,,Nu, domnule, sunt calmante, ce să mai vorbim.” Pe aragazul mic, cu patru ochiuri, murdar de grăsime și ruginit pe la încheieturi, bătrânul prăjește într-un ceaun înnegrit doi cârnați. ,,Ei, îi zic eu, măcar te simți mai bine, ce importanță are dacă sunt calmante sau antibiotice, bine că nu mai ai dureri”. Își mișcă capul dintr-o parte în alta, se încruntă: ,,Degeaba, tataie, degeaba.” Vreau să-i spun ceva isteț, câteva cuvinte care să-l liniștească, însă nu-mi vine nimic în minte. Fixez cu privirea fundul alb cu vinișoare cenușii al farfuriei și tac. Acoperă ceaunul cu un capac de la o altă oală. În bucătărie s-a făcut fum și mă gândesc că hainele mele deja miros. Bătrânul se așază la masă și dă gata ultimele linguri de ciorbă. Când mănâncă, se apleacă mult deasupra farfuriei și duce cu vădită atenție lingura la gură. Termină de mâncat și mă întreabă de școală. ,,Acum am examene, nu sunt grele, dar sunt multe și mai am pe cap și stresul licenței.” Mișcă din nou capul, de data asta compătimitor. ,,Lasă că nu mai ai mult și ai să termini și tu.” Răspund că așa-i. Afară, în fața geamului, o echipă de muncitori lucrează de mai multe săptămâni la asfaltarea străzii. Pentru că geamul e deschis ca să iasă fumul, uneori se aud înjurături, iar eu mă rușinez că le aude și bătrânul. Un târnăcop acoperă când și când vocile. Bătrânul se ridică iar de la masă și oprește aragazul. Îmi varsă în farfurie un cârnat, își pune și lui unul. ,,Pune-ți un vin dacă vrei, îmi zice.” Mă ridic și deschid ușa de la cămară. Scot bidonul de cinci litri și-mi torn într-un pahar, apoi pun niște sifon peste. ,,Și ce-ai mai făcut, îl întreb.” ,,Ce să fac, mă plictisesc, îmi răspunde. Bunică-ta e la țară… Mai ies cu bicicleta, dar unde să te duci…” Când înfing furculița în cârnat, ca dintr-un burete ies urme de ulei. Gustul nu e rău, însă sunt sătul de acasă și termin repede de mâncat, lăsând în farfurie o jumătate întreagă. Bătrânul are vocea gâtuită. De câteva săptămâni nu se simte bine, știu asta de la mama; dar dacă-l întreb îmi va răspunde, zâmbind, că se simte excelent. Îl incomodează mult atunci când trebuie să vorbească despre el. Afară, pe cer, sunt nori de ploaie. ,,Ai văzut, zic, ce-i prin Germania, Franța, inundații, sunt și oameni care au murit.” ,,Focul, îmi răspunde, îl stingi cu apa, dar de apă nu scapi orice-ai face, nu scapi.” După ce am terminat de mâncat am pus farfuriile în chiuvetă și ne-am mutat în sufragerie, la televizor. ,,Nici la televizor n-ai ce să vezi, te înțeleg că te plictisești.” Îmi spune că nici nu prea îl mai deschide, decât seara, foarte puțin. Merge în dormitor, de unde se întoarce cu un tricou gri: ,,Ia probează ăsta, îmi zice, vezi dacă-ți vine.” Mă uit la el și-l întreb, complice, dacă și pe ăsta l-a găsit la baltă. Râde și-mi zice: ,,Ce vrei, tataie, dumnezeu mi le scoate în cale.” Probez tricoul și îmi vine foarte bine, mă privesc în oglinda de la șifonierul din dormitor și-i spun că îmi place mult. Mi-l împachetează într-o sacoșă mică. Când plec, mă conduce până în fața blocului. ,,Mai mergi și te plimbă, tataie, zic. Mai ia aer.”
Profesorul, în costum și cu o mapă sub braț, s-a oprit în ușă. Ne-a scrutat lung pe fiecare-n parte. ,,Cam mulți, cam mulți, la cursuri nu vă-mbulziți așa.” După ce a înaintat, a închis ușa în urma lui. S-a așezat la catedră. A strâmbat iarăși din priviri, văzându-ne atât de numeroși, după care și-a împins ochelarii mai pe nas și a zis, apăsând pe fiecare cuvânt în parte: ,,Mă rog, voi știți de ce-ați venit, dar sigur nu ca să luați examenul.” Și-a desfăcut pe birou mapa, dând la iveală mai multe hârtii. ,,Vom da pe numere… Ce vă încruntați, nu e normal?” Întrebarea s-a plimbat printre băncile noastre, s-a oprit în dreptul fiecăruia, ne-a privit și-a așteptat ca cineva să comenteze. Alternativ, întrebările umpleau, una după alta, pagina. Pe măsură ce le scriam, îmi dădeam seama că la multe dintre ele știu răspunsul, iar asta mi-a mai potolit emoțiile. La una singură nu știam deloc cum să răspund, aproape că puteam să bag mâna-n foc că nu ne predase niciodată așa ceva la clasă. O fi predat într-o zi în care eu am lipsit, mi-am zis. M-am uitat în jur: colegii păreau să se fi liniștit și ei. Unii dintre ei, la fel ca și mine, pentru că știau răspunsurile, ceilalți fiindcă se resemnaseră și își dăduseră seama că nu mai avea niciun rost să se agite, de vreme ce nota de trecere oricum n-o puteau obține.
