Un martor

(Text înscris la Maratonul literar – martie, 2016)

„Cred că e mai cinstit să ne ia apa decât să ne scăldăm într-o nucleară,” i-am spus lui Eisai, un budist rătăcit prin Europa din dorința de a aparține prezentului. Cum altfel să aparții prezentului decât umblând prin cele mai mari oraşe? Prezentul e zgomot, fals, o instaurare a nefericirii, o crimă împotriva instinctelor, un refuz de a crea orice fel de viață care nu se aseamănă omului… E un refuz abordat cu o mândrie colosală. Aşa era atunci, iar un om crescut şi educat într-o provincie, într-o zonă de munte cu temple construite în aşa fel încât să coabiteze în armonie cu arborii ştia la rândul lui ce înseamnă prezentul. Chiar şi locurile în care eu am crescut, mult mai dezorganizate şi deloc cumpătate însemnau o contradicție a acelui moment nul în care trăiam. Provincia în care Eisai s-a născut şi în care a trăit cele mai complexe experiențe spirituale devenise un spațiu de pelerinaj al celor care-şi refuzau viața. Oamenii de peste tot mergeau acolo ca să fotografieze temple şi apoi plecau. Ei scoteau un moment din timpul prezent, îl izolau într-o formă virtuală, un fişier numit cu litere şi cifre care avea să fie pierdut într-o mulțime de alte fişiere.

Stăteam cu Eisai pe nişte trepte reci şi bătea un vânt aspru. Mereu am iubit vântul, dar atunci aerul ăla parcă manifesta o opoziție. Luaserăm pe ascuns nişte căni cu ceai dintr-un bar, iar eu aveam cu mine şi un pahar cu ceva tărie. Nu le furaserăm, ci doar ne-am furişat în afara localului cu ele, ca să pot să fumez cât aveam de vorbit cu budistul. Da, în acele vremuri existau țigări, unii fumau tutun, alții plante halucinogene. Acum, gestul de a fuma este explicat ca fiind cel mai otrăvitor fenomen din istorie şi e inclus în capitolul destinat Holocaustului, o poveste intrigantă în ale cărei amănunte nu vreau să intru. Tot atunci, oamenii foloseau alcoolul în scopuri recreative ori ca medicament împotriva regretelor, o iluzie în cazul din urmă, dar în mare parte, consumul acestei substanțe oglindea natura umana într-un mod foarte interesant şi firesc. Astăzi, alcoolul se foloseşte pentru curățarea podelelor şi a imprimantelor de alimente. Nu am aflat încă despre cum am ajuns să-l cunosc pe Eisai, dar clar mă înțelegeam bine cu el. Stăteam cu el de vorbă şi la un moment am văzut un preot ortodox acoperit cu nişte cartoane care anunțau sfârşitul. M-am ridicat şi am alergat către el. I-am zis preotului: „Băi, băiatule! Ce ştii tu despre sfârşit?”

„Se termină totul,” spune el. „Lumea asta ne omoară sistematic, cu teroare şi fals, aşa că mai bine ne omorâm noi toți înaintea ei, repede şi fără durere. Unica responsabilitate a oamenilor e să creeze apocalipsa!”

„Vorbeşte în numele tău,” i-am răspuns. „Apoi, ce cauți tu cu straiele astea de preot ortodox într-o țară nord-vestică?”

„Toată lumea trebuie să se sinucidă, nu contează originea sau locul în care oamenii trăiesc. D-aia am să merg peste tot în lume şi am să le spun că nu există altă scăpare.”

„Nu te va băga nimeni în seamă. Linişteşte-te! Nu cred că există sfârşit… Până şi în literatura creştină poți să tratezi sfârşitul ca pe o metaforă constructivă. ”

Eisai zâmbea… M-am întors lângă el pe trepte. Fără să ştiu de ce, îmi amintisem de cum într-o zi fusesem la un cinematograf să văd un film al vremurilor respective şi într-una din scene, o femeie a spus: „Iubirea este singurul lucru pe care suntem capabili să-l percepem şi care transcede timpul şi spațiul.” Toți cei din sală au izbucnit atunci într-un râs scârbos, au început să arunce cu mizeriile pe care le mâncau către ecran, au înjurat, au blestemat şi apoi au uitat. Îi povesteam episodul ăsta lui Eisai şi el spunea:

„Asta cred oamenii. Nu suntem aici ca să-i convingem ce e real şi ce nu. Suntem aici şi asta-i tot. Noi, cei care putem simți dragoste am devenit nişte specimene inferioare în această societate, dar felul în care trăim e atât de înălțător şi de liniştitor. Scopul nostru e să manifestăm liniştea în vacarm. Lucrurile nu pot fi doar într-un fel anume, dar scopul unora e să transforme toate aceste lucruri într-o masă uniformă fără sclipire şi viață. Noi existăm odată cu ei şi participăm la nenorocirea lor.”

