(Text înscris la Maratonul literar – mai, 2016)
Stăteam pe bancă de vreo zece minute privind plimbarea lui Max, foxterierul aflat în plină puterea vârstei, pe atunci avea cinci ani şi era singurul prieten adevărat care îmi mai rămăsese. Adulmeca mirosurile amestecate ale Senei. Era atât de cuminte, că aproape mereu ţineam lesa în buzunarul pardesiului. Pe cerul cenuşiu de început de octombrie, un soare palid se pregătea să apună. Îmi plăcea să vin des aici în place Louis Aragon, la capătul vestic din Ile Saint Louis şi să mă gândesc la trecutul măreţ al Parisului, pe care poate numai Sena nu îl uitase vreodată, purtându-l nemuritoare cu nepăsarea unei femei galante plină de toane. Mereu mă gândeam cum se plimbaseră pe malurile ei Balzac, Sarah Bernard, Alfred de Musset, dar mai ales atâţia mari artişti veniţi din toate colţurile lumii să cucerească Parisul cu entuziasm, vânând veşnic succesul şi recunoaşterea, pentru ca de cele mai multe ori să sfârşească în sărăcie, înghiţiţi de vintrele lui. Sub palate sunt cripte şi catacombe. Chiar şi pe locul acestei insule elegante, care a păstrat cel mai bine farmecul arhitectural al secolelor 17 şi 18, înainte de apariţia digurilor impunătoare, în trecutul medieval al oraşului fuseseră păşuni pentru vaci şi depozite de cherestea, iar malurile erau acoperite de nisip şi nămol, căptuşite doar cu stuf şi sălcii împotriva inundaţiilor, care adesea măturau totul în calea lor.
Când am sosit aici pentru prima oară, nu îmi venea să cred că păşesc pe acest caldarâm încărcat de istorie. O idee trăznită mi-a venit privind rigolele prin care apa se scurgea perfect în pârâiaşe mici şi ordonate, curgând zglobiu spre canalizare, cu viteza intensităţii ploii. M-am gândit la bălţile şi noroaiele de acasă. Eram surprins că pantofii mei noi nu se murdăriseră deloc. Aşa că i-am fotografiat împreună cu umbra mea, fără să îmi pese de ploaia torenţială, cu aparatul meu Leica şi am câştigat o menţiune la un concurs internaţional. Am reuşit să trăiesc câteva luni bune din banii primiţi atunci.
Îmi amintesc că în ziua aceea eram foarte obosit când m-am aşezat pe bancă. Mă întorsesem pe jos de la Hôtel Dieu, unde fusesem pentru o radiografie şi ca să îmi ridic rezultatul analizelor. Atunci am aflat că sunt diagnosticat cu hepatita C şi că va trebui să ţin toată viaţa un regim drastic, dar nici până acum nu m-am lipsit de nenumăratele varietăţi de brânză franţuzească şi de paharul meu aproape zilnic de vin roşu. Nu pot uita perioada de neagră mizerie când mâncam un iaurt mare şi o baghetă porţionându-le să îmi ajungă pe trei zile. Atunci scrisesem într-un caiet jurnal, în care adăugam sporadic însemnări, când vroiam să lupt cu depresia: ”sărăcia e cumplită în oraşul ăsta plin de palate şi de regi măreţi. Parisul a văzut măceluri, crime, boli şi mizerie, dar a renăscut mereu din propria cenuşă păstrându-şi neatinse spiritul, eleganţa şi frumuseţea, asta îmi dă curaj să continui”.