Stăteam cu spatele încordat, aplecat peste hârtie. Sunt, cred, singurul din clasă care întrebuințează stilou. Penița lovea hârtia cu nervozitate și în clasă răsuna ca un straniu cod Morse. La câteva minute după ce am început să scriem, profesorul care trebuie să asiste examenul și-a făcut apariția. Ne-a salutat, s-a scuzat în șoaptă și s-a așezat, la catedră, lângă profesor. M-am străduit să nu fac prea multe ștersături, am scris drept, fără prea multe greșeli. Știam cât de mult punea profesorul acesta accentul pe corectitudine. După ce am pus ultimul punct, m-am semnat. Am ieșit din bancă, mi-am strâns puținele lucruri și am predat pe masă, sub privirile bănuitoare ale celor doi, foile. Am rostit un bună ziua printre dinți și am ieșit fără să aștept răspuns. Pe hol, după ce mi-am așezat tașca pe umăr, am început să mă plimb dintr-o parte în alta, așteptând să iasă ceilalți colegi, ca să putem discuta și verifica răspunsurile între noi. Ca să par aferat, m-am oprit în dreptul avizierului și am început să citesc, la întâmplare, informațiile despre o tabără de vară. În spatele meu auzeam tocuri care treceau dintr-o parte în alta. Ca să mă scutesc de-a da bună ziua la toată lumea, m-am prefăcut absorbit de ceea ce citeam.
Când am auzit ușa, m-am întors. Cu fața căzută și oftând, una dintre colegele mele s-a îndreptat spre mine, dându-mi de înțeles prin gesturi de capitulare că n-a făcut mai nimic. Am discutat pe larg despre ce a scris fiecare în parte. Ca să nu par că vreau să mă dau mare, am spus că nu sunt sigur de răspunsurile mele, cu toate că eram convins că multe din ele erau corecte.
Am ieșit din facultate mult mai liniștit. Soarele era pe cer, pomii erau înfloriți. Am stat câteva minute cu cei de la mine din clasă, ca să fumeze. Am fumat și eu în liceu, însă după ce am văzut că mai tot timpul mă durea capul și amețeam din cauza țigărilor, am renunțat. Prietenii mei de atunci nu puteau înțelege cum nu sunt tentat să fumez, după ce un an de zile fusesem un furnal care putea rade și câte un pachet jumate pe zi. Atunci le spuneam povestea. Întotdeauna când am simțit că întrec limita cu ceva, o voce în capul meu mă îndemna să mă opresc. Când beam foarte mult la petreceri și simțeam că dacă nu încetez îmi voi face rău, vocea îmi spunea, Gata, băiete, ai băut destul, oprește-te. Și mă opream. Mulți nu mă credeau, dar nu mă interesa acest lucru. Pentru mine important era faptul că, dacă voiam, puteam să renunț la aproape orice. Știam că e bine și sănătos să poți fi gata să renunți la aproape orice.
În timp ce mă întorceam spre casă, m-am gândit la bătrân. El nu făcuse decât șapte clase, știa să socotească și cam atât. Educația i-o făcuse combinatul siderurgic, unde lucrase din ’68 ca macaragiu. Acasă, într-un dulap unde-și ținea puținele obiecte personale, am găsit într-o zi un carnet în care, zilnic, își notase diferite calcule ce țineau de munca lui. Scrisul era ireproșabil. Când eram mic și-l vedeam cum ținea după ureche creionul scurt, cum urmărea tabelele întortocheate, cu ochelarii pe nas, cum umezea cu vârful limbii mina creionului înainte de-a completa ceva, îmi făcea o poftă nebună de scris. Mergeam în cealaltă cameră și-l imitam, scriind pe caiet cifre aiurea. Mi-am zis că am învățat de la el mai mult decât de la oricare alt profesor. Mi-am zis că de la catedră e ușor să vorbești unor indivizi care nu sunt interesați de nimic altceva decât de propriile burți. Dar gingășia, noblețea și răbdarea cu care bătrânul îmi explica câte ceva, ajungea până la cele mai tainice fire ale inimii mele, care vibra ca o harpă sub degetele unui interpret destoinic.
