Paulo Coelho – Diavolul și domnișoara Prym

Într-un sat complet izolat de restul omenirii, situat într-o țară incertă dintr-un continent ambiguu (singurul argument serios  că  e vorba de  Europa ar fi tradiția care atribuie celților un monument megalitic de la marginea așezării, în rest totul ar indica o țară din continentul sud-american), în care numărul locuitorilor este fix 281 și nu va mai crește niciodată, deoarece nu mai există copii și tineri, iar cea mai tânără persoană este domnișoara Prym, care nu este căsătorită, în acest sat, în care domnește o morală rigidă, frustrată, morocănoasă, sosește într-o bună zi un străin care le propune locuitorilor un pariu ciudat: le va face cadou o cantitate,  care lor li se pare enormă, de aur, e vorba de 10 lingouri a câte 2 kilograme de aur pur ștanțat, dacă în sat va avea loc o crimă într-un termen dat de șapte zile.
Masa amorfă de cetățeni este reprezentată de fruntașii satului, anonimi și ei, care sunt individualizați doar prin indicativul socio-profesional: primarul, nevasta primarului, preotul, proprietara hotelului-restaurant, fierarul, moșierul. Singurele personaje al căror nume este pronunțat în carte sunt domnișoara Chantal Prym și o anume Berta, văduvă bătrână și nesociabilă.

Acestea sunt datele problemei. Am uitat să mai spun că, în afară de personajele umane vii, mai există o serie de personaje spirituale care participă la acțiune mai mult sau mai puțin evident, sau doar chibițează din umbră,  încurajând sau demobilizând, după caz, personajul favorit. E vorba de câțiva diavoli și îngeri și de unul sau doi oameni defuncți, soțul Bertei fiind cel mai activ.
Care sunt motivele care l-au împins pe ciudatul nabab să întreprindă această aiuritoare competiție a morții, și care va fi reacția cetățenilor, ei bine, acesta este un scenariu arhetipal cunoscut dintotdeauna. De fapt, e un cumul de mai multe scenarii arhetipale. Cititorului i se propune o luptă alegorică dintre Bine și Rău, desfășurată în plan vizibil-uman și în plan ascuns, transcendental. Personajele – cele anonime – parcurg un traseu mental sinusoidal, de respingere și de acceptare alternativă, prin învăluire, a propunerii criminale, traseu la care asistăm și participăm totodată, în calitate de cititor, deoarece fiecare mutare psihologică este minuțios argumentată.
Nu putem da pagina peste noua părere a hangiței despre situația creată fără să fim cumva părtași la aceasta, deoarece ea a meditat cu sinceritate asupra subiectului, și  am înțeles că nu putea gândi altfel, deși poate o aprobăm, poate nu.  La fel de sincer meditează și preotul (cel mai bine conturat dintre personajele – machetă), primarul și ceilalți.
Cititorul este captat și el în această bătălie cosmică dintre Bine și Rău.
Și când am spus Bine cu B mare, și Rău cu R mare, am subînțeles substratul mistic, transcendental al problemei. De ce există Răul în lume? La ce este bun răul? Ce a câștigat Dumnezeu permițând diavolilor să circule liber? De ce a lăsat Dumnezeu ca să fie ispitit Iov? De ce până la urmă Dumnezeu l-a reabilitat pe Iov? Acestea sunt subiectele pe care Coelho își propune să le dezbată cu cititorul.

Deși este în întregime o povestire alegorică, un fel de parabolă sau pildă etico-religioasă, extinsă pe dimensiunea unui mic roman, cartea se citește cu sufletul la gură.  Nu bănuim până în ultimul capitol care va fi soarta personajelor, cine va fi executat și prin ce metodă. Personajele sunt vii, excelent conturate psihologic și biografic. deși interacțiunea dintre ele este oarecum teatrală, toți au un limbaj excesiv de protocolar, politicos, asta nu este un deficit, ci chiar adâncește senzația de spațiu bizar, de la marginea lumii.
Aș adăuga și un bonus de natură spirituală: nu găsesc nici un cusur acestei cărți în ceea ce privește mesajul teologic. Bine, exceptând artificiul stilistic al discuțiilor cu morții. Dar asta ține de realismul magic.

 „Din nou se întoarseră cu toții către străin; de astă dată, îi privi și el și dădu afirmativ din cap.
– Aurul acesta va fi al Viscos-ului dacă, în următoarele trei zile, va fi ucis cineva aici. Dacă nu va muri nimeni, străinul va pleca, luându-și comoara cu el.
– Asta e. Gata, am spus tot ce aveam de spus și am reinstalat spânzurătoarea în piață. Doar că de astă dată ea nu stă acolo ca să evite o crimă, ci ca să fie atârnat de ea un nevinovat, iar sacrificiul acestui nevinovat să aducă prosperitatea în localitate.
Oamenii se întoarseră pentru a treia oară către străin; el îi confirmă iarăși spusele, dând afirmativ din cap.
– Fata asta știe să povestească – zise el, oprind reportofonul și punându-l la loc în buzunar.”

Editura Humanitas  2012, 2015.

Florin Giurcă

Am absolvit fac. Automatica București.
De profesie inginer software, profesor de informatică.
Scriu proză SF/F/H. Colaborez la revistele Gazeta SF și Helion. În 2017 am publicat un roman horror, Noaptea lemurienilor, la editura Pavcon, și un roman mainstream, Regele fluturilor, la editura Coresi. În 2018 am publicat un volum de proză scurtătot la editura Pavcon, Efectul Metamorphis, și un roman horror, Confesiunile Omului – cîine.

fgiurca.blogspot.ro/