De la Hôtel Dieu o luasem pe malul Senei pe Quai aux Fleurs pentru că deseori îmi place să privesc piaţa de flori cu sărbătoarea aceea de culori, cu micile nimicuri şi ornamente pentru grădină. Mă abătusem pe acasă în întunecata Rue des Ursins să îl iau pe Max, care nu mai putea de bucurie că facem o plimbare neaşteptată. Locuiam într-un mic studio, sub închiriat de la o prietenă pictoriţă măritată cu un bancher. Ei aveau o vilă în elegantul Saint Cloud. Bernadette mă aprecia foarte mult pentru sinceritatea şi non conformismul meu şi cred că mă ajutase dintr-o compasiune sinceră. La început am fost tentat să o refuz din cauza scurtei noastre idile din trecut. Ştiam că nu fusese dragoste din partea ei, ci doar dorinţa de a scăpa de monotonia vieţii cu plicticosul ei bancher. Între noi a rămas o plăcută prietenie. Ne întâlnim săptămânal şi ne confesăm unul altuia, mai mult ea decât eu, pentru că ea are mereu câte o dilemă a cărei rezolvare o aşteaptă de la mine. Dacă mă gândesc bine, pe mine de fapt cu mult după obţinerea cetăţeniei, de abia pe la începutul anilor ’80, avea să mă salveze politica populistă a lui Mitterrand, care le stabilea prin lege artiştilor membrii ai unei uniuni, o pensie lunară de 4000 de franci. De abia de atunci încolo am putut trăi decent, când nu aveam comenzi sau expoziţii. Pe această stradă rece şi întunecată numai obloanele de lemn coşcovite îţi mai asigurau o oarecare intimitate, aşa de apropiate erau casele de o parte şi de alta a străzii, numai că mie îmi plăcea mult lumina. Aşa că mă obişnuisem cu lipsa de pudoare a vecinilor mei, vedeam ce salată mănâncă, sau ce vin beau. Erau oameni obişnuiţi, pensionari sau tineri angajaţi, care se sculau cu noaptea în cap ambalându-şi motoretele cu un zgomot pe care apropierea dintre zidurile caselor îl reverbera insuportabil. Aici pe rue des Ursines singurul lucru frumos era felinarul de fier forjat de pe clădirea cea mai impozantă, de pe partea dreaptă a străzii. Privindu-l într-o seară ceţoasă de toamnă mi-a venit ideea albumului meu cu felinarele Parisului. Am descoperit uimit cât sunt de diferite, eleganţa şi diversitatea modelelor, şi mai ales cum dau farmec fiecărui cartier în parte. Vernisajul de la Strasbourg mi-a adus bani frumoşi. La Paris, în mod paradoxal, nu am reuşit să lansez albumul. Strâmbau din nas la auzul numelui meu românesc.
Max m-a privit dezamăgit când după ce am traversat podul Saint Louis şi am luat-o pe Quai d’Orleans, plimbarea s-a întrerupt şi m-am aşezat pe bancă. Deşi e locul meu preferat, ori de câte ori ajungem aici mă priveşte din când în când nerăbdător, îndemnându-mă cu ochi rugători să mă ridic mai repede şi să pornim din nou la drum.
Priveam cufundat în gânduri arcadele suple ale podului d’Arcole şi vârful inconfundabil al izolatei şi zveltei clopotniţe Tour Saint Jacques, al cărei stil gotic flamboaiant mă cucerise încă din prima mea zi la Paris, neştiind pe atunci ce caută rătăcită acolo în plină metropolă. Pe urmă am aflat că era singura rămăşiţă din mânăstirea Saint Jacques de la Boucherie, construită de bogaţii măcelari angrosişti de lângă Hale şi dărâmată în timpul revoluţiei franceze. Aici erau întâmpinaţi odinioară pentru popas cei care se încumetau să pornească pe drumul spre Tours către nordul Spaniei, în anevoiosul pelerinaj spre Santiago de Compostella. În depărtare, pe colțurile din vârful turnului, se zăreau simbolurile celor patru evanghelişti, care nicăieri nu mi se păruseră mai expresive. Admirasem de nenumărate ori şi statuile sfinţilor care îi împodobeau zidurile şi acum privindu-l de la distanţă mi le imaginam cu ochii minţii. Nu ştiu când a apărut cuplul acela dinspre podul Louis Phillippe, poate că aş fi rămas cu ochii aţintiţi spre siluetele