Bătrânul a învățat să meargă pe bicicletă cu mult înainte de-a ști să-și pronunțe corect numele. Cu o mână se sprijinea de gard, iar cu cealaltă ținea ghidonul drept, picioarele folosindu-le pentru a se echilibra și pentru a-și face vânt. Cădea și, deși era doar un copil, se ridica fără să plângă, fără să se smiorcăie. Când eram mic și-mi petreceam vacanțele de vară la bunici, îmi puneam la fereastră un scaun, pe care mă urcam și priveam afară la băieții mari, care jucau fotbal și scuipau mult pe jos. Spre seară apărea și bunicul. Coarnele bicicletei erau încărcate cu sacoșe. Cobora de pe Pegas din mers și, când ajungea în dreptul geamului de unde eu îl priveam cocoțat, ridica privirea și-mi zâmbea. Aducea pește, aducea legume, fructe. Într-o zi prinsese un crap mai lung ca mine. Bunica îl tăiase pe masă, iar eu mă uitam scârbit la bășicile acelea ciudate care scoteau un zgomot ca de balon zgâriat cu unghia.
,,Hai, tataie, ține coarnele drepte, ce miști așa ca pișatul boului”. M-am oprit înecat de râs. ,,Cum, tataie?”, am rostit printre hohote. Pentru câteva clipe n-a înțeles nedumerirea mea, apoi și-a dat seama că expresia nu putea fi înțeleasă de cineva atât de necopt ca mine. ,,Păi, tataie, boul când merge și se pișă, lasă așa o dâră în urma lui; așa mergi tu cu bicicleta asta, pentru că nu ții coarnele alea drepte.” Am râs și l-am molipsit și pe el. M-a învățat să merg pe bicicletă în parc, în zilele toride de vară: eu în tricou și pantaloni scurți, cu genunchii juliți și cu tatuaje de la guma de mestecat lipite pe brațe, el în cămașă, în pantalon la dungă și cu sacou. O etică pe care n-am înțeles-o niciodată la el. Indiferent unde mergea, indiferent de ce avea de făcut, se îmbrăca mereu elegant, cu haine curate și riguros călcate.
Sâmbăta, după ce stăteam cu toții la masă, bunicul mă urca în coșul de la bicicletă și mergeam la ,,Buturugi”. Era o prăvălie ascunsă printre niște blocuri. Acolo bătrânul își servea cele două pahare de vin alb, comenta cu ceilalți ultimele știri, iar eu primeam de la birtășiță câte-o bomboană mentolată, pe care o mutam dintr-o parte în alta, fiindcă simțeam că-mi iau foc obrajii. Mă plictiseam repede: oamenii de acolo erau toți bătrâni și toți vorbeau numai lucruri neinteresante. Când ne întorceam, bunica începea să se țipe la bunicul că nu e frumos să plimbi un băiat ca mine prin cârciumi. Bunicul îmi făcea cu ochiul: ,,Dar ne-am distrat, nu-i așa?” Normal că așa era.
E cel mai de recomandate dintre toate textele tale sau poate ca ai inceput sa scrii din ce in ce mai pe gustul meu :)
Nu inteleg de ce nu l-ai pastrat pentru Concurs – tematica „relatii” e atinsa, text ce-ar fi intrat mai mult ca sigur printre finaliste…
Când spune c-ar fi mai pe gustul lui, Cornel se referă, cred, la claritatea și naturalețea cu care-i scris textul (plus că el are o slăbiciune pentru prozele cu tentă memorialistică). Oricum ai lua-o, rămâne un text bine scris, care atrage prin faptul că pare/este sincer, lipsit de orice emfază.
Merci, Mihai! :)
Recitesc textul asta dupa un an cu aceeasi convingere ca e o bijuterie.
„Mi-am zis că de la catedră e ușor să vorbești unor indivizi care nu sunt interesați de nimic altceva decât de propriile burți. Dar gingășia, noblețea și răbdarea cu care bătrânul îmi explica câte ceva, ajungea până la cele mai tainice fire ale inimii mele, care vibra ca o harpă sub degetele unui interpret destoinic.”
Bomboana mentolata care trebuia plimbata dintr-o parte in alta pt ca simteai obrajii cum iti luau foc, etc – parca simti evocarile alea altfel cind sint punctate cu detalii atit de vii. Putini o pot face asa de bine ca tine.
Multumesc, Cornel. Ma bucur ca, fie si dupa atata timp, povestirea mai este citita si apreciata. E una din povestirile mele sincere, in care fantasticul si falsificabilul sunt izolate, tinute la distanta, si nu fac altceva decat sa redau ceea ce-mi vad ochii si-mi aud urechile.