Episodul 1 – Un agent de pază

Încep aici o serie de poveşti întortocheate care se va întinde pe următoarele cîteva luni de zile. În cel mai rău caz, dacă nu vor apărea voluntari care să mă secondeze cu poveşti “diaspora” originale, mi-am propus să “găsesc” destule întîmplări pentru a publica numai eu pînă la finalul lui 2015, mai mult sau mai puţin săptămînal. Primele zece episoade sînt deja scrise. Făceau parte dintr-un proiect pe care îl numisem Aventuri în cîmpul muncii şi pe care eu îl visam finalizat într-un fel de cărticică de vacanţă de vreo sută cincizeci de pagini – dar reprezintă un gen de literatură pentru care oamenii şi-au cam pierdut interesul, o chestie care s-a întîmplat prin pierderea treptată a umorului. În povestea care urmează voi fi pe rînd, şef de echipă, şomer (de două ori, la un interval de doi ani), inginer, brutar, scriitor (2010-2011), tehnologist, soldat, afacerist, jucător la Bursă, student bătrîn (pentru că aveam 28 de ani cînd m-am apucat de un Master şi 32 cînd am luat diploma), etc. Am făcut multe tîmpenii şi am trecut prin multe situaţii penibile şi îmi face mare plăcere să vi le povestesc. Cred că marea diferenţă care există între un bun povestitor şi o persoană obişnuită este simplul fapt că persoana obişnuită (odată ajunsă “respectabilă”) doreşte să păstreze tăcerea asupra trecutului său mai puţin glorios, în timp ce povestitorul găseşte că tocmai acele perioade trebuiesc povestite mai întîi.
Dar să încep de undeva…
După cum se ştie, ca să ajungi portar, spălător de vase, mover (mişcător de mobilă, în traducere) sau orice, îţi trebuie “experienţă canadiană”. Există totuşi nişte chestii pe care le poţi face fără experienţă canadiană: să îţi iei nişte cursuri (pe bani), să munceşti voluntar (ca să-ţi însuşeşti atît de necesara experienţă canadiană) sau să-ţi deschizi un business. Pentru 200$ poţi deschide o corporaţie canadiană în 24 de ore şi pe mine asta întotdeauna m-a distrat la culme, pentru că mesajul pe care l-am perceput sună aşa: regulile sînt pentru cei care muncesc nu şi pentru cei care fac angajările.
Dar să dau drumul la povestea cu portarul.
Pe vremea cînd compania la care lucrez avea 10.000 de oameni, eu aveam o poziţie de supervisor adică aveam în grijă un grup de şase tehnicieni şi mă uitam la ei cum muncesc, sau spus mai frumos, le organizam munca.
Într-un interval de un an, fabrica crescuse de zece ori mai mare, ca un făt frumos capitalist foarte iubit de investitori. Existau angajaţi care picaseră în companie de pe la începuturile ei, care luau acum poziţii de ingineri sau de manageri, fără să aibe nicio şcoală. (Adică reţine, erau nişte oameni cu destulă experienţă canadiană cît să ocupe poziţia de inginer, fără diplomă.) Eu, care picasem acolo de numai un an, eram supermulţumit de poziţia mea de supervisor. Dar hei! – era ca-n armată: toţi ăştia de eram ciclul doi trebuia să-i punem să facă şmotru pe-ăia de ciclu unu, mi se părea absolut normal, şi într-adevăr, toţi cei şase din grupul meu fuseseră angajaţi după mine.
Dar să nu uit să încep povestea cu portarul.
Din cînd în cînd trecea pe la mine un băiat, Virgil, care era disperat să prindă o poziţie de tehnician. Disperarea i se citea în priviri. Mi-a adus CV-ul, “just în case”. Făcuse şi o facultate în Bucureşti, facultatea de maşini agricole pe care şi-o trecuse acolo în CV, experienţă proiect de diplomă: design maşini de treierat, batoze, etc, dar asta nu suna extraordinar într-o companie de high tech. În fine, i-am spus eu să fie şi el mai inventiv în CV, (“sîntem băieţi de Bucureşti sau fraieri de Dîmboviţa?”):
“La urma urmei dacă din maşini agricole tai agricole, rămîne simplu, maşini, nu?”
Avea un copil mic, pe nevasta-sa o chema ca pe maica-mea: m-am gindit sa-l ajut dar din păcate n-am apucat să o fac, pentru că la scurt timp a venit o perioadă nasoală numită freezing.
Aşa, mai pe înţelesul tuturor era, dragi copii, exact la fel ca-n jocul ăla la care un idiot stă cu spatele şi-ţi spune ţie cît să avansezi (trei paşi de furnică, altuia trei de elefant), şi chiar cînd credeai că eşti pe punctul să ajungi tu să ţipi cît vrei la ceilalţi, idiotul se răsuceşte cu faţa şi spune Stooop! Nu mai mişcă nimeni! Şi fiecare trebuie să îngheţe pe poziţia lui.