îndepărtate ale garguielor gândindu-mă la unghiuri speciale din care să le pot surprinde, dacă Max nu ar fi ţopăit lătrând vesel în jurul lor. Noii sosiţi m-au smuls din visare. Nu păreau să se sinchisească prea mult de mine. El, doar în cămaşă se aşezase direct pe chei. Ea îşi sprijinise bicicleta de felinar şi îl privea descumpănită. Cu defectul meu profesional nu am putut să nu remarc zâmbind cum părul lui ciufulit, buclele ei alintate de vânt şi ornamentele felinarului formau patru interesante puncte ascendente, toate, chiar şi coafura fetei semănau cu diverse tipuri de pălării în miniatură culminând cu mica coroană neagră de fier din vârful stâlpului. Mi-am amintit că fotografiasem şi pentru album un felinar cu model asemănător pe fondul de bomboană fondată al unui amurg văratec magnific, dar acum vizualizam acest tablou într-un alb-negru perfect, în lumina palidă a apusului, care învăluia lăptos undele Senei. Un bateau mouche plin de turişti tocmai trecuse pe lângă noi şi se îndepărta pe sub pont d’Arcole. Mă jucam cu lumina imaginându-mi cât de bine ar fi ieşit această fotografie dacă aş fi putut să mă surprind şi pe mine pe bancă privindu-i pe ei. Probabil că aş fi arătat destul de prezentabil în pardesiul meu nou, iar pălăria elegantă ar fi completat foarte bine tema. Una dintre teme de fapt. Eu când fotografiez nu urmăresc să surprind numai spiritul locului, ci să suprapun mai multe poveşti posibile, iar umorul rămâne de multe ori un ingredient important. Mă distra enorm faptul că dintre noi toţi, numai Max nu era din România. Primul meu impuls a fost să intru în vorbă cu ei. Vorbeau foarte tare. Mai mult ca sigur credeau că nu înţeleg o iotă din dialogul lor. Veneau din comunismul de care reuşisem să fug cu preţul pierderii celebrității mele din țară, începând cu albumul ”Brâncuşi – opere din România” şi sfârşind cu ”Arta brâncovenească”, care avea să devină o operă de referinţă după sceleratele demolări ceauşiste.
– Petre, încăpăţânarea ta nu foloseşte la nimic. Ai zis că va fi un picnic romantic şi uite că ne certăm de ore întregi colindând pe străzi. Dacă ştiam nici nu mai veneam. De ce ţi-ai trântit bicicleta ta la intrarea pe pod, ce gesturi de puşti necopt sunt astea?
– Da, dar uite că am luat sandvişurile cu mine şi acum te invit să iei loc, deci nu am ratat niciun picnic. Îl putem face oriunde vrem noi. Vinul nici nu a avut timp să se încălzească pentru că pastila frigorifică ţine destul de mult în cutia asta cu pereţi dubli şi cred că am pus înăuntru şi două pahare de plastic. Problema e că nu prea avem ce sărbători. Da chiar, ce să cauţi tu, doamna ambasador pe bicicletă cu mine prin Paris? Nu vrei decât să furi meserie, asta e tot. La început îmi sorbeai indicaţiile din ochi şi acum te superi la cea mai mică observaţie.
– N-am de gând să stau aici pe caldarâm. Întâi ai zis că mergem la picnic, pe urmă ai început să mă rogi să mai spun odată rolul. Ți-am făcut pe plac şi acum tot tu te superi.
– Fiindcă nu ai ambiţie. Tu poţi mult mai mult. Ţi-am mai spus că un actor sau o actriţă când nu ştiu ce să facă cu mâinile sunt jalnici. Iar tu ar trebui să ştii din moment ce ai făcut şi balet. Când ai aşa o şansă să vii pe uşa din dos în teatru, nu trebuie să îţi baţi joc de ea. Sigur, a contat şi faptul că Anca s-a îmbolnăvit, dar mă tem că nu o să faci faţă la Stratford. Vom traversa canalul peste două săptămâni şi s-au făcut atât de puţine repetiţii pentru spectacolul ăsta. Tu nu înţelegi, e şansa vieţii mele.
– Te gândeşti numai la tine, îi spuse ea rămânând în picioare cu privirea aţintită spre pont d’Arcole. Deşi nu îi puteam vedea bine faţa, eram sigur că avea lacrimi în ochi. Vezi, continuă ea, de asta nu îmi pot imagina viitorul nostru împreună.
