Granița Uniunii Europene a ajuns la Prut, scutul antirachetă de la Deveselu confirmă cu vîrf și îndesat că sîntem în NATO, dar sentimentul este că România se află și intră tot mai mult în Asia. Cînd soldații americani și cei sovietici s-au întîlnit cu urale pentru prima oară spre sfîrșitul celui de Al doilea război mondial, s-au îmbrățișat și s-au felicitat (că nu muriseră de război și de beție, s-o spunem pe-a dreaptă), fără să știe sărmanii că nu îi desparte un rîu (fluviul Elba), ci continente de civilizație și istorie, ca să zic așa. Contactul trupelor celor două supraputeri s-a făcut, parcă nu din întîmplare, la Torgau, pe Elba. Iosif Brodki, laureat al Premiului Nobel și disident sovietic, consideră că aici este granița dintre Orient și Occident; nu în Urali, nu de-a lungul frontierei fostei Uniuni Sovietice, ci de-a lungul cursului Elbei. Iar într-un interviu din L’Espresso Brodski adaugă că Asia începe la Kiev și se termină în China. Așadar, adăugăm noi, conflictul ruso-ucrainean de azi este unul asiatic, nu european, cu reguli (mai bine zis nereguli) neeuropene, ginghishanice, dacă-mi permiteți barbarismul. Ce ne privește pe noi? vor zice unii. Uite că ne stă ca sula iliesciană în coaste! Meleagurile pe care a trăit Brodski pînă a emigra din lagărul sovietic erau numite Eurasia, așa că nu e de mirare că astăzi teoria eurasiatică este pusă din nou pe tapet de rusul Aleksandr Dughin, ideologul putinian acoperit. Iar zvăpăiatul Serioga Esenin, din troika lui declamatoare, varsă volgi și donuri de lacrimi pentru Rassia, Rassia, meleagul meu asiatic. Și exemplele sunt cîtă frunză și… marihuana.
Așa se face că, după ce soldații aceia beți de bucurie, de whisky și de votcă s-au îmbrățișat felicitîndu-se pentru crimele și violurile comise, s-au separat imediat apele și a urmat rapid împărțirea Europei, astfel că Asia, sub forma comunismului sovietic, a pătruns adînc în Europa, pînă la Berlin și la Praga. Vreme de cincizeci de ani și mai bine istoria a înghețat siberian în partea noastră de Europă, a încremenit într-un fel de satrapii asiate conduse cu cnutul și zăhărelul (care se dă animalelor cînd sînt dresate) de la Moscova. Prin Polonia, sau Cehoslovacia au mai fost ceva dezghețuri, la noi însă a pătruns gerul cel mai stalinian, un ger în care ne îmbrăcam cu ii și alte tohoarce ale național-comunismului autohton. Scriitorul ceh Bohumil Hrabal a caracterizat într-o singură frază întreaga situație: „De la Vest spre Est, istoria parcă se împuținează, se transformă treptat în veșnicie asiatică imobilă” (în volumul Scrisori către Dubenka). Ce aduce Asia în istoria noastră, ultimul avatar al acesteia fiind comunismul de sorginte sovietică? Ne spune tot Iosif Brodski în L’Espresso: „În Orient există ceva ce s-ar putea numi acceptarea negativă a realității: realitatea în care se trăiește este acceptată, chiar dacă este inacceptabilă”. În Asia omul se supune providenței divine, (indiferent că divinitatea este Dumnezeu, Buddha sau Tao) și gata. Omul se umflă ca vaca cu lucernă cu o capacitate de a accepta viața cu tot ceea ce aceasta are mai condamnabil. Iar asta nu-l (mai) necăjește, din contră, indiferența aceasta îi încălzește inima, îi stimulează simțul infinitului, admirația pentru mirabila încolțire a grăuntelui de cucuruz e… mă rog, nesfîrșită.
Aici am ajuns, oameni buni, la un sfert de secol după Decembrie 89. Am ajuns prin regresiune la răzeșii aceia sadovenieni, care stau pe prispă, se caină de răutățile boierului și oftează: D-apoi dă! Resemnarea mioriței cu gălbează cunoaște noi valențe. Ne-am întors în marasmul ceaușist, nu ne mai interesează nimic, e țara-n pradă, hoții de politicieni pradă mai rău ca tătarii, dar noi am devenit imuni: cu indiferența noastră, cu bancurile noastre, cu zeflemeau și bășcălia națională. Cînd totuși ne revoltăm, nu o facem cu nici un plan (ați băgat se seamă că mereu am rămas la nivelul răscoalei, al răzmeriței necugetate? și la 907, și în Decembrie 89), și pe scurtă durată. Vezi și cazul de după Colectiv: am schimbat un simbol al corupției și zeflemelii scîrboase, pe Ponta, și… nu a urmat nimic altceva. Măcar o pichetare a Parlamentului, să ne știe de frică. Nu am fost capabili să urmărim cu meticulozitate măcar îndeplinirea unor măsuri vitale pentru societate, a unor legi fundamentale. Societatea civilă nu s-a coagulat în acești 26 de ani, vîrfurile intelectuale prea constipate nu s-au priceput să adune oamenii în jurul problemelor naționale reale. Așa că, uite, vin alegerile și iar stăm încremeniți în proiect. Nu ne mai pasă de nimic, toți îs hoți și șarlatani, zicem, dar hoția aceasta se întinde ca pelagra în întreaga societate. Cei aleși sînt aleși dintre noi, așa că putem spune ca Eminescu, după vorba sanscrită din Upanișad Chandogya: Ta twam asi – Acesta ești tu. Votezi, române, (parcă văd că iarăși cu majoritate) cu indiferență un partid condus de un infractor dovedit și condamnat, l-am numit pe Liviu Dragnea, votezi conștient cohorte de hoți și coțcari, dar de fapt ta twam asi – acesta ești tu. Și în general nu ni se mai pare nimic condamnabil, nimic inacceptabil. Acceptăm negativul din societate. În schimb, ne stimulăm simțul infinitului, bre! Noi păzim cucuruzul, urmărim cu beatitudine încolțirea barabulelor și zborul pufului de curu-găinii. Stăăm și ne uităm așa, luuung în bagdadie sau în lunca Siretului și zicem oftînd și căscînd: D-apoi dă!
Radu Părpăuță (1955-2024) a absolvit Facultatea de Rusă-Română a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi; a beneficiat de o bursă a Fundaţiei Soros. A fost, pe rînd, profesor de ţară, bibliotecar, documentarist, ghid turistic, traducător, ziarist. Din 1990, a scris la mai multe ziare şi reviste; a fost redactor, redactor-şef adjunct şi redactor-şef al revistei Timpul. A tradus din limba rusă peste 50 de volume de istorie, filosofie, religie şi literatură, publicate la edituri de prestigiu, dintre care amintim: Antihrist (studii), Povestire despre Antihrist de Vladimir Soloviov, Iisus Necunoscut de Dmitri Merejkovski, Spărgătorul de gheaţă (volum urmat de alte şapte de acelaşi autor) de Victor Suvorov, Filosofia lui Dostoievski şi Sensul istoriei de Nikolai Berdiaev, Drumul de Vasili Grossman. Este antologat în volumul oZone friendly (2002), precum şi în alte culegeri şi antologii. A publicat volumele de proză Învierea muţilor (2005; carte triplu premiată), Giardinieri. Povestiri vechi şi nouă (2012), Rămas-bun (2018), volumul de eseuri Creanga prin Creangă (2015) şi romanele Povestea Rădăcineştilor (2015) şi Moartea vine pe Bahlui (2018).
Ma intreb cit de impenetrabili sintem acum datorita scutului antirachetă de la Deveselu. Nu e exclus sa fie ceva la fel de usor de trecut peste cum a fost linia Maginot in al doilea razboi mondial. Niste hackeri buni sau un comando infanterie – odata ce cade centrul de comanda cade si scutul. Cursa inarmarilor continua cu una a „apararii”.
Pina una alta zic si eu (oftind si cascind) mai intii sa inceapa meciul ala Liverpool-Sevilla si punem tara la cale imediat dupa aia :)
Probabil scutul ăsta are o valoare mai mult simbolică. Iar declarațiile semibelicoase rusești sunt așa, în dorul lelii. Spunea Andrei Pleșu de un vechi conflict de graniță sovieto-chinez și comunicatele războinice chinezești:„Republica Populară Chineză dă al 274-lea avertisment ferm…”
Românul se lasă furat cu bună știință din cauza resemnării. Sigur că de vină e firea românului, care însă nu are la bază cine știe ce zestre genetică, ci pur și simplu tradiția și educația. Uitați-vă la harta țării. Dacă am colora cu maroniu județele în care nu s-a mai schimbat baronul de la putere de 20 de ani, am vedea o pată mare de cacao în regiunile istorice extracarpatice. Ce calitate au acești oameni care și-au lățit burdihanele până la limitele județului, strângând averi (pe numele mamelor și mătușilor) care nu vor putea fi niciodată măcar estimate, de sunt realeși mereu? Niciuna, în afară de faptul că lumea îi știe. Că, zice lumea, dacă vin alții necunoscuți în locul lor, vor fura și mai mult, ca să recupereze timpul pierdut.
Lucru perfect adevărat, dar tocmai din cauză că și noii veniți știu că vor fi lăsați să fure.
Adevarat: „noi am devenit imuni: cu indiferența noastră, cu bancurile noastre, cu zeflemeau și bășcălia națională.” Eu sunt curios cati dintre cei care scriem pe internet despre asta si spunem ca este nevoie de o schimbare am fi in stare sa iesim in strada si sa mergem pana la capat.
Nu știu, M. C. Oricum, schimbarea nu înseamnă numai ieșirea în stradă.