„Da, oricum ar fi, nu putem spune că nu avem vreo legătură cu lumea, oricât de multe simțim şi oricât de puțin îi pasă de asta omului care trece acum pe lângă noi… Mama e Pământul, tatăl e cerul… Toți suntem crescuți de aceeaşi părinți. Cine o fi zis lucrurile astea mai întâi? Mă gândesc la picturile pe nisip ale celor din tribul Navajo… ”

„Ce creaturi superbe oamenii din Navajo,” interveni Eisai… „Nu contează cine a formulat că mama e Pământul şi tatăl e Cerul… Spuneai mai devreme că mai bine să ne înecăm decât să ne ardă o bombă atomică. Ce-ți veni?”

„Eh! Era o fantezie fără direcție, adusă în discuție de dragul mamei Pământ. Aşa cum trecea preotul acela şi ne spunea despre sfârşit, fără ca nimic din acțiunea lui să aibă sens, aşa era şi fantezia mea. E clar că nimeni nu vrea să distrugă populația acestei planete dintr-un foc. Dacă s-ar pune problema să dispară totul cât mai repede, aş alege apele în locul bombei atomice… De parcă aş putea eu să aleg! Oricum, treaba asta are destule şanse să întâmple, fiindcă apele pot veni oricând peste noi. Scapă doar cei care umblă prin cosmos şi se prefac că nu ştiu ce e dincolo…”

„Da, apele pot provoca un fel de sfârşit, dar nu e chiar aşa rapid şi de fapt, nu e vorba despre sfârşit, ci de un fenomen care ar bloca acest moment oribil de tranziție.”

„Mamei Pământ îi trebuie mai mult apa decât focul, doar că apa va păstra pentru multă vreme toată nefericirea pe care o spulberă de pe această planetă. Dincolo de asta, fantezia mea cu apa nu vine chiar pe un fundament de nimic. Până la urmă, nu asta ar fi consecința cea mai logică a aşa-zisei încălziri globale?”

„Aşa pare… Ceea ce ei numesc încălzire globală e ceea ce noi numim lipsă de dragoste. Din visurile oamenilor de a poseda materie inutilă, de a trăi în confort şi siguranță a ieşit lăcomia, lipsa de înțelegere a formelor de viață, indiferent de natura lor, de-aici toată ura, sau mai precis, încălzirea globală.”

„Când spun oamenilor că ideea de siguranță e cel mai grav lucru inventat de omenire, ei fug pur şi simplu departe de mine.”

„Continuă s-o faci… Oricum oamenii aleargă în cerc.”

„Mi-ar plăcea să intru într-o universitate, la un curs de ştiințe ale economiei… Şi să le scriu pe tablă, adică pe tabletă următoarea formulă: lăcomie => economie politică.”

„Fă-o, nu s-a ajuns încă la stadiul în care ar putea să te aresteze dacă faci aşa ceva. Apoi, poți scrie aşa: economie politică=ignoranță=amăgire.”

 „Unul dintre cele mai grele lucruri din viața asta a fost să accept că oamenii încă mai cred în politică.”

„Pentru că cele mai dăunătoare substanțe de pe planetă sunt lăcomia, ura şi iluzia. Toate se înscriu în politică.”

„Am luat o decizie foarte urâtă, să ştii…”

Eisai rămăsese o clipă tăcut şi probabil că începea deja să bănuiască ce aveam să-i spun. Se înnoptase şi a propus să ne ridicăm de pe acele trepte, să plecăm şi, timp de câțiva paşi, să mă mai gândesc la ce urma să spun. Am dus cănile de ceai în barul din care le-am scos şi apoi am traversat un parc ca să ajungem pe o stradă plină de taverne. Noaptea adusese primele persoane parțial dezbrăcate pe stradă care rătăceau pur şi simplu, vorbind cu glas tare. Fiecare vorbea despre propria persoană, despre ce crede şi ştie despre propria persoană. Erau şi alții care pur şi simplu urlau mesaje de împotrivire față de oameni, de lucruri, față de orice ține de lumea asta. Şi alături de toți aceştia erau cerşetorii. Erau singurii care râdeau. Am început să-i spun lui Eisai că în următoarea zi aveam să merg la o clinică ce anunțase că urma să facă proceduri de criogenie şi că deja mă înscrisesem pe lista lor. I-am povestit că le-am spus tuturor oamenilor pe care-i iubesc că urmează să dispar pentru o bună perioadă şi că cel mai probabil, nu mă vor mai vedea vreodată în forma pe care o aveam atunci. Eisai m-a întrebat: „Ți-a fost greu să faci asta?”

„Incredibil de greu,” i-am răspuns.

„Şi-atunci de ce? Dacă exişti, de ce vrei mai mult?”

„Nu vreau mai mult. Dar ştii că eu sunt doar un martor. Nu am făcut lucruri rele, dar nici bune, doar am observat dezastrul şi am continuat să iubesc lumea. Vreau să văd dacă reuşesc să ajung în viitorul îndepărtat şi dacă am să pot, am să comunic oamenilor de atunci că fiecare individ are capacități de comprehensiune care pot duce către transformare. Vreau să le spun că fiecare dintre noi se poate desprinde oricând de dansul ăsta grotesc al vieții ca să poată pluti apoi fără interferențe.”

„Ai făcut asta deja aici. Deşi nu ai descoperit vreun rezultat, faptul că s-a întâmplat a făcut ca ceva să vibreze într-un anume loc în Univers.”

„Aşa o fi… Dar un martor n-are niciodată nimic de pierdut. Le-am spus oamenilor că vor continua să mă găsească în elementele lumii ăsteia şi că nimeni nu va fi afectat de hotărârea mea. E foarte probabil să mor la începutul procedurii de criogenie, ori e foarte posibil ca doctorii să nu mă aducă la viață. Aşa că nu contează prea mult ce voi face dacă voi supraviețui. Dar eu aleg să mă retrag în felul ăsta.”

„Ştii că asta este laşitate.”

„Ştiu foarte bine… E un experiment ivit din această condiție. Dacă experimentul ar merge până la capăt, tot ce aş putea realiza e să şochez oamenii noii ere. Aş fi ca un manuscris istoric interzis de autoritățile culturale.”

Discuția dintre mine şi Eisai a continuat până spre miezul nopții, apoi m-am dus în camera de hotel, am făcut o baie şi am început să scriu. Am scris fără să judec până s-a făcut dimineață şi m-am îndreptat către spital. Am pornit pe aceleaşi străzi unde aceeaşi oameni erau acum tăcuți şi mergeau spre locurile de muncă. Cerşetorii lipseau însă. Mi-am spus în gând: „Oamenii sunt prea singuri ca să îi mai pot atinge. Se complac în traiul comun marcat de ură. Ei vor să fie singuri, dar nu sunt niciodată şi nici nu vor să părăsească aglomerația. Am să-i iau pe toți cu mine oricum, pentru că port în suflet ceva de la fiecare, în primul rând am să iau cele frumoase, născute din dragoste. Dar n-am să refuz nici nenorocirea oamenilor. Am avut de-a face cu ea şi nu pot să o neg. Am adunat în mine tot ceea ce mi s-a întâmplat şi n-am renunțat la absolut nimic oricât de dureros a fost. De aceea, voi, singuraticilor penibili mergeți cu mine fără să ştiți şi să fără să simțiți. De ştiut, nu ştie nimeni nimic, iar de simțit oamenii se tem deoarece au impresia că mai degrabă au cunoştințe decât simțuri. E un haos mult prea deplorabil, dar cu toate astea el ar putea să mă animeze. Însă vreau şi eu să refuz ceva, aşa cum m-au învățat cei mai urâți oameni să fac.”

Am ajuns la clinică şi căutând salonul în care se făceau procedurile de criogenie, am ajuns la subsolul clădirii. Nu găseam niciun doctor, niciun asistent şi totul mirosea a mucegai. Am intrat într-o baie să mă spăl pe față şi nişte gândaci se plimbau prin chiuveta pătată de sângele nu ştiu cui. Mi s-a făcut silă şi am vomitat, iar zgomotele mele au adus un paznic de culoare la uşă care mă întreabă: „Ce-ai pățit?”

„Mi-e rău, nu ți se pare normal?”

„Se-ntâmplă… Ce cauți aici?”

„Am venit pentru criogenie.”

„Ah! Păi hai să mergem la etajul doi, că acolo e salonul destinat pentru aşa ceva. Mai sunt câțiva oameni care aşteaptă. Treaba e că, deşi s-a anunțat că de azi criogenia e legală şi recunoscută oficial, guvernul s-a răzgândit peste noapte şi s-a comunicat că această procedură e interzisă. Dar câțiva doctori şi oameni de ştiință nu vor să renunțe la acest proiect şi dacă există persoane care se oferă cobai, operațiunea va fi dusă la capăt. Trebuie doar să ştii că ceea ce facem e ilegal şi că nu promite nimeni nimic. Medicii te pot readuce la viață sau nu.”

Am ajuns în dreptul salonului respectiv şi acolo era un om bătrân şi câteva femei de vârste variate. Bătrânul mă întreabă: „De ce ai venit aici?”

„Nu ştiu. Am venit,” răspund eu, având parcă memoria ştearsă înainte ca mintea să-mi fie înghețată. El mi-a spus că a venit pentru că e bolnav şi că nu-i pasă dacă se va mai trezi sau nu, vrea doar să nu simtă durere. I-am răspuns că şi eu am o boală, dar nu e fizică.

„Durerile mele au fost de altă natură, dar le-am acceptat, în schimb, poate dacă doctorii m-ar reînvia după multe vreme, aş avea şansa să merg în cosmos.”

Aş fi vrut să mai adaug ceva la cuvintele astea, întrucât mă gândeam că poate călătoriile în spațiu ar deveni ceva firesc pentru oamenii de rând într-un oarecare viitor, dar o doamnă mă întrerupe şi spune:

„Sunteți proşti! Voi nu realizați că după dezghețare vom deveni nemuritori.”

I-am zis că viața nu există fără moarte şi a început să plângă ca o bocitoare. A plecat urlând. Ceilalți ezitau să intre în camera în care aveau să se efectueze criogeniile. Eu i-am spus unui asistent că vreau să fac acest lucru cât mai repede. Au venit doi doctori care m-au invitat înăuntru, unde câteva capsule erau aliniate şi conectate la tot felul de aparate. M-au întrebat pentru câtă vreme trebuie să mă congeleze şi le-am spus că mi-ar plăcea să mă întorc peste o sută de ani.

„Doriți anestezie sau vreți să simțiți cum vă dezintegrați?”

„Anestezie, vă rog,” au fost ultimele cuvinte pe care mi le amintesc din viața de dinainte. După cum vedeți, nu numai că au reuşit să mă dezghețe, dar corpul meu a rămas destul viu, precum şi o oarecare parte din minte. Culmea, cred că şi sufletul trăieşte. Am petrecut foarte mulți ani într-o cameră de spital până când doctorii mi-au refăcut țesuturile musculare şi toate cele trebuincioase pentru viață. Recent, am căpătat discernământ şi n-aş fi crezut niciodată că am să devin un Frankenstein. În sfârşit înțelesesem ce rost avea urâțenia mea fizică. În timpul acela, am reînvățat să citesc şi să scriu. Doctorii mi-au pus filme 3D, care nu necesitau ochelari pentru vizionare, despre viața mea de dinainte de criogenie şi mi-au arătat toate înregistrările asociate persoanei mele, de la fotografii până la acțiuni făcute de mine în mediul online şi nu numai. Astfel am putut urmări şi episodul despre care v-am povestit, în care m-am întâlnit cu Eisai. La fiecare înregistrare video era asociat un fişier în care erau consemnate simțirile mele aşa cum erau preluate de roboți, pentru că da, mințile noastre au fost întotdeauna foarte previzibile, cel puțin din ultimii ani ai preistoriei până acum. De aceea s-au inventat încă din vremuri vechi maşinării care înregistrează gândurile oamenilor, cu mult înainte să mă decid că vreau să mă congeleze pentru o sută de ani. Mai întâi, gândurile erau transpuse în cod, apoi softurile aveau capacitatea de a le reda în cuvinte. Ăsta nu mai e niciun secret astăzi, iar oamenii zic că nu-şi imaginează viața fără aceste device-uri, ar fi o tortură pentru că în lipsa lor n-ar mai exista niciun control. Practic, aceste maşinării sunt acum înlocuitorii zeilor şi dumnezeilor.