– Parcă pasiunea mea pentru teatru ne-a unit la început, greşesc ?
– Nu mă înţelegi, nu asta am vrut să spun. E normal să fii pasionat de meseria ta, altfel nu ai fi devenit un regizor celebru şi nu ai fi avut posibilitatea să ieşi niciodată din ţară. Numai că tu nu pricepi că Octav o să mi-l ia pe Radu. Cum pot eu ca mamă să îmi părăsesc fiul de nouă ani ? Acum are scarlatină. Nu am dormit toată noaptea. I-a mai scăzut febra, dar eu în momentul ăsta nici nu ar trebui să fiu aici cu tine, dacă aş fi o mamă bună.
– L-ai lăsat cu personalul casei domnului ambasador, doar nu e singur. E înconjurat de tot ce îi trebuie. Fii sigură dealtfel că ar fi mult mai fericit cu tatăl lui dacă s-ar pune problema să îl părăseşti pe Octav. Dar eu cred că tu nu te-ai gândit niciodată serios la asta.
– Vorbeşte mai încet. Dacă tipul de pe bancă e vreun securist?
– Nu, ăla e la capul podului. Nu-l vezi cum se învârte în jurul bicicletei mele trântite pe jos? De ce eşti mereu aşa de suspicioasă? Poate că domnul de pe bancă nici nu există, vreau să zic de fapt că e posibil să fie pur şi simplu materializarea unui înger păzitor. Trimis aici special pentru noi. De ce nu? Ce zici de asta? De ce te aştepţi mereu numai la rău?
Amândoi tăcură privind Sena. Atunci m-am gândit la infinitele certuri de îndrăgostiţi şi la toate săruturile plutind efemer pe oglinda apelor ei. Acolo hrănind tenebrele fluviului, ca rădăcinile viguroase ale unui arbore secular, curgeau poveştile atâtor destine la care Sena a fost martoră. Acum în ultimele raze ale apusului, semăna cu un imens şarpe auriu, unduitor şi pentru o clipă m-am gândit cum numai ea le ştia pe toate, cum ne va păstra imortalizaţi în acel tablou pentru veşnicie, alături de miriadele instantanee efemere de viaţă la care fusese martoră tăcută. Ea este memoria acestui oraş. Am zâmbit. Mi-ar fi plăcut să fiu îngerul lor păzitor.
– Crezi că aş putea fi fericită cu tine fără copilul meu?
– Nu ştiu, atunci ar trebui să te lupţi din răsputeri pentru el.
– Glumeşti, doar ştii ce relaţii are Octav. Nu am nicio şansă.
– Eu te iubesc, Aldia. Ai văzut cum se uita aseară după spectacol Oana la el? Poate se împacă cu fosta soţie şi lucrurile se rezolvă de la sine.
– Ce copil eşti. Tu nu cunoşti orgoliul fără limită al lui Octav. Acum se dă pe lângă Oana, fiindcă ştie că a fost iubita ta până să apar eu. Dacă e rănit în amorul propriu, devine fiară. În fiecare seară, calm, la un pahar de whiskey îmi prezintă persiflant tabloul noii mele vieţi cu tine – o viaţă de mizerie, fără niciun viitor. Tu te-ai gândit că îţi poate distruge cariera şi atunci mă vei învinovăţi pe mine?
– Înseamnă că se potriveau. Şi Oana e la fel. E în stare de orice prefăcătorie ca să se răzbune pe mine. Ah, când vă aud cu cuvintele astea şablon. Ce înţelegi tu prin ”carieră”? Eu nu am şi nu îmi doresc nicio carieră. Sunt pur şi simplu înzestrat cu talent. Ăsta e un dar pe care nu poate să mi-l ia nimeni.
– Ce copil eşti Petre. Octav poate manipula totul, în aşa fel încât să ţi se închidă toate uşile şi dacă îl părăsesc sunt sigură că o va face.
– Nu cumva îţi cauţi tot felul de pretexte fiindcă ţi-e frică să nu pierzi ”la vie en rose”?
