nu fiu obligat să intervin. Doamnă? Bună dimineața, doamnă. Bonjour… Poate nu vorbește flamandă… Ridică ochii spre mine. Așa aplecată cum era și cu spatele, n-o recunoscusem, cum stătea ghemuită să protejeze ceva. Ce? Mă fâstâcește privirea ei interogativă. Am uitat de ce sunt aici. ”Mmm, monsieur l’officier, ça va?” Tu mă-ntrebi…ea mă-ntreabă pe mine?! Iar privirea asta ironică, cercetătoare, invazivă. Trece pe-aici cu regularitate, 5 zile pe săptămână alege să mă ignore, observându-mă doar cu coada ochiului și o urmă de amuzament pe față. Și acum, ça va, așa din senin?! Am oprit-o eu prima oară când accelera flagrant? Nu. Mi-a fost suficient sentimentul de vinovăție, autentic. Atunci mi-a și zâmbit prima dată. Cald, contrastant cu aerul ei arogant. Hai, să dau impresia că sunt important și gata să-mi îndeplinesc sarcinile! Hm, madame, ce s-a întâmplat? ”Am frânat cât am putut de tare. Nu mă așteptam, aveam soarele în ochi și m-am aplecat să-mi caut ochelarii de soare…” Se justifică cu voce alertă și grăbită să sintetizeze, se ridică de jos. Acum mă fixează cu ochi metalici de la nivelul meu. Ah, pisoiul. Un pisoi? Pfiu! E rănit? ”Nu pare…” Are ochii verzi. Ea, nu motanul. Sau pisica, ce o fi. Ăsta e pufos, înfoiat și are ochii albaștri. Nu-mi pasă de acest detaliu oricum… Uitați acolo un loc de parcare, să eliberăm traficul, ce ziceți?  ”Aveți grijă să nu-l scăpați, ah, nu mi-am dat seama, scuzați-mă…” Unde pleacă așa și mă lasă cu pisica în brațe?! Unde pleci așa, când de abia te-am găsit? Hait, ce străfulgerare ridicolă. Infractoarea cu vârsta aproximativă de 40 de ani părăsește locul faptei și eu mă port ca un începător. Așa ar suna raportul… Dacă măcar aș putea să abuzez de autoritate. Să-i fac un proces verbal. Să trag de timp, s-o descos. Dar tabloul ăsta matinal nu-i decât o farsă. Pentru grăbiții obișnuiți. O situație de trafic neoriginală și lipsită de urmări. ”Domnule polițist…” Ohh, e lângă mine! De unde a apărut? Aha, a parcat mai în față, cum i-am sugerat, slavă Domnului! ”O să-l duc la veterinar, știu un cabinet în apropiere…” Poftim, cum să o văd ca infractoare?! Sub ce pretext să mai țin pisica speriată în brațe? E o idee bună, poate e cipat. ”Îl iau eu, dacă nu-l vrea nimeni…”
De la prima oră am simțit ceva în atmosferă. Parcă toți pașii mi-au fost trasați de când m-am dat jos din pat. A plecat și a lăsat un vid inexplicabil. Cum e posibil ca un eveniment izolat, banal, să reprezinte apogeul unei zile? De când? N-am chef să mă duc la prânz, acasă. Dar am un chef nebun să mă îmbrac în haine civile și să mă strecor printre oameni, neobservat. Cei de toate zilele, care-mi ies mereu în cale, pasageri prin viață, fără să mi-o afecteze. Nici nu i-am luat numele… Alo, Luc, o să mă opresc puțin la birou… Da… Clar. După-amiază, zici? … De ce? … Bine, îmi iau ziua liberă.
Pică nesperat de bine că la 3 se ocupă stagiarul de trafic. Am atâtea gânduri de pus în ordine. În primul rând mă duc să mă schimb. Mi-am dat seama c-aș putea să aflu cum o cheamă, dar numai investigația în sine și pare deplasată. E și mai mizer. O acuz pe Anna de incorectitudine, iar eu n-aș fi cu nimic mai breaz. Când îți dai seama că cineva devine semnificativ? Am uitat cum este. Nu-mi vine să cred c-au trecut 25 de ani de atunci. Lasă flirturile nevinovate cu care mai cochetezi din când în când, cu limite impuse, dar necesare unei încrederi în sine sănătoase. Eram în Italia parcă. Doamne, cum se disipează amintirile! Ne-am cunoscut în Italia, din întâmplare. Ciao bella, sunt Joris! Total neitalienesc, dar am făcut-o să râdă zgomotos. Așa cum numai o studentă în anul doi de facultate poate râde. Și atât a fost! Iar acum, je vous salue, madame! La dracu’ cu toate! M-am săturat! Cum zice Luc, că tare-i place să se audă rostind cuvântul? Procrastinezi, prietene, iar inevitabilul stă la pândă! Normal, am făcut un pact. Sara n-are nici o vină. Și să grăbesc sfârșitul, n-ar însemna decât c-aș fi și eu gata să arunc la gunoi o istorie întreagă. Dar mă întreb, oare mâine o să treacă cum obișnuiește, absorbită de muzica dată prea tare și lăsând în urmă o vagă indiferență față de tot ce o înconjoară, contrar atitudinii neafectate din dimineața asta? O să-și coboare geamul electric din dreapta și o să mă salute complice, cu capul ușor înclinat ca să-i surprind mai bine privirea intrigantă? O să-mi strige din mers că e bine pisoiul, că l-a adoptat? Când se termină ceva? Când începe altceva? Dar când traseul nostru a devenit simptomatic și mie mi-a scăpat?

Monica Tonea

Monica Tonea este absolventă a facultății de Jurnalism și Științele Comunicării. În 2021 a publicat romanul Pasagerii, apărut la editura Casa de Pariuri Literare. Este redactor la Itaca (revistă culturală din Dublin), a publicat în Revista de povestiri și Literomania și scrie pe blogurile Adevărul și TIMPUL. A debutat în 2019 cu volumul de povestiri Piatră de hotar (editura Creator). Din 2001 trăiește la Bruxelles.