Destiny, versiunea 2.0 (fragment)

1

Aerul condiționat zumzăie abia perceptibil. Deși are capul sprijinit pe două perne, Cornelia nu poate zări, din poziția în care se află, pe fereastra din fața patului, mai mult de câteva acoperișuri de țiglă roșie. Rezerva numărul paisprezece de la etajul șapte al clinicii de maternitate Noua Viață are vedere către lac, dar lacul este acum ascuns privirii. Din balonul de perfuzie, picături de lichid incolor intră una câte una în trupul ei. Ar vrea să vadă lacul, suprafața albastră a apei i-ar face bine.

— Unde este Marc? El de ce nu vine?

— Stai liniștită, nu ai de ce să-ți faci griji pentru Marc, și nici pentru nanoprocedură. Ți s-a explicat în ce constă. Nu vei simți absolut nimic, nici o picătură de sânge n-o să curgă. Este o operație de rutină. Toate gravidele o fac într-a șaptea lună.

Asistenta pregătește câmpul steril și instrumentarul rece de inox.

— Să așteptăm un pic, până ce sosește domnul doctor. Până atunci, să recapitulăm. Știi ce facem acum?

— Nanoprocedura. Se face o puncție în… sub…

— Duramater… asta e membrana care acoperă creierul fătului. Deoarece osul parietal…

— Nu este închis, dura mater este chiar sub piele. Pe urmă, se… se… Cornelia se îngălbenește la față și simte că îi vine amețeala.

— Ia-uită-te la ea, ce s-a pierdut! Nici n-am pus mâna pe seringă!

Cornelia își ferește privirea de la mâinile asistentei, care cotrobăie în jurul pelvisului ei. Este prima ei naștere, iar procedura nanovaccinului subdural este o tehnică de dată relativ recentă. Pe forumurile de discuții ale gravidelor sunt postate nenumărate sfaturi și avertismente. Trebuie să te înscrii în evidență din luna a treia. O femeie din Zimbabwe a fentat sistemul, nu s-a înscris pentru luarea în evidență, și ca atare nu a făcut vaccinul. A născut un copil cu cap de cal și coadă de iepure. Altă femeie din India, deși s-a înscris, a uitat, sau n-a fost găsită la domiciliu ca să-i facă implantul, și copilul s-a născut fără creier. Mișca mâinile și picioarele, mânca, făcea tot ce ținea de la gât în jos, dar când venea vorba de treburile pe care le fac numai oamenii, nici vorbă de așa ceva.

Ușa rezervei se deschide și medicul în halat verde, cu ecuson pe care scria Dr. Patrick Reinhardt, gynecologist, intră, însoțit de asistentul care ținea în mână un registru electronic.

—Totul este pregătit, soră? Cornelia Petrean, zise medicul, după ce își aruncă încă o privire în registru, e o zi importantă pentru băiatul tău, care se va naște peste opt săptămâni. E ca și un botez. Este certificatul lui pentru viață.

Doctorul se spălă îndelung la chiuvetă, își puse masca de tifon pe gură și își trase mănușile chirurgicale pe mâini.

— Când m-am născut eu, continuă doctorul să vorbească înăbușit din spatele măștii, asta fiind în urmă cu patruzeci și opt de ani, nu se făcea operația asta. Nu era nevoie. Numai că, dar tu n-ai de unde să știi asta, că nu erai născută, în urmă cu treizeci de ani, în Războiul Orcilor, s-au folosit arme biologice care au infectat tot pământul cu viruși mutageni.

Cornelia trage aer în piept și își ține răsuflarea, când simte instrumentul rece pătrunzându-i în corp. Orcii restauraseră, într-adevăr, în mod exemplar, ordinea constituțională. Nu are din altă parte să știe cum era lumea înainte ca Organele Represiunii Constituționale să vină la putere peste tot în lume, decât din documentarele istorice văzute pe rețeaua InterHuman. Și ceea ce se difuzează acolo este atât de teribil, de înfricoșător, încât toată lumea este de acord că n-ar mai vrea să vadă astăzi așa ceva, pentru nimic în lume. Acele atentate groaznice, războaiele de gherilă fără de sfârșit care luau sute și sute de mii de vieți pe tot Globul, milioanele de refugiați, accidentele de mașini, carambolurile pe autostrăzi, trenurile deraiate, avioanele deturnate și prăbușite, crimele, violurile…

— Gata, vezi că n-ai simțit nimic? Acum, fătul tău e proaspăt ca un boboc   de trandafir, și este pregătit să înfrunte viața. Implantul subdural se va conecta în scurt timp cu masa cerebrală, prin milioane de sinapse, și va comanda secreția acelor anticorpi care îl vor pune la adăpost de virușii mutageni. Uite registrul, semnează în dreptunghiul acesta. Pune degetul, așa. Mâine poți să pleci acasă. Ne mai vedem peste opt săptămâni.

…………………………………………..