– Tu te-ai gândit ce stigmat poartă în ţară o femeie divorţată, mai ales o soţie de ambasador? Eu nu înţeleg de ce nu vrei să rămâi în Franţa sau în Anglia? Cu talentul tău ţi-ar merge foarte bine.
– Nu pot Aldia, oricât aş călători simt nevoia să revin acasă. Mie în România mi s-a recunoscut talentul.
– Da, dar vezi că o să ajungi să regizezi numai piese cu şantiere şi tractorişti.
– Am reuşit să mă strecor cu spectacole de mare valoare. Pe Shakespeare nu-l mai cenzurează nimeni. O să vezi ce succes vom avea la Stratford cu ”As You Like It”. Ai încredere în mine.
– Uite prietenul tău cel mai bun ce bine o duce, cel stabilit în Elveţia, care a avut acum vernisajul la Paris.
– Da, dar Paul e pictor. E cu totul altceva. Şi să ştii că nici el nu e chiar atât de fericit cum pare. Îmi amintesc ce discuţii interminabile aveam acasă la mine în Bucureşti despre ”a pleca” sau ”a rămâne” în ţară. Pe urmă mai spre dimineaţă începeam să vorbim despre divinitate şi uneori glumeam că suntem amândoi apostoli ai artei. Ei bine eu nu pot să plec de tot. Plus că atunci când lucrez cu scenarii în franceză sau în engleză sunt mult mai stresat că nu voi pătrunde pe deplin sensul cuvintelor. Mi-e greu să îţi explic. Acolo îmi simt eu rădăcinile, asta e tot.
– Fiindcă te-a orbit succesul, dar dacă ne întoarcem amândoi în România, Octav va avea grijă să ne distrugă sistematic şi o să vezi că nu o să ai nici cea mai mică dovadă că a fost mâna lui. Este un mare diplomat, ticălos şi manipulator.
– Să înţeleg că te-ai măritat cu el din interes?
– L-am iubit. Eram o copilă. Am fost crescută de mama lui după ce mi-au murit părinţii. Cu Octav mă simţeam atât de ocrotită. M-a făcut să cred că sunt marea lui dragoste. Radu avea doar doi ani când am aflat despre el nişte lucruri îngrozitoare şi nu mi-a venit să cred fiindcă poza atât de bine în soţul fidel. Atunci am fost foarte şocată şi mereu am amânat confruntarea. Pe urmă a urmat operaţia mea de menisc şi nu am mai putut continua cu baletul. Mă simţeam pierdută. El iar m-a sprijinit foarte mult. Am tăcut şi am rămas alături de el, mai ales pentru Radu, dar nici nu aveam unde să mă duc. Mie mi-a rămas doar micuţa casă bătrânească de la bunica mea, pe o coamă însorită de deal. Acolo am avut o copilărie fericită. S-o fi dărăpănat de tot, dar mereu mă gândesc că va fi cândva refugiul meu.
– Eternul instinct de conservare al femeilor.
– Nu mă mai persifla. Tu eşti un copil teribil şi marea ta iubită este scena. Pentru ea eşti în stare să sacrifici orice femeie din viaţa ta, indiferent cât de mult crezi tu că o iubeşti la un moment dat. Ţi-am văzut privirea când lucrezi, lumina aceea stranie care dă o intensitate întunecată ochilor tăi albaştri. Atunci nu mai există nimic în jurul tău. Ca şi mai înainte când m-ai jignit că am greşit un gest sau tonul unui cuvânt.
– În meseria noastră nuanţele contează enorm. Trebuie să pricepi asta.
– Când lucrezi ţipi la maşinişti, gesticulezi ca un nebun, eşti în stare să nu mănânci nimic o zi întreagă.
– Asta ţi-a plăcut cel mai mult la mine, dar acum cred că îţi pui întrebarea dacă nu cumva e o povară cam mare pentru o viaţă întreagă.
– Nu ştiu, poate.
