Tunelul vieții

(Text înscris la Maratonul Literar – Aprilie, 2016)

Singur. Singur cu amărăciunea lui. În paharul de vin s-a așternut praful. Sticla se află alături, nedesfăcută. Un Riesling din 1975, amintirea absolvirii cursurilor de enologie din Franța. Atât de multă vreme… O viață de om.

Întunericul se luptă să mă rețină și îmi e teamă că va reuși până la urmă. Dar momentan este timpul să îmi deschid ochii și să vă spun povestea. Cum era? S-a întâmplat într-un loc, departe de hotelul ăsta de provincie, unde mă aflu de câteva săptămâni. Pe geam se vede câmpul acoperit de viță de vie, nemărginit…
Povestea mea s-a întâmplat într-un timp care nu-mi mai este familiar, într-un loc de care nici nu sunt sigur că există, dar emoțiile pe care mi le declanșează această amintire sunt puternice și reale. A fost un vis? A fost o premoniție? Viitor sau trecut? Nu voi ști niciodată cu siguranță.
Resimt adierea vântului alunecându-mi pe față în timp ce deschid ochii, pentru a întâmpina cerul ireal. Stelele sunt mult prea strălucitoare, clipind deasupra mea ca niște ochi curioși. Sunetul valurilor din depărtare intensifică starea de visare. E un sentiment confortabil.
De acum, lumea s-a oprit. Nimic nu există în afara acestui moment. Nu vreau să se termine.

Prin golul din minte, i se derulează rapid imagini, fragmente de imagini, pe care încearcă să le recompună, ca într-un joc de puzzle. Nume și locuri îl asaltează, ca niște lame ruginite. Amintirea unor râsete, ecourile unor plânsete, chipuri și stări fugare. Se scufundă în acest vârtej, fără împotrivire.

Timpul s-a oprit și mă simt liber. Pot să fiu orice îmi doresc. Pot vedea viitorul și trecutul. Totuși, nu sunt sigur unde mă aflu. Nici nu mai știu măcar cine sunt. În acest moment din timp stau nemișcat, tăcut și liniștit. Cu fiecare respirație, simt un calm care mă umple.
Știu că trupul îmi zace pe o canapea terfelită, într-un hotel asemănător cu gustul unui vin ținut prea multă vreme în condiții nefavorabile, într-un butoi murdar. Mă simt prins în trupul meu. Paralizat.
Cu ochii închiși, respir adânc și mă lupt să revin la realitate. O durere îngrozitoare îmi frânge șira spinării. Vreau să strig după ajutor, dar o forță necunoscută m-a luat în stăpânire. Frica se instalează și mă poartă departe. Stelele au luat foc și vântul care până acum îmi trecea cu blândețe peste față începe să ardă.
Povestea! Trebuie să încerc să-mi amintesc. Numai așa mă pot salva.

Nu s-a aflat dintotdeauna prins în acest coșmar. O explozie de lumină îl proiectează într-o altă viață. Viața lui înainte de asta. Se vede alergând în jurul casei, strigătul urmându-l din spate. Era plin de energie. Se afla în fiecare părticică din trupul lui. Dacă ai putea compara cele două priviri, ai putea să-ți dai seama de diferență. Ochii lui de atunci erau plini de culoare și de viață.
Exaltarea plutea în aer. Era atât de liber! Nu observa nici o diferență între el și ceilalți colegi. Prieteni. Ceva ce nu mai are de multă vreme. Fiecare respirație îi cauzează și mai multă durere.

Țip, dar prin gură nu îmi iese nici un sunet. Mă simt prins. Altcineva mă controlează. Lumea a devenit un gol negru. Nici o stea, nici un sentiment, nimic.

Explozia de lumină reapare și-l poartă într-un alt fragment din istoria lui.
Era o zi comună, ploioasă, de septembrie. Ziua în care totul s-a sfârșit. Mașina de poliție se afla parcată în fața casei. Abia de câteva zile revenise din Franța și îl aștepta un viitor de care nu mai era atât de sigur. Pentru România, diploma lui de enolog nu însemna mai nimic.
Degustător de vinuri? îl luau peste picior vechii prieteni. Ce meserie ți-ai mai găsit și tu!
Pe urmă, mașina de poliție. O revede, mai clar decât corpul neînsuflețit al mamei. Tot ce știe este că au fost implicați un bărbat și o armă. Nimic mai mult. De atunci, memoria a început să-i joace feste. Este curios totuși că ți-ar putea numi fără probleme toate soiurile de vinuri din lume și că le-ar recunoaște după miros și câțiva stropi plimbați cu limba prin gură. Întreabă-l în schimb despre propria viață. Jumătăți de fragmente…

O lumină orbitoare mă înconjoară, ca niște jocuri de artificii. Îmi simt trupul ca și cum s-ar trezi dintr-un somn adânc, cu piele împunsă de milioane de ace. Dacă aș putea să explic în termeni simpli, aș spune că mă simt ca un nou născut. Experimentez o mixtură de durere extremă și incredibilă plăcere. Nu pot să despart cele două emoții.
Deodată aud o voce în minte și nu înțeleg nimic din ce spune, dar mă face să simt ușurare, ca un narcotic. Dacă sunetele ar fi asociate culorilor, aud un curcubeu. Se pierde treptat și explodează din nou, dar tot mai încet. În timp ce încerc să mă concentrez la diferitele vibrații pe care mi le transmite, sunetul mi se așează lin, ca o melodie, în trup.
Trezește-te, îmi spune vocea necunoscută, este timpul să îți începi călătoria.
Cine ești? Unde mă aflu?
Curcubeul de culori se învârte în jurul meu ca un vârtej de apă, scurgându-se în canalizare.
Ești viu. Asta este călătoria ta. Ai acceptat-o din prima zi a existenței tale. Ai existat dintotdeauna și vei continua să exiști pentru totdeauna. Tot ce ești, tot ce vezi, tu ai creat. Noi suntem Tu.
Nu sunt decât un bătrân. Un bătrân enolog. Stai aici, singur, într-un hotel de provincie, și nu pot să mă mișc. Toți cei pe care îi cunosc sunt morți sau m-au uitat.
Dar vocea nu îmi răspunde.
Mă simt căzând în gol, fără să mă mișc. Lumea înconjurătoare își recapătă existența. Lumina soarelui mă izbește prin fereastră. Câmpurile acoperit de viță de vie îmi confirmă că am revenit în realitate. Încă una din crizele mele. S-au înmulțit. Îmi este frică de uitare.

Este luat și aruncat într-o altă amintire. Au dispărut din jur orice chipuri cunoscute. Doar ecouri în vânt. Se afla cu adevărat singur, într-o țară care l-a adoptat ca pe un orfan. Plimbându-se dintr-o podgorie la alta, testând soiuri de vinuri, oferind soluții și dând verdicte. S-a cufundat în această meserie, nu mai știa de altceva. Faima l-a ajuns din urmă, fără să o caute. Nu mai știe ce ziarist l-a numit Criticul de Vinuri. Au preluat cu toții această denumire…
Și deodată, ca într-un film căruia i s-a rupt banda și a fost înlocuit cu altul, se vede pe un câmp gol, fără nici o urmă de civilizație. Se simte pierdut. Nu își aduce aminte de ce se află acolo. Nu știe cine este. La câțiva pași de el, se află un morman de haine. Când se apleacă să le ridice, observă o brățară pe încheietura mâinii stângi. Examinând-o cu atenție, observă un nume inscripționat pe ea. Camil. Nu îi transmite nimic, dar ajunge la concluzia că trebuie să fie numele lui.

Povestea! Era o poveste?
Merg pe câmp, spre nicăieri. În timp ce merg, în amintesc lucruri. Mă atașez numelui meu și înțeleg că vreau să fiu aici. În acest gol. Am vrut să fiu liber.
Nu sunt trist și nu sunt nici fericit. Mă îndrept spre soare iar lumea înconjurătoare stă în loc. Nu se vede nici un copac, nu sunt dealuri, doar pământul neted și drept.
Ceva îmi atrage atenția în depărtare. O strălucire. Cu cât mă apropii, cu atât sunt mai nerăbdător să aflu despre ce este vorba. Un miros dulceag, vag cunoscut, îmi umple plămânii.
Este o piatră perfect rotundă și atât de șlefuită că îmi pot vedea chipul în ea. Trăsăturile tinerești și regulate nu îmi spun nimic.
Această piatră este viața ta, aud vocea. Protejeaz-o. Este darul tău.
La o mai atentă studiere a pietrei, pot vedea ceva inscripționat pe ea. O frec de braț, să o curăț de praf. Piatra se deplasează, împotriva voinței mele, spre brățară. Cu o explozie de lumină, cele două elemente se contopesc. O senzație de cald și liniște mă înconjoară. Simt singurătatea, mai clar ca niciodată. O îmbrățișez fără să ezit. Brățara se întinde și mă acoperă cu lumina ei. Închid ochii și întâmpin noile simțuri.
Durerea din picioare dispare, este absorbită de pământ. Îmi întind brațele spre soare și, deschizând ochii, le văd încărcat de ciorchini mari, aproape gata să fie culeși.

Marin Condruz

naufragiat prin lumea cuvintelor…