Un psiholog mi-a spus că ceea ce am aflat despre mine este unul dintre cele mai negative exemple de conduită socială. „Dar nu-ți face griji,” zise medicul, „… Fiindcă am toate mijloacele de a te transforma în tot ceea ce tu nu ai vrut să fii.” Am râs şi apoi am adormit. Am dormit foarte mult şi încă tind să fac asta foarte des. Ce e ciudat e că nici nu mai visez vreodată. Când corpul a devenit bun de folosit, am ieşit în noua lume, în anul 2125. Am văzut oameni care mergeau pe străzi izolați în nişte bule de plastic. Bulele acelea sunt uşor alungite, aproape ca nişte ouă şi sunt dotate cu dispozitive de oxigen pentru că, apropo, aerul nu mai e demult respirabil. Mama Pământ e ținută într-o formă de animare suspendată. Eu purtam mască de oxigen de fiecare dată când ieşeam, iar în afară de mine, n-am mai văzut pe cineva fără bulă, iar haios e că nici acei oameni nu mă văd pe mine. În interiorul bulelor au tot felul de aparate care îi țin permanent contectați la o realitate virtuală.

Într-o zi, am furat din spital mai multe măşti de oxigen şi le-am luat cu mine într-o geantă. De fiecare dată când întâlneam un om într-un ou transparent de plastic, îi spărgeam coaja, îi puneam o mască şi îi vorbeam. Îi recitam poezii sau îi povesteam despre animale şi plante. Unora le spuneam ce am aflat din diverse surse despre copilăria mea. Cei mai mulți fugeau după câteva minute şi anunțau poliția. Poliția nu mai e reprezentată de oameni, ci de roboți ai căror creatori nici măcar nu s-au chinuit să imite forma umană. Norocul meu e că majoritatea dintre ei sunt nişte roboți ieftini, în formă de coşuri de gunoi pe care îi poți strica foarte uşor şi aşa scapi de orice belea. În altă zi, am dat din greşeală de o clădire care îmi amintea de Muzeul Britanic, doar că în loc de coloane erau nişte cilindri banali şi era toată vopsită în alb, la fel ca orice altă clădire din această lume, cu excepția reşedințelor de conducători care sunt argintii. Am intrat în clădire şi a apărut un text redat într-o hologramă din care am aflat că era vorba chiar de Muzeul Britanic, pe care îl ştiam din nişte fotografii făcute de mine înainte de criogenie. Era plin de galerii ca pe vremuri, doar că nu mai era nimic din Mesopotomia, din Egypt, din Sumeria, de prin oceane, toate acele obiecte care au fost cele mai frumoase lucruri lăsate de omenire pe pământ şi al căror scop era transcederea percepției umane. Acum erau expuşi oameni, de toate formele şi toate culorile, malformați prin tot soiul de intervenții chirurgicale estetice. Erau toți băgați în cutii de sticlă care erau prevăzute cu nişte găuri în zonele superioare. Se pare că vizitatorii muzeului merg aici ca să vorbească exponatelor, fiindcă în era asta comunicarea interumană este interzisă în public. Aşa că, indivizii merg la muzee ca să poarte dialoguri cu oamenii expuşi, însă nu toate exponatele vor să vorbească. M-am apropiat de o femeie expusă şi i-am spus: „eşti foarte pneumatică.” Ştiam vorba asta de la Huxley, din „Minunata lume nouă” şi dacă tot eram în lumea nouă, m-am gândit că e un bun prilej să o folosesc. Femeia expusă a apăsat pe un buton şi au apărut nişte paznici-roboți uriaşi care m-au scos pe uşă afară. Cel mai probabil că mă vor prinde într-o zi şi mă vor ucide sau mă vor închide şi mă vor transforma cu substanțele lor în ceea ce e contrar naturii mele. M-am gândit totuşi să scriu despre lucrurile astea, luând în calcul că orice e posibil, oricând şi astfel, poate mai există cineva care vrea să trăiască şi putem lua legătura, putem face un fenomen din asta. Am uitat să spun însă că în 2125 nu mai ştie nimeni să citească.

Gina Sandulescu

Nu știu să vorbesc despre mine și nici nu cred că ȋmi place. De asemenea, nu prea țin minte lucrurile pe care le fac.

starryeyedl1zard.wordpress.com