– Eu n-am ştiut niciodată să fac planuri pe termen lung. Fiindcă oricâte planuri am face, viaţa dă cu noi de pământ când ne aşteptăm mai puţin. Bucură-te de frumuseţea ta, de tinereţe, de miracolul clipei. Trebuie să faci o alegere şi oricare ar fi ea, eu ştiu că tu vei regreta varianta cealaltă. Tot ce îţi pot oferi e fiinţa mea întreagă.
– Tu nu eşti singur, ai dragostea ta pentru teatru.
– Şi tu ”vii la pachet cu Radu” . Poate că eu nu sunt pregătit pentru rolul de tată.
– Nu fii vulgar. Ţi-am spus că nu o să mi-l lase niciodată, dar sunt dispusă să lupt pentru el până la capăt.
Atunci ea s-a aşezat uşor lângă el pe malul Senei. Petre a desfăcut sticla de vin şi a turnat în cele două pahare de plastic. Îmi amintesc perfect că m-a distrat că erau totuşi pahare de vin destul de mari, cu picior demontabil. Oraşul ăsta e mereu un miracol plin de surprize. Mi s-a părut că a înălţat paharul uşor în direcţia mea, cu un gest graţios, parcă de subtilă recunoştinţă, incluzându-mă şi pe mine în tablou, arătându-mi discret că nu uitase că mă aflam şi eu acolo. Poate chiar a crezut pentru o clipă, că aş fi putut fi îngerul lor păzitor.
Prietenul meu Şerban a venit din România să mă viziteze aici la spitalul azil pentru bătrâni din Limoge. Dacă aş fi rămas în ţară niciodată nu aş fi avut parte de astfel de îngrijiri la bătrâneţe. Mie mi-au spus că sunt la geriatrie pentru recuperare, aşa cel puţin susţine Bernadette, singura care mă vizitează săptămânal şi de aceea m-a căutat săracul Şerban prin toată clădirea. Acum am aflat şi eu că de fapt sunt la secţia neuropsihiatrie. Când a intrat în cameră eu am aplaudat ca un copil bucuros, în semn de recunoştinţă că a reuşit în sfârșit să vină din România să mă viziteze, dar am observat când asistenta i-a făcut un semn semnificativ cum că nu aş fi în toate minţile. Eu ştiu că am un cancer de prostată care evoluează încet din cauza vârstei şi că mai uit din când în când în ce zi suntem, dar e normal de atâta timp de când am fost adus aici. La început mă plimbam prin împrejurimile oraşului, unde Ludovic al XV-lea a fondat fabrica regală de porţelan de Sevres. De aici se exportă şi renumitele butoaie de stejar pentru coniac. Acum nu mai am putere să mă plimb şi îmi petrec majoritatea timpului în acest scaun cu rotile cu care mă mişc inutil prin încăpere. Îmi amintesc ce mult m-am bucurat la sosirea mea, când la superba bibliotecă a abaţiei Sfântului Marţial din oraş am găsit câteva dintre albumele mele realizate în Franţa. Acum Şerban mi-a făcut o mare surpriză şi mi-a adus albumul meu cu ”Arta brâncovenească” publicat prin anii 60 la editura Meridiane. Când mă mai întremez puţin vreau să îmi reiau lucrul. Şerban a fost vădit impresionat de starea mea, ştiu că am slăbit mult, dar şi el mi s-a părut destul de îmbătrânit. Oricum eu sunt cu cel puţin opt ani mai mare decât el. Mi-a adus fructe, a vorbit puţin cu mine, dar a plecat aşa de repede. A revenit în cameră după ce ne luasem rămas bun, pentru că îşi uitase fularul, și m-a surprins ţinând în mâini cu delicateţe fotografia. Mi-a aruncat acea privire foarte asemănătoare cu a asistentei. O să îmi mai recapăt puterile și atunci va trebui să îi scriu o scrisoare lungă să îi explic, fiindcă mi s-a părut că a plecat stânjenit de starea în care credea că mă aflu. Dar eu vizualizez atât de bine scena din place Louis Aragon, de parcă ar fi fost ieri. Bietul Max, ce prieten credincios