Brusc, nu mai existau transferuri între departamente, nu se mai făceau angajări din afară şi nici avansări interne/măriri de salariu nu erau. Asta înseamnă freezing, o chestie care a durat vreo şase luni, iar cind a luat sfirsit, nu s-a bucurat nimeni, pentru ca a început datul afară.
Acum faza cît de cît mişto pentru mine era faptul că la dat afară se începea de la ultimii veniţi, iar eu nu făceam parte din ei. Aşa că ce să-l angajez eu pe Virgil cînd începuseră să mi-i zboare şi pe cei şase?! Mă uitam la ei, semănau cu nişte frunze pe-o apă. De fapt aşa mi-a zis unu’: Şefule, mă simt ca frunza pe apă. După cinci luni mai aveam un singur angajat de care m-am despărţit aproape plîngînd (de fapt era o tipă, part-time, al doilea servici, croitoreasă: la plecare mi-a dat cadou o rochie de seară superbă, cu bretele, pe care soţia n-a purtat-o niciodată iar eu n-am porniri de-astea).
Şi acum încep să vă spun despre portărie sau îndeletnicirea de a-ţi petrece opt ore pe zi, vigilant cu ochii pe-o uşă.
Doi ani mai tîrziu mă sună Virgil.
“Ce faci?”
“Sînt în şomaj”, zic. (între timp începuse să dea afară şi din cei de ciclul doi, din păcate)
“Aoleo, şomajul se duce repede, ce faci după aia? Hai, că dacă vrei te ajut eu. Nu e un job cine ştie ce, dar oricum, nu stai acasă şi nu e greu deloc. Mergi mult pe jos, dar cu timpul te obişnuieşti.” (Ce băiat bun: eu nu apucasem să-l ajut pe el, dar el tot voia să mă ajute pe mine.)
“Păi despre ce job e vorba?”
“Agent de pază!” (Salariul era mizerabil.)
Am rămas cam blocat. Agent de pază mi-ar fi plăcut să fiu, dar cu vreo zece ani mai devreme, imediat după ce văzusem The Bodyguard şi mă ţinuse exact zece minute. În plus, era vorba de agent de pază într-un mall. La naiba, decît să fii agent de pază într-un mall, mai bine dai spargeri într-un mall, sau te apuci de renovări, mi-am spus de-a dreptul îngrozit, dar din politeţe l-am îndemnat să continue.
Eram mai ales curios să aflu cum trecuse peste “experienţa canadiană”.
“Ei, a fost foarte uşor” mi-a spus. “Ţii minte cînd m-ai sfătuit chiar tu să fiu mai inventiv cu ce pun în CV? Maşini agricole = maşini?”
“Da, mă! Şi?”
Eram şi mai curios, ştiind că orice facultate ar fi pus, devenea overqualified, care-i mai rău ca orice – cu asta nu l-ar fi angajat nici dracu’.
“Păi eu am stat cinci ani în facultatea aia, corect?”
“Corect!”
“Cinci ani am bătut coridoarele şi sălile de curs, au fost cinci ani din viaţa mea pe care nimeni nu poate să spună că nu i-am petrecut acolo!”
“Ştiu băi, aşa e, şi?”
“Păi dacă eu am petrecut cinci ani din viaţă în clădirea aia, nu pot să spun că i-am petrecut ca portar?! Asta am scris în CV: experienţă cinci ani ca portar al Facultăţii de Maşini Agricole Bucureşti! Şi am avut un noroc extraordinar: am luat job-ul! Bine, a fost şi din cauză că am fost sigur pe mine la interviu, pentru că într-un fel simţeam că spun aproape adevărul… Ei, şi acum pot să te ajut şi pe tine, dacă vrei să-ţi pun o vorbă bună… Acum angajează portari!”
“Merci, mă mai gîndesc…”
Rîdeam singur prin casă, ca nebunul.
Oricum, decît să mă fac portar, m-am hotărît să-mi termin Masterul pe care voisem la un moment dat să-l abandonez – acum orice era mai bine decît portar. După Master (joburi tot nu erau) m-am apucat să fac renovări prin casă: am mai făcut o baie, mi-am făcut de lucru cu un perete, pe care l-am mutat doi paşi mai încolo, ceramică, parchet, faianţă – cam orice. Nici n-am apucat să termin tot ce aveam de gînd cînd, într-o zi a sunat telefonul: fostul manager mă chema înapoi la companie.
Începuse să angajeze un pic dar foarte selectiv, numai de-ăştia de ciclu doi, ca mine.
Acum ar trebui să spun povestea principală cu portarul de la serviciu, cel despre care spuneam că a fost dat ieri afară (dar trebuie să spun cîte ceva şi despre cel din schimbul unu: fostul chirurg irakian, portarul-scriitor în vîrstă de 65 de ani, cît şi despre indianul investitor în imobiliare – schimbul doi).

CONTINUAREA AICI

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.