„…vai, domnilor, atâta lume care se îngrijește să ne salveze sufletele, și ele n-au fost încă dibuite.” – jose saramago 

      De vechi ce erau, căci singura datorie a timpului aceasta este, să învechească lucrurile, de vechi ce erau, cum ziceam, primii s-au năruit stâlpii, susținuseră ca niște atlași marmoreeni plafonul, pe suprafața căruia abia se mai putea distinge pictura sfântă, și asta numai când razele răzbeau prin sticla stacojie a vitraliilor, sau când vreun călugăr bătrân îl iniția pe novicele luat în grijă, luminând cu o lanterna cu bătaie lungă, despre episodul biblic în care isus făcea să se înmulțească pâinile și peștii, hrănirea celor cinci mii de guri, care de fapt n-ar fi fost decât vreo zece, dar bisericii, fie din dorința de a sublinia mărinimia fiului domnului, fie dintr-o eroare de numerotare, i-a venit ca mâinii mănușa acest detaliu, căci numărul credincioșilor, în special al acelora care refuză munca și așteaptă cu înfrigurare pomenile, văzând și tălmăcind ei pe limba lor pilda, și-au spus că așa cum au s-a putut la cinci mii, n-are de ce să nu se poată și la mai mulți. Un copil care se joacă toată ziua, care găsește câte-o denumire pentru fiecare activitate care-l stârnește și îl face să se zbenguie ca un mânz, transpirând și răgușind de la chiotele de fericire, despre care s-a spus, și nu se poate să nu existe puțin adevăr și aici, ca de altfel în oricare alt lucru, că ziua scadentă, când fericirea se privește pe sine și constată că, în fond, nu e altceva decât una dintre fețele aceleiași monede, cealaltă fiind suferința, este aceeași cu ziua în care pe sub privirile-i neprihănite trece, stârnindu-i simțuri de care nu avea habar că există, dezvăluindu-i gânduri al căror rost și obârșie n-o cunoaște, o fata care la început îl privește, apoi îl strigă pe nume, după care se insinuează în jocurile sale, bietul vlastar al iubirii sfârșind în cele din urma ca joc, și nu ca jucător. Ca niște piese de domino au căzut stâlpii, toamna rece strânsese prin crăpăturile mănăstirii toate păsările, care stăteau grămădite unele în altele, astfel că exteriorul așezământului, privit de la depărtare, părea a fi îmbrăcat cu pene pestrițe, cineva mai habotnic, și cu o apetență stranie pentru etimologia cuvintelor, s-ar fi cutremurat la gândul încolțirii de sub greaua piatră a creștinătății a unei noi secte care să se-nchine zeiței geea, personificare a pământului biata de ea, dar pe care mulți o botează gaia, care-i denumirea dată mai multor păsări răpitoare, Lua-te-ar Gaia, ar răsuna în urechile credinciosului nostru, care pe loc ar chema armatele cerești spre a-i fi sprijin și nădejde, și atunci s-ar pomeni aruncând cu pietre în bietele necuvântătoare înaripate, iar acestea, brusc trezite și nedeslușind ele graiul lui dumnezeu desprins de pe buzele străinului ce se prosternează și mitraliază ocări ca un apucat, și-ar lua zborul toate în același timp, dezgolind trupul martirizat de timp al mănăstirii, așa cum și cel al lui isus trebuie să se fi înfățișat dinaintea romanilor, și în vânzoleala de aripi ce ar fi stârnit nori de praf și găinaț, sub ochii uimiți ai pelerinului convins de biruința sa, primul, apoi al doilea, apoi al treilea pilon, toți s-ar fi sprijinit între ei, ca niște tineri ce se țin pe după umeri și urnesc o horă, apoi, tot asemeni flăcăilor, osteniți de astă dată de la atâta joc, s-ar fi culcat la pământ, cu o bufnitură ca de trăznet, Uite ce-ai făcut, credinciosule, unde-ai dat și unde a crăpat. Intenția contează. Ziua era însorită. Pădurea se desfășura ca un covor verde, imaginația unuia, la descrierea noastră, ar putea atribui chip și nume unei siluete care să împingă cu piciorul și să mai deșire câțiva metri de pădure, așa cum fac spălătorii sau nevestele care încă mai întrețin cultul curățării covoarelor în casă, lighenușul cu apă și săpun, peria din sârmă, și gospodina noastră, cu părul strâns într-un coc neglijent, în patru labe pe jos, cu posteriorul ușor ridicat, cu mâna stângă ținându-se în echilibru, iar cu cea dreaptă, care ține peria umezită, făcând reglementara mișcare dintr-o parte în altă, dintr-o parte în alta, culegând peria toate scamele, firimiturile, mucii uscați, unghiile mușcate, petele de cafea, de ciocolata, s-o lăsăm să isprăvească ce are de făcut, oricum de auzit nu are cum să ne audă, fiindcă zgomotul pe care peria îl face este asemănător cu cel pe care fierastrăul pădurarului îl emite atunci când zimții ascuțiți mușcă din carnea copacului. rosa este numele ei. Este căsătorită de douăzeci și doi de ani, are un băiat de doisprezece, maurizio, pe care îl iubește și căruia încearcă de câteva luni bune  să-i insufle dragostea pentru lectură. Și pe seama multelor lecturi forțate pune rosa istorisirea copilului, care acum ceva timp, când noi încă descriam amănunțit cum se perie un covor, a intrat în casă și s-a oprit în mijlocul camerei privind, oedipian, la fundul mamei sale, care pare un fruct cu o ușoară despicătură pe mijloc, Maurizio, ce doamne iartă-mă faci acolo, Nimic, mamă, Cum nimic, S-a dărâmat mănăstirea, Care mănăstire, Cea abandonată, răspunse copilul, Cum așa, întrebă mama, ridicându-se și întorcând spre băiat un chip de pe acum reprobator, Mă urcasem într-un copac să mă joc, când l-am văzut pe domnul acesta care stătea în fața mănăstirii și vorbea ba pe latinește, ba în limba noastră, culegea pietre cu care arunca în geamuri, Un eretic, conchise femeia, ridicând un deget spre maurizio și făcându-l atent că, de va continua să se mai joace prin locuri atât de îndepărtate de casă, într-o bună zi unul din ereticii ăștia îl va băga într-un sac și-l va lua cu el cine știe prin ce locuri. Un zugrav ar zice, Câtă realitate umană conține meseria mea, am în fața ochilor un perete murdar, crăpat, ros și mucegăit, eu trec pe suprafața lui cu trafaletele muiat și, iată, totul e ca nou, dar ce te faci când procesul este exact pe dos, cam așa s-a petrecut cu habotnicul aruncător de pietre, a sosit poate vremea să-i spunem numele, daurenzo, titulatură de care nu se poate spune că este mândru, cine știe, poate că pe seama acestui beteșug, de care vinovați se fac numai părinții, putem pune înclinația sa spre violență și hulă. E de-ajuns dacă mai spunem despre el că este scriitor, că are până în prezent publicate mai multe romane de aventuri, și dacă astăzi a ieșit să se plimbe prin pădure este  numai fiindcă în sertarul de la biroul său se află ultimul manuscris, pe care nu știe dacă să-l trimită sau nu editorului său, căci în aproape treizeci de ani închinați activității de meșteșugar al cuvintelor, descriere pe care o folosește spre a recâștiga încrederea celor care mai înainte i-au auzit numele, nu a scris nicioată o pagină împotriva lui dumnezeu, doar că acum, nici el nu știa mai bine să explice, simțea în el o chemare spre a înfăptui ceva rău, voia să rănească ceva sau pe cineva, E ca atunci, se gândi el, când afli că suferi de o boală incurabilă și nu mai ai de trăit decât douăzeci și patru de ore, iar tot ce vrei este ca, în răstimpul acesta, să faci tot ce n-ai făcut o viață întreagă, nimic nu mai contează, oricum mori. Acum simțea că o să moară de două ori, iar caznele iadului vor fi tot de două ori mai mari, însă în mâinile lui stătea să-și ușureze sau să-și împovăreze și mai mult existența, în fața judecății de apoi, despre mănăstire ar putea să spună, în apărarea sa, că n-a știut că atât de șubredă devenise, cât despre manuscris, mai avea libertatea de a nu-l trimite. Totuși ideea nepublicării manuscrisului nu prea îi convenea, doar muncise atât de mult, își amintea de kafka și brod, ar fi putut fenta iadul dacă i-ar cere unui prieten să-i ardă toată manuscrisele după moarte, lăsând loc de interpretări, cerând mereu manuscrisul pe patul de moarte ca să mai schimbe un cuvânt, să mai pună o virgulă, însă lui îi lipsea un brod, toată viața fusese singur, iar să-și facă acum prieteni era prea târziu. Bine-ar fi ca, dacă într-adevăr există biblioteca akasha, memoria universală a lumii, unde sunt înregistrate pe benzi toate sunetele emise, de la gânguritul răgușit al unui nou-născut abia ieșit dintre picioarele mumă-sii până la predica înflăcărată ținută la amvon de un călugăr irlandez, cu părul roșu, care le amintește credincioșilor de flăcările în care cât de curând își vor pârli toți perii de pe corp, dacă fiecare gest este reținut între pereții acestei librării universale, de la mișcările circulare pe care o franțuzoaica le face, ce gândire concupiscentă trebuie să aibă cititorul dacă altele erau mișcările circulare la care se gândea că le face franțuzoaica, altele, zic, decât acelea cu lingurița în ceașca umplută pe jumătate cu cafea, clinc-clinc-clinc, astfel reverberează lingurița în porțelan, pe fundal se aude o discuție despre Emilé, Imaginează-ți, azi-noapte mi-a trimis prin fata din casă o scrisoare în care mă cerea de soție, Și ce i-ai răspuns, Ce i-ar fi răspuns orice fată cu educație, că așa ceva, o astfel de cerere nu se face niciodată, dar niciodată în scris, ci în față, murmurat la ureche, sau șoptit din spate, în timpul mișcărilor circulare, dacă toate astea, cum am mai zis, ca să nu o mai lungim, ar fi trecute pe curat de către copiști eterici, aplecați deasupra jurnalului lumii, cu siguranță că undeva, într-un mic paragraf, ar trebui să se regăsească, în amănunt descrisă, lupta pe care au dus-o cele zece mii. Zece mii : unele lângă altele, printre ele virgulele umblau cu ochi ager, încercând să găsească o abatere, o neregularitate, apozițiile erau cel mai greu de disciplinat, rar sau aproape niciodată nu rămâneau proptite acolo unde le era locul, Înainte, marș, strigau semnele exclamării, toate se puneau atunci în mișcare, mărșăluiau vanitoase, știau că tacticianul lor, cel care le orânduise astfel, era o minte ageră, de matematician, de autor de romane polițiste, te iubesc era regele, era ubicuu, din astă cauză restul armatei se temea de el, nu se știe niciodată de unde poate ieși te iubesc, regele nostru, să-l țină dumnezeu. Pe câmpul de luptă, alb ca o câmpie peste care nori grei de zăpadă s-au lepădat, nu era niciun dușman, nicio armură de altă culoare care să trebuiască să fie străpunsă, niciun tanc, nicio arbaletă, mitralieră, săgeată, nimic, ce fel de luptă e asta, și, ca să fie totul mult mai ciudat, de pe buzele tuturor se desprinseră strigăte de bucurie, de izbândă, când din văzduh, deși nori de ploaie nu erau, au început să cadă picături mari de apă, se dezbrăcaseră cu toții la piele și se zbenguiau, însă oridinul regelui te iubesc era ferm, cum nici din mare nu se bea apa pentru că este sărată, nici lacrimile acestea nu trebuiau sorbite căci acestea, spre deosebire de celelalte, erau de două ori sărate, odată din cauza unui capriciu fiziologic, și odată dintr-o durere sufletească indisolubilă, regina fusese cucerită. Regină era rosa, și te iubesc era daurenzo, care îl urmărise pe feciorul acesteia, despre care credea că este poate urmașul driguitorului noului cult păgân, pe care spera să-l ucidă, așa cum săvârșise mai devreme cu mănăstirea, dacă ucidere este un cuvânt care cade bine și în cazul unui lăcaș, care normal nu ar trebui să aibă suflet, dar cum să nu aibă dacă în el domnește dumnezeu. L-a urmărit pe maurizio printre ciulini, tufe, copaci, și cand au ajuns la casa din lemn, primul, adică maurizio, s-a postat în dosul mamei, iar al doilea, adică daurenzo, a rămas nemișcat în spatele băiatului, însă nu din cauza fructului despicat ce i se oferea privirii, ci datorită cuvântului pe urmele căruia tocmai el pornise și pe care spera să-l elimine, Un eretic. De atunci scrisorile de dragoste au început să susure ca un firicel de apă, apoi firicelul a prins să curgă tot mai mult și tot mai tare, particulele de apă au împins pământul la o parte și și-au făcut loc, cuvintele lui daurenzo erau o apă și tot o apă erau lacrimile rosei, care simțea pe spinare un fior când citea cuvintele acelea de dragoste, Ah, își spunea, dar am bărbat, și depunea misiva într-o cutie de sub pat, unde mai erau îngrămădite și alte scrisori, într-un an rosa a fost nevoită să tragă de belciugul care ducea spre beci și să depună acolo toate scrisorile, care nu conteneau să vină, uneori chiar mai multe pe zi, după beci a urmat camera lui maurizio, devenise și aceasta ticsită cu scrisori, băiatul dormea acum cu mama în pat, lui nu-i părea defel rău, mai ales că în unele nopți femeia se întorcea cu spatele, iar el se putea împinge în ea, iar asta îl făcea fericit, Poate că sunt numai un eretic, își zise daurenzo, când sătenii i-au scos pe amândoi, mamă și fiu, asfixiați de munții de scrisori care presau pereții și care, când au cedat, au împrăștiat în aer, au depus pe crengile copacilor și în părul fetelor nemăritate cuvinte de cea mai sinceră iubire, Da, poate că sunt un eretic, daurenzo s-a întors acasă, a deschis sertarul și a recitit manuscrisul, a corectat câteva cuvinte, apoi l-a trimis fără să se mai intereseze de destinul său, ca o scrisoare într-o sticlă lăsată pe mare, se gândi. Editorul n-a pregetat, a publicat textul așa cum l-a primit, cu titlul, simplu și enigmatic, Saul.

Laurentiu Daniel

Citesc. Scriu. Si nu stiu pentru cat timp.

www.facebook.com/laurentiudaniel.ginghina