„Uriașul îngropat”, de Kazuo Ishiguro – Şi nu ne duce pe noi în ispită…

De ce nu îmi place să scriu recenzii? Pentru că citindu-mă vei spune că am minţit, că vorbele mele nu se regăsesc printre paginile cărţii şi nici măcar intenţia autorului de a prezenta realitatea nu se regăseşte în ceea ce scriu. De cele mai multe ori o carte îmi lasă un gust, departe de cuvinte seci şi fără valoare… sau poate că amintirea unei cărţi se pierde printre culori greu de regăsit pe paletar.
De ce am scris totuşi această recenzie? Pentru a vedea ce pot ascunde printre cuvinte sau dacă merită să citesc-recitesc ceea ce mi-a plăcut atât de mult.
Dar pentru a scrie o recenzie e nevoie de o carte. O carte care să doară, o carte care să bucure, o carte care să respire, o carte vie departe de lumea asta moartă. Dacă aş avea curajul să intru în bibliotecă şi să strig „cine mă iubeşte să mă urmeze” cu siguranţă că aş cădea sufocat de greutatea cărţilor. Din fericire, nu am o încăpere numită bibliotecă. Şi cele mai multe dintre cărţile mele se ascund între coperţi ignorându-mă. Cred că au şi uitat că le-am strâns în braţe, că mi-au căzut pe piept la ceas de noapte sau că m-au chinuit nopţi la rând fără să-mi dea pace. Dar sunt şi cele pe care ca un sultan avar le-am luat în harem, ca să le am mai târziu, la ceas de bătrâneţe, când timpul şi somnul sunt duşmani de moarte.
Şi pentru că ultimul cuvânt este moarte să căutăm o carte în care moartea apare, îşi face loc mai în faţă şi râde de tine până nu mai poate. Dacă vă mărturisesc că acum citesc Kazuo Ishiguro o să vă gândiţi că poate o să vorbesc despre „Never let me go” adică despre „Să nu mă părăseşti” şi o să spuneţi că este o carte plângăcioasă şi un film care se adună dintre amintiri. Poate că aşa este dar mie chiar mi-a plăcut. Şi alături de 1984 aduce o lumină sumbră dintr-un viitor incert cu accente de prezent dureros. Dar nu, nu despre această carte o să vă vorbesc. Poate că o să vă fugă gândul la „The Remains of the Day” povestea aceea în care Antony Hopkins şi Emma Thompson se feresc de dragoste ca de moarte şi astfel avem de-a face doar cu „Rămășițele zilei”. Dar nu, nici despre această carte nu am să vă povestesc pentru că nu am citit-o, doar am vizionat-o în interpretarea unor mari actori. O să mă opresc asupra ultimei sale cărţi, şi aici e vorba despre „The Buried Giant” sau ca să nu cad în abatere, o să-i spun simplu „Uriaşul îngropat”.
„În orice caz, căpcăunii nu erau atât de răi, dacă nu-i provocai.” Cam aşa se prezintă o carte care nu are pretenţia de a-ţi spune cum arăta Anglia unor timpuri imemoriale. Nu. Cartea asta nu vrea altceva decât să te lase să o descoperi pagină după pagină, rând după rând şi cuvânt după cuvânt… o tară ca oricare alta la mijloc de secol neprecizat. Se pare că din cele mai vechi timpuri, blestemata de „ceaţă” le fura amintirile oamenilor lăsându-i descoperiţi şi neajutoraţi în faţa greşelilor ceea ce duce la o repetare continuă a Duminicii Orbului. Căci multe i s-ar descoperi omului dacă n-ar fi hoţul de amintiri ce te lasă sec şi pustiit. Axl şi Beatrice îşi stăpânesc cu greu singurătatea iar bătrâneţea pare o piatră de moară legată de piciorul tribului. Cine crede că toate satele din vechime se răsfaţă la lumina soarelui se înşeală amarnic pentru că Mama Glie îi dă omului dealuri molcome cu carnea moale în care se pot săpa labirinturi colective şi camere individuale, în care fiecare se simte protejat de strajă la ceas de noapte şi de foc la vreme cumplită de iarnă. Dar când destinul şi dorul de ducă sunt fraţi nu prea mai ai ce face şi trebuie să te supui. Şi ce poate fi mai lesne decât găsirea unui motiv, mai ales că motivul este chiar lumina din crugul serii. „Mi-am adus aminte, Axl. Şi mă gândeam că poate din cauză că n-am avut lumânare m-a apucat şi durerea asta pe care o am acum.” Călătoria iniţiatică este o aventură care nu se descoperă cititorului şi trăitorului din poveste decât mult mai târziu, sau poate niciodată. Ea îţi lasă în suflet un amestec de dulce-amar cu gust de mai încă. Şi dacă în această călătorie treci pe lângă debarcaderul Styxului şi căpcăunii îţi stârnesc amintiri fugare înseamnă că eşti pe drumul cel bun.
– „S-a sfârşit Axl?
– S-a sfârşit, prinţesă.”
Să fie începutul? Să fie sfârşitul? Nicidecum. Să purcedem dar şi să ţesem firul de poveste că-nainte mult mai este. Pădurea ascunde cărări, luminişurile ascund urmele luptelor. Vârