De ce mintea umană trebuie să fie atât de limitată? Trăim toată viaţa în negarea morţii sau în teroarea ei, însă moartea este doar începutul. Sufletul nostru îşi recâştigă libertatea. Nu vreau să mai aud nimic din lumea asta meschină, măruntă, coruptă şi îngustă. O muzică îmi sună în urechi. E singura care-mi place. O melodie tragică, dulce şi în acelaşi timp frivolă. Atât de frumoasă, încât nu merită să te mai trezeşti. Nu mă pot gândi decât la momentul în care ne vom reîntâlni. Timpul îi reuneşte pe cei ce se iubesc. Aşteaptă-mă, Léon, aşteaptă-mă!
Léon încercă să-şi controleze încordarea, îndoindu-şi capul către stânga, apoi către dreapta, în mod repetat. Se săltă pe vârfuri, continuând cu un uşor joc de glezne, în timp ce lovi aerul cu furie, de parcă ar fi vrut să pedepsească un adversar nevăzut care încerca să-l suprindă, tocmai pe el, campionul Europei. Ce impietate!
-Tissier! Vino încoace, uită-te la mine! În ochii mei, pentru Dumnezeu! strigătul antrenorului îl trezise parcă dintr-o transă adâncă. Am luptat împreună din greu, ca să ajungem până aici, să nu mă dezamăgeşti! Îl iei tare din start, ca să-ţi prindă frica, nu trebuie să aştepţi până oboseşte. Eşti mai bun decât el, n-o să ai nicio scuză dacă pierzi şi a doua oară.
-N-o să dureze mult, am eu o presimţire… Gândeşte-te mai bine cum vom sărbători când ajungem acasă.
Oamenii din echipa tehnică, însoţitorii săi de nădejde, aproape că trebuiseră să alerge după el, prin mijlocul spectatorilor strânşi de-a lungul unui culoar îngust, doar cât să-i vadă mai de aproape pe protagoniştii măcelului pentru care plătiseră bani grei. Atmosfera era sufocantă, însă Léon urcă treptele ringului decis. Rodriguez “Magicianul” Sandoval era singurul în faţa căruia cedase vreodată, în toată cariera sa. La puncte, ce e drept, dar diferenţa fusese clară, în favoarea mexicanului. Nu degeaba i se spunea “Magicianul”, avea o capacitate de eschivă mai rar întâlnită. Acum îl vedeai, iar o fracţiune de secundă mai târziu, dispărea din faţa ta, aşa încât, într-o luptă cu el, puţine lovituri îşi puteau atinge ţinta. Acum, în faţa a 90.000 de oameni, Sandoval îi acordase revanşa, chiar acasă la el, pe stadionul Azteca, din Mexico City. Ringul fusese plasat în mijlocul arenei, precum un străvechi altar de sacrificiu aztec, publicul aşteptând ca favoritul lor să le aducă zeilor drept ofrandă pe acest francez încăpăţânat şi sfidător. Tumultul tribunelor crescu în intensitate, ca şi cum însuşi Huitzilopochtli, aprigul zeu al războiului, împodobit cu a sa coroana de pene, s-ar fi coborât printre muritori. Rodriguez intră agale pe stadion, savurând uralele sălbatice din jur. Avea încrederea celui care ştie că nu poate să piardă în faţa unui adversar pe care l-a învins deja o dată. Păşise cu dreptul în ring, conform obiceiului său, iar începutul meciului îi dăduse şi mai multă încredere. Reuşise câteva contre periculoase, îngrămădindu-l în corzi pe Tissier, care părea că nu îşi găseşte cadenţa. Eschivă, upercut în gol, iar eschivă.
-Léon, ce naiba?! În ritmul ăsta, nu scăpăm prea repede de aici. Nu te mai retrage, blochează-l, şi imediat după…du-te după el! Tu trebuie să deţii centrul ringului. Nu-l lăsa să respire! Mişcă braţele, nu-l lăsa să te lovească la corp, şi ai grijă la stânga lui. Ştii că e foarte rezistent, îţi poate duce şi 15 reprize fără probleme, nu numai 12. Singura ta şansă e să-l faci knockout.
-Taci şi uită-te cum îl pun jos. Vreau să plecăm cât mai repede de aici. Ridicându-se de pe scăunelul din colţul ringului, Léon apucă să-i mai facă din ochi.
Se năpusti asupra mexicanului, ca un uragan, cu o ploaie de lovituri ce îl ameţiră serios pe Sandoval încă din startul celei de-a doua reprize.
-Acum! Directă de dreapta! Thomas îi era antrenor şi manager de aproape opt ani, însă niciodată nu-l văzuse atât de hotărât. Ipoteza unei victorii neaşteptate începea să prindă contur. Plecaseră în Mexic cu gândul de a învinge, dar odată ajunşi acolo, parcă totul i se păruse potrivnic, de la hotelul inconfortabil în care fuseseră cazaţi, până la oamenii de pe stradă care-i recunoşteau şi-i priveau cu o ură nedisimulată. În plus, acum, cei din tribune, păreau că se revărsă peste ei, gata să-i îngroape de vii, dacă favoritul lor ar fi pierdut.
Lovitura, venită parcă de nicăieri, îl proiectă pe Sandoval la podea; aceasta îl împinse uşor înapoi, ca şi cum l-ar fi îndemnat să se ridice, să lupte în continuare, însă după al doilea impact, trupul mexicanului rămase complet inert. Medicii se strânseseră în jurul celui căzut, în timp ce o stea căzătoare, străbătea în viteză cerul întunecat, cu sclipiri de rău augur. Léon ridică ochii spre cer, în semn de recunoştinţă, împreună cu mâinile înfăşurate încă în bandajele protectoare. Totul se desfăşura parcă sub spectrul unei stranii sincronicităţi. Iadul de pe Azteca se domolise dintr-odată, transformându-se într-un creuzet al deznădejdii, unde nemulţumirea şi tristeţea celor 90.000 de oameni se amestecau încet.
Două zile mai târziu, în vila sa de pe Rue de Bretagne, din cel de-al treilea arondisment al Parisului, Léon, afundat într-un somptuos fotoliu cu aer aristocratic, o privea pe Isabelle printre gene şi încă nu-i venea să creadă, că în patul lui se află cea mai în vogă cântăreaţă a Franţei. Un pantof roşu, cu toc, aruncat neglijent, stătea chiar în faţa lui, ca un trofeu, care parcă nu i se cuvenea. Draperia din spate atârna greoi, filtrând lumina roşiatică-galbuie a răsăritului. Câteodată, suflete care nu au nimic în comun se intersectează accidental şi cutremurător, producând urme adânci la suprafaţă. Cearcănele lui Léon, după o noapte nedormită, stăteau drept mărturie în acest sens.
-Isabelle, e dimineaţă…a trecut deja prea mult timp fără să-ţi aud vocea, şopti timid bărbatul, în timp ce muşchii îi tresăltaseră pentru o clipă, fără voie, ca nişte şerpi care se trezesc brusc dintr-un somn adânc. Pentru prima dată în viaţă, simţi că are un adversar pe măsură. Nu, cu Sandoval, în urmă cu jumătate de an, fusese doar un simplu accident şi tocmai reuşise să dovedească asta. Însă acum, se simţea precaut, avea o reţinere, aşa cum nu mai avusese cu nicio femeie până atunci. Să fi fost de vină părul ei şaten cu şuviţe blonde, care se întorcea imprevizibil, în nişte cârlionţi rebeli, silueta ei de silfidă, ori vocea, cu acele modulaţii incredibile, pe care le auzise cu ocazia concertului privat din seara ce abia trecuse?
-Bestie, mai lasă-mă să dorm, se alintă Isabelle, trăgând de colţul pernei de lângă ea, cu o figură de copil bosumflat. Lumina devenea din ce în ce mai puternică, iar contrastele creşteau în intensitate, proiectând siluetele din cameră în contururi ce ar fi vrut să lupte cu timpul, să-l pună la pământ, să-l oprească din alergarea sa bezmetică, de neoprit, care în final nu putea aduce nimic bun.
Léon simţi cum îi revine curajul. Înţepat de săgeţile sâcâitoare ale soarelui, ce se strecurau abile printre faldurile draperiei şi înviorat de perspectiva unui nou început, îşi continuă asaltul:
-Cum de un pat atât de mare poate cuprinde o fiinţă atât de mică, fără ca ea să se piardă pe veci printre cutele lenjeriei? Mi-e frică să nu te pierd, Isabelle…
-Si visam atât de frumos…spuse ea, în timp ce se ridică în capul oaselor, arcuindu-şi sprâncenele a nedumerire.
-Vreau să ştiu totul despre tine, dar nu ceea ce oricine poate afla din ziare, ci doar cele mai ascunse secrete, cele care au puterea de a te devora pe dinăuntru, genul acela de secrete. Şi vreau asta chiar acum. Dar mai întâi, o să prepar micul dejun. Te aştept în foişorul din grădină.
Léon ieşi, fără să mai aştepte răspunsul. În urma victoriei repurtate în Mexic, îl aştepta un meci ce avea să se joace cu centura mondială pe masă – şansa la care visa de când păşise cu reţinere, pentru prima dată, într-o sală de box. Însă gândurile lui nu erau acolo, i-o luaseră razna, unduindu-se uşor, precum o melodie lentă, ce se încolăceşte în conca auriculară, transformându-se apoi în mii de impulsuri nervoase ce călătoresc de la creier, tocmai până la acea invizibilă şi misterioasă destinaţie pe care obişnuim s-o numim suflet.
Isabelle Pineau, cea mai cunoscută cântăreaţă a Franţei, îşi găsise destul de greu drumul spre glorie. Se născuse într-o familie săracă, fiind nevoită să renunţe la studii, pentru a cânta prin barurile din oraş. Norocul o răsplătise însă peste măsură, pentru tenacitatea de care dăduse dovadă. Patronul unui celebru club de pe Champs-Élysées îi descoperise în cele din urmă talentul, propunându-i să cânte numai melodii pop-soul, încă la modă pe la începutul anilor ’70, trecerea spre stilul disco venind apoi de la sine. Singurul ei regret era legat de cel alături de care hotărâse să-şi întemeieze o familie. De multe ori gelos, posesiv şi violent, Patrick Pineau, în acelaşi timp şi managerul ei, un fost agent de bursă ratat, îi făcuse viaţa un coşmar. Isabelle ajunsese să trăiască un perpetuu act de autoiluzionare, pentru a diminua inimaginabilul stres al căsniciei. Manipularea nu venea din partea lui, ci chiar din partea ei, care încerca să se convingă singură, că ieşirile nervoase ale lui Patrick sunt absolut normale. Credea că relaţia sa cu acesta este nu numai acceptabilă, ci chiar necesară, transformând-o într-o adevărată măsură a stimei de sine. Întâlnirea cu Léon fusese tocmai oportunitatea pe care subconştientul ei o aştepta demult, aceea de a crea o breşă, de a ieşi forţat din cercul îngust al falsului ataşament. O gură de aer proaspăt, de care nu te mai saturi. Aşa se trezise Isabelle în acea dimineaţă, într-o beatitudine nepământeană, o stare de fericire pe care nu o mai trăise, deşi îşi promisese ei înseşi să nu mai facă astfel de aprecieri, pentru că niciodată nu poţi spune cu certitudine când ai atins apogeul unei trăiri. Se simţea nesfârşită, inepuizabilă şi indestructibilă. Timp de patru luni a continuat să guste pe ascuns din ceea ce părea elixirul capabil să-i vindece toate rănile. Însă, situaţia de incertitudine nu putea continua la nesfârşit. Ziariştii şi fotografii plătiţi erau tot timpul pe urmele ei, ca nişte animale sălbatice ce caută mereu miros de sânge, astfel că jocul lor în doi devenea din ce în ce mai riscant. A înaintat acţiunea de divorţ, prin avocatul ei, fără ca măcar să se mai gândească o clipă. Aveau să fugă undeva, în lume, ca să scape definitiv de toate umbrele trecutului. Şi-a strâns în grabă câteva lucruri, strictul necesar, bijuteriile şi jurnalul pe care-l ţinea de ceva timp. Le-a îngrămădit pe toate într-un rucsac mai vechi, pe care şi l-a pus pe bicicleta cu care obişnuia să se plimbe în dimineţile când avea o clipă de răgaz. Maşinile o oboseau, îi dădeau dureri groaznice de cap, mai ales la drumurile lungi şi în plus, în felul acesta, puţină lume de pe stradă o mai putea recunoaşte.
Zorii încă se jucau de-a v-aţi ascunselea cu noaptea. Isabelle străbătu arondismentul patru al Parisului, pedalând încet, printre oamenii care ieşeau pe rând, din case, îndreptându-se fiecare către microuniversul său tainic, ţesut din aşteptări şi regrete, rigori şi recompense. Piaţa din faţa Primăriei era aproape goală la acea oră. Doar doi bătrâni care mergeau agale, cu mâinile la spate, păreau s-o însufleţească. Fosta Place de Grève, cum mai era cunoscută pe vremuri, fusese mai mereu un loc sângeros. Aici se ţinuseră cele mai multe execuţii publice, fiind un simbol al regimului medieval francez – corupt, brutal şi de cele mai multe ori, întors împotriva omului de rând. Celebra prezicătoare, Catherine Monvoisin, îşi găsise sfârşitul tot aici, arsă pe rug, în mijlocul pieţei. După ce soţul ei, un bijutier ruinat, îşi pierduse toată averea, Catherine şi-a început cariera, ghicind clienţilor săi în palmă sau după trăsăturile fizionomiei, pentru a putea astfel să-şi întreţină familia. Încă de la vârsta de nouă ani, învăţase arta ghicitului, aşa că, silită de împrejurări, s-a gândit să profite de ceea ce ştia. Cunoscută în epocă drept La Voisin, aceasta a ajuns să observe, din experienţă, că mai toţi clienţii săi îşi doreau de la viitor doar două lucruri, fie ca o persoană să se îndrăgostească de ei, fie ca o alta să moară, pentru a o putea moşteni, sau pentru a se putea recăsători cu altcineva, după caz. De aici i-a venit ideea de a le vinde tot felul de amulete şi otrăvuri, pentru a-i ajuta să-şi împlinească visele. Cel mai important client al ei a fost Marchiza de Montespan, pe care o ajutase, prin trucurile sale vrăjitoreşti, să devină amanta oficială a regelui Ludovic al XIV-lea. Ceva mai târziu, poziţia fiindu-i ameninţată de o altă curtezană, aceasta a încercat să-l otrăvească pe rege şi pe noua lui favorită, tot cu ajutorul Catherinei, complot care însă a eşuat. În cele din urmă, din cauza misterioaselor morţi prin otrăvire, care se înmulţeau tot mai mult, La Voisin ajunge să fie prinsă, condamnată şi arsă pe rug pentru vrăjitorie, punându-se astfel capăt unui capitol din istoria întunecată a Franţei.
Isabelle însă, nu avea de unde şti toată această poveste, şi probabil că, puţin ar fi interesat-o în acel moment. Ocoli cu grijă un carusel destinat copiilor, pictat manual, în culori vii, cu căluţi, o caleaşcă şi ceşti rotitoare, care îşi aştepta gălăgioşii clienţi. Se gândi pentru o clipă, dacă nu cumva şi viaţa ei din ultimii ani nu fusese la fel, cu aceleaşi figuri învârtindu-se odată cu ea, cu zeci de lumini ameţitoare, care-ţi iau ochii. În tot acest timp, prinsă în caruselul ei nestăvilit, a privit doar înainte, aşteptând în zadar să se ivească ceva nou. Dintr-odată îl zări. O aştepta pe drumul pietruit de pe malul Senei, chiar în dreptul unui felinar stradal în stil Art Nouveau. Era aşezat pe jos, chiar la marginea apei, privind undeva înspre Pont d’Arcole, care se arcuia de pe un mal pe celălalt. Îmbrăcat cu o cămaşă cu dungi subţiri, verticale, părea că îşi lăsase gândurile să plutească molcom, odată cu râul care clipocea docil în pacea de moment a dimineţii. Şi, cu toate că soarele se spărsese în mii de bucăţi, pe acoperişul unei clădiri din apropiere, nimic nu părea să tulbure liniştea din jur.
– Léon, e totul în regulă? Pari abătut, nu te bucuri că mă vezi? rupse tăcerea Isabelle, în timp ce îşi lăsă bicicleta rezemată de stâlpul rece al felinarului.
-Nu e vorba de asta, mititico, însă am nişte veşti proaste. Bărbatul îşi trecu mâna prin părul nearanjat, ca şi cum ar fi vrut să pună ordine şi în propriile-i cuvinte.
-Nu mai putem pleca azi, aşa cum am plănuit? Ce s-a întâmplat? Isabelle îşi muşcă buza de jos, aşteptând să-i fie contrazise cele mai negre presimţiri.
-Sunt probleme cu banii. Astăzi trebuie să mă întâlnesc oricum cu Thomas, la antrenament şi o să mai discutăm despre asta. Fiscul se pare că vrea să-mi vâneze capul. Băieţii ăştia sunt atât de puşi pe treabă, încât nu se vor lăsa până n-or să mă vadă în stradă, fără niciun ban. Până la urmă, cred că o vom scoate la capăt. Deocamdată însă, te poţi muta la mine, ca să fii în siguranţă.
-Dar, Léon… Ochii umezi îi sclipiră a deznădejde şi neputinţă.
-Poftim, ia cheile, ai grijă de ele.
Chiar în acel moment, lătratul unui câine jigărit care trecea prin spatele lor, îi făcu să tresară. Un bărbat într-un trenci cafeniu, cu o pălărie din fetru, tocmai se ridicase grăbit de pe o bancă din preajmă. Nici măcar nu-l auziseră când se apropiase. Cine ştie cât timp o fi stat acolo… Aruncă o privire piezişă înspre ei, după care plecă grăbit alături de un alt individ, ce-l aştepta pe partea cealaltă a drumului. Acesta părea să ascundă cu greu un aparat de fotografiat în spatele siluetei sale pipernicite. A doua zi, toate ziarele aveau pe prima pagină o poză cu ei doi, însoţită de titluri dintre cele mai scandaloase. Se pornise un tăvălug ce nu mai putea fi oprit, dar apogeul avea să fie atins abia peste două săptămâni.
O veste avea să facă înconjurul lumii şi să-i cutremure pe toţi. Avionul privat în care se afla Léon Tissier, aflat în drumul său spre glorie, se prăbuşise deasupra Atlanticului. O lumină puternică, precum cea a unei stele căzătoare, sfârtecase negrul de smoală al cerului pentru o clipă, apoi apa, într-un vârtej abisal, desăvârşi funestul sacrificiu. Titlul mondial la categoria mijlocie, ce-l aştepta în ringul din New-York avea să fie păstrat de deţinătorul centurii. Franţa rămăsese zguduită de regrete, plângându-şi eroul şi povestea sa de dragoste care făcuse atâtea valuri.
Isabelle îşi strânse pumnii, înfingându-şi unghiile în carne, până la sânge, apoi se lăsă moale, pe un perete din spatele ei. Simţea cum un munte întreg îi crescuse dintr-odată pe piept şi o zdrobea nemilos. Încercă să-şi recapete respiraţia, ridicându-se anevoie. Îşi înghiţi lacrimile, ce se transformaseră încet, într-un nod dureros în gât, şi păşi pe scenă, rostind cu un glas tremurat, aproape şoptit:
-În această seară, voi cânta pentru Léon Tissier.
În sala de 8.000 de locuri se făcuse o linişte de sfârşit de lume, ca şi cum o apocalipsă fumegândă se strecurase pe nebănuite pe deasupra capetelor tuturor, luând ceea ce i se cuvenea, adică totul. Acordurile primei melodii reuşiseră să mai însufleţească puţin atmosfera încremenită. Isabelle izbuti să-şi ducă repertoriul până aproape de final. Odată cu ultimul cântec – Nu există tărâm pentru adio – simţi însă că e pe cale să leşine, aşa că se grăbi să ajungă cât mai repede în spatele scenei. Se agăţă de cortină, prăbuşindu-se înainte de a mai cânta ultimul vers – Timpul îi reuneşte pe cei ce se iubesc.
Singurul lucru care a mai ţinut-o în viaţă, în lunile ce au urmat, a fost convingerea că legătura dintre ea şi Léon era una indestructibilă. Aşa după cum chiar cântecul ei spunea, nu există tărâm pentru adio. Despărţirile dintre oameni, indiferent de modul în care se produc, sunt doar o iluzie optică a propriilor noastre conştiinţe, căci nimic nu poate fi definitiv, nici măcar moartea. Noul ei manager şi apropiaţii au încercat să-i întreţină această credinţă, observând că era singurul lucru care o făcea să se simtă ceva mai bine.
Micul apartament de la parterul blocului cu patru etaje de pe strada Montbrun, fusese transformat într-un cochet cabinet în care Marguerite îşi ţinea zilnic şedinţele de consultanţă. Nu era doar una dintre zecile de clarvăzătoare din Paris, era ceva mai mult de atât. După cum ea însăşi îşi trecuse pe cartea de vizită, părea a fi una dintre descendentele Catherinei Monvoisin, lucru pe care îl demonstra oricând la cerere, cu acte cât se poate de respectabile. Înşelătorie sau nu, se pare că era o metodă bună de a-şi atrage clienţii. Prima dată, fusese contactată de managerul Isabellei, care îi strecurase un cec consistent, fără ca ea să afle nimic. Iluzia trebuia întreţinută. Şi nu se putea altfel, decât cu sume consistente. Era un medicament scump, dar cât se poate de eficient. După ce Isabelle luase loc pe canapeaua confortabilă a clarvăzătoarei, primul lucru care i-a atras atenţia a fost superbul buchet de lalele roşii, ce trona lângă birou, într-o vază de porţelan alb. Marguerite îi urmări privirea, şi zâmbind, îi spuse pe un ton ce emana siguranţă:
-Ştiu, sunt florile tale preferate. De fapt, sunt şi ale mele.
-Se pare că avem ceva în comun. Însă nu pentru asta am venit la dumneavoastră.
Marguerite înclină uşor din cap, ca şi cum ar fi aprobat tacit, după care continuă:
-Mai avem ceva în comun, amândouă credem în posibilitatea ca sufletul să se desprindă de trup. În fond, ăsta e singurul mod prin care se explică premoniţia, clarviziunea, în fine, toate lucrurile care ţin de meseria mea. Probabil ştiţi, că toate popoarele primitive au credinţa că în timpul somnului, sufletul se separă cumva, de trup. Antropologi precum Frazer au şi scris despre asta.
-Da, mulţi consideră teoria asta drept puerilă sau obscurantistă, însă am toate motivele să cred că sufletul nu rămâne ancorat în această lume, după moarte. Isabelle îşi frământă mâinile, şi cu o uşoară nervozitate, privi în jurul său, ca şi cum cineva s-ar mai fi aflat acolo, în afară de ele două.
-Şi somnul este o a doua moarte. Crizele de nebunie, transa misticilor ori cea a noastră, a clarvăzătorilor…toate se desfăşoară după un proces asemănător. Când sufletul se desprinde de firele nevăzute ce-l ţin legat de trup, se desprinde şi de dimensiunile spaţiale şi temporale, care guvernează doar materia. În felul acesta, el poate observa ca un martor tăcut şi neutru atât prezentul, cât şi rămăşiţe ale trecutului, dar şi indicii semnificative din viitor. Din păcate, viziunile din viitor nu sunt niciodată clare şi fluide, precum apa cristalină de izvor, ci mai degrabă tulburi, ca o apă agitată, cu aluviuni.
-Şi de ce ar fi aşa?
-Trecutul, cu dezamăgiri şi dureri, cu pasiunile şi împlinirile lui, apare încâlcit cu reprezentările viitorului, ca un ghem de aţă, din care se iţesc fire de diverse culori. În felul acesta, poţi observa doar câteva segmente din firul de o anumită culoare. Niciodată însă, nu-l vei putea observa pe deplin, pe toată lungimea sa, de la un cap la altul. Pe măsură ce sufletul se reîntoarce în corp, raţiunea începe încet, să preia controlul, ştergând şi mai mult din observaţiile făcute. Într-un final, sufletul ajunge să ne transmită doar o mică parte din ceea ce a înregistrat, doar o amintire misterioasă a lucrurilor, întrupată anevoios, ca dintr-o ceaţă densă. Este cumva şi un instinct de autoconservare la mijloc, ceva care apară oamenii de toate aceste viziuni ale viitorului, ce pot fi într-atât de şocante, încât ne pot destabiliza pentru totdeauna.
-E o meserie riscantă, din câte înţeleg…
-Da, într-o anumită măsură este, pentru că uneori, ne putem pierde temporar acel instinct de conservare de care vorbeam, şi atunci rămânem vulnerabili. Mulţi o pot lua razna complet. Oricum, legat de ceea ce te interesează, să ştii că el încă mai este printre noi. Îi simt remuşcarea din suflet. E un spirit care încă e prezent aici. Marguerite făcu un gest edificator cu mâna, ca şi cum Léon s-ar fi aflat la doi paşi de ele, după care tăcu brusc.
Bărbatul, aflat pe balconul casei sale din Freeport, o mică staţiune turistică din arhipelagul Bahamas, îşi aprinse o ţigară şi se lăsă pe spate, privind oceanul învolburat. De când se lăsase de box, îşi permitea şi astfel de mici plăceri vinovate. Trase fumul cu nesaţ, urmărind cu privirea o pasăre flamingo, care-şi aştepta perechea pe plajă. Se deplasau împreună într-un mod aproape mecanic şi hilar totodată, cu picioarele lor firave şi nesigure, ce păreau că fuseseră proiectate de un inginer fără prea multă experienţă.
Deşi ratase şansa de a deveni campion mondial, reuşise totuşi să-i facă knockout pe băieţii aceia încăpăţânaţi de la Fisc. Totul e să ştii când să te opreşti. Cu o nouă identitate, nimeni nu-l mai putea găsi aici. Abordând un nou mod de viaţă, în care era doar un simplu anonim, şi cu toţi banii puşi la adăpost, se simţea din nou invincibil. Avusese grijă să vândă şi casa din Paris şi să şteargă orice urmă ce ar fi putut conduce la el. Probabil că Isabelle mai putuse locui acolo până la sfârşitul anului, conform clauzei de habitaţie pe care avusese grijă să o treacă în contract. Încă puţin, să se mai liniştească lucrurile, şi avea să o aducă şi pe ea aici. Pentru că timpul îi reuneşte pe cei ce se iubesc. Melodia Isabellei îi răsuna obsesiv în minte. Închise ochii şi se sprijini de grilajul scund al balconului. Când îi deschise, povara regretelor se spulberase în văzduhul străbătut de umbrele înserării. Ştia că ea îl va aşteapta până la sfârşitul lumii şi poate şi dincolo de ea.
-Thomas, ce-ar fi să mergem mâine la pescuit? Un marlin sau un tarpon la grătar…întotdeauna e o idee bună.
„A story is not something of this world. A real story requires a kind of magical baptism to link the world on this side with the world on the other side.” (H.M.)