am pierdut. Îmi este aşa de greu fără el. Aud şi acum vocile lor. Cu siguranţă Sena le-a păstrat în strălucirea unei unde, cearta, furia şi pasiunea lui Petre, nesiguranţa şi vulnerabilitatea Aldiei, cămaşa lui albă, pantalonii ei evazaţi şi coafura cu bucle complicate răvăşită de vânt. Atunci mi-am dorit să îmi pot părăsi trupul într-o scurtă călătorie astrală ca să pot cuprinde tot acel tablou cu mine cu tot într-o fotografie. Lumina era perfectă, Sena venea curgând spre noi aproape să ne înghită, bateau mouche căra valul de turişti fericiţi departe pe sub pont d’Arcole. Acestei fotografii pe care nu am făcut-o niciodată, dar care mi s-a întipărit pentru totdeauna în memorie, i-aş fi spus simplu Paris, 1970. Merita adăugată la albumul meu, care acum se vinde atât de bine la FNAC. De multe ori m-am gândit ce s-o mai fi întâmplat cu ei. După nume am aflat cine erau regizorul faimos şi actriţa în devenire. Ştiu că la început au avut un succes fulminant la Stratford, că Octav a ţinut-o tot timpul departe de fiul ei Radu, că după divorţul ei, au revenit în ţară şi Petre a căzut rapid în dizgraţie. Mai ştiu şi că ea a născut o fetiţă fără să îi spună că e a lui, că a abandonat actoria după despărţirea de Petre şi s-a recăsătorit cu un celebru profesor universitar, cu care a avut un băiat și care a fost un tată extraordinar și pentru fiica ei. Întâmplător profesorul este un foarte bun prieten al meu. Sătul de scenariile realismului socialist, ocolit de toţi, Petre a început să bea, a devenit alcoolic, dar după ’89 s-a mai auzit din nou de el, cu un spectacol de mare succes, un fel de cântec de lebădă. Curând după aceea a murit. Mi-ar place să pot spune că a aflat cu bucurie despre fata lui, sau chiar că lucrurile nu s-au întâmplat deloc aşa, că totul nu este decât un scenariu brodat de mintea mea obosită şi că Aldia şi Petre au rămas fericiţi împreună pentru tot restul vieţii, dar pentru asta ar fi trebuit să pot face atunci fotografia, pentru asta ar fi trebuit să pot fi cu adevărat îngerul lor păzitor.
Poetă şi prozatoare. 2002 – „Părintele Ioan”, nuvele, editura Dacia, 2007- „Petru şi Pavel-între lumi”, roman, 2009 – Premiul pentru proză al Festivalului Lucian Blaga, reeditarea romanului „Petru şi Pavel – între lumi, cu o copertă de Dalia Bialcovski, 2014 -„The Orange Dress”, short stories, FeedARread, UK . Poezie: 1993 – „Catrene din deşert”, ed. Steady Promotion, 2011- „Miniaturi pariziene/Miniatures parisiennes, ediţie bilingvă, traducere în limba franceză Claude Dignoire, grafică Dalia Bialcovkski, editura Eikon, 2011 (volum prezent la Salon du livre, Paris, 2013), 2014 – Premiul pentru poezie al editurii Insiprescu şi al grupului cultural Cervantes/Inspirescu , 2014 – „The Soul’s Unseen Orchids”, poems, FeedARread, UK, 2015 – „Citadini şi levantini”, volumul premiat de editura Inspirescu;
Co-autoare antologiile de eseuri 2010 – „Cele patru dimensiuni ale feminităţii româneşti”, ed. Pro Universitaria, Neverland, 2011- „Forţa politică a femeii”, ed. Polirom: poeme în antologiile editurii ArtCreativ 2015- „Preludii pentru fluturi”, „Femeile cu flori roşii în păr”, 2016 – „Timpul pietrelor preţioase”şi în antologia „Aripi de zăpadă” a editurii LifeArt. Membră a societăţii române de Haiku, 2016 Romanian American Anthology Haibun „Travelers through Seasons”(co-author).
2017 „Cearcănele verii” volum de poeme colecţia Miraje, editura Art Creativ
Lasă un răspuns