4

Anul următor, după ce boala doamnei Roussel s-a agravat, fu nevoit să se mute la cămin. Aici se molipsi de patima jocului de cărți. Camera de cămin are pe o latură două paturi metalice suprapuse unul peste altul, iar pe cealaltă un singur pat. Mai sunt lângă ușa de la intrare o chiuvetă și un dulap înzidit. În mijlocul camerei, o masă pătrată cu picioare din țeavă, acoperită cu o pătură ca să alunece mai bine cărțile de joc. Pe masă, o scrumieră mare de sticlă plină ochi cu mucuri de țigări, pahare și sticle goale de bere, foi de hârtie. Fereastra mare este deschisă larg ca să iasă fumul de țigare, iar un cearceaf stă agățat peste geam în chip de perdea, să nu se vadă de la căminul de vizavi. În jurul mesei patru jucători, pe paturi alți trei băieți încercând să doarmă.
—Și zi așa, Roberto, te-a ghiftuit gazda! De ce-ai plecat de la ei? Silvain Al Faehd, zis Sirianul, este un băiat zvelt, cu față ascuțită și părul negru foarte des, în care se ghicesc și câteva fire albe. Stă lungit pe pat, cu cartea de Limbajele Rețelelor Neurogliale așezată deasupra ochilor.
— Ea zice că s-a-mbolnăvit, că are ciroză. Adevărul asta e, că au trei camere și ei sunt șase persoane, cu mine șapte. Cam mult.
Doamna Roussel se simțea într-adevăr tot mai rău, se deplasa cu greutate prin casă, gemând, sprijinindu-se de mobilă. La sfârșitul anului întâi și-au cerut iertare că nu mai pot să îl țină-n gazdă.
Juca de seara de la ora opt până a doua zi dimineață la patru. Mai apuca două – trei ore de somn și de regulă chiulea la prima oră de curs. N-ar putea să vorbească acum despre acele întâmplări dacă nu le-ar privi din nou cu ochii de atunci, cu îngăduința, cu răbdarea și cu speranța în viitor cu care era întărit sufletul său pe vremea aceea. Atunci lua viața așa cum era, fără să facă nici o comparație între bine și rău, fără teamă de viitor și fără păreri de rău. Și era perfect mulțumit si împăcat cu sine însuși, cu ceea ce era. Putea să îndure orele acelea de nesomn, aerul saturat de fum de tigare, trezitul infernal de dimineață, copiatul paginilor de cursuri, toate astea putea să le îndure cu dragă inimă, deoarece era alături de stălucitorii săi prieteni. Și când zicea strălucitori, nu era deloc bombastic, ci exprima întocmai distanța morală și intelectuală care îl despărțea de ei.
—Dacă Lambert zice-o treflă, eu zic două. Lambert, pe numele lui Alexandre Lambert, este axa lui. Îl completează în tot ceea ce el simte că e deficitar: Robert este superficial, distrat și neatent, Lambert are spirit de observație și memorie vizuală prodigioasă. Poate să țină minte serii întregi de mâini jucate, ceea ce pentru Robert este un mister cum de reușește. Adevărul e că gândul lui zboară mereu aiurea.
—Bă, da’ fiți atenți ce fază: am cotrobăit prin cărțile babei și am găsit într-o ladă o carte cu numele meu: Robert Petrean. Și pun pariu că nu ghicește nimeni despre ce e vorba în ea.
— Robert Petrean? Stai, nu-mi spune, zise Al Faehd. E despre un țărănoi din România, care a venit la Paris să se facă programator de neurocomputer.

— Râzi, tu, râzi, dar chiar despre el e vorba în povestire. Nu mi-am crezut ochilor când am citit cum mă cățăram eu prin corcodușii vecinei, baba Aurica, sau când mă jucam cu Azorel, cățelul nostru care a murit în urmă cu vreo zece ani. Sunt unele lucruri acolo pe care nu mi le-aș mărturisi nici mie. Și ce-i mai ciudat, e că vorbește și despre viitor.
— Stai așa, nu te ambala prea tare, zise Lambert. De unde știi tu că vorbește despre viitor? Uite, de pildă, scrie despre partida noastră de bridge de acum? Cine câștigă?
Robert se ridică de la masă și scotocește în raftul de pe perete. De sub un teanc de cărți și foi de curs, stivuite până aproape de tavan, extrage cu greutate o carte groasă, cu coperți tari. O deschide, caută un anumit semn de pagină și citește: “Partida de bridge în camera de cămin cu Al. Lambert și Al Faehd. În data de 14 februarie 2065, Robert joacă o partidă de bridge cu Lambert și Sirianul, la care al patrulea jucător nu a mai venit, deoarece are gripă. Partida se termină brusc înainte de final. Robert le arată partenerilor săi o carte biografică. Cineva strigă tare.”
— Ei, ce părere-aveți?
Liniștea se lasă deodată în cameră. De afară de la căminul de vizavi al Ingineriei Genetice răzbate un urlet în noapte, de la un student torturat de materia cenușie:
—Nu mai poooooot!!!
În clipa aceea ușa se întredeschide și André își bagă capul prin fanta ușii:
—Băieți, pe mine să nu contați, nu pot să joc. M-am căptușit cu o răceală groaznică, abia mă mai pot ține în picioare din cauza febrei. Jucați fără mine.
Băieții se uită stupefiați unii la alții. Lambert smulge cartea și citește cu ochii lui paragraful însemnat de degetul de Robert. Numără înfrigurat paginile până la sfârșitul cărții. O dată, de două ori.
— Bă, dar tu vezi ce văd eu?
— Dap. Mai am doar zece pagini de trăit. Și nu-s frumoase deloc.

Florin Giurcă

Am absolvit fac. Automatica București.
De profesie inginer software, profesor de informatică.
Scriu proză SF/F/H. Colaborez la revistele Gazeta SF și Helion. În 2017 am publicat un roman horror, Noaptea lemurienilor, la editura Pavcon, și un roman mainstream, Regele fluturilor, la editura Coresi. În 2018 am publicat un volum de proză scurtătot la editura Pavcon, Efectul Metamorphis, și un roman horror, Confesiunile Omului – cîine.

fgiurca.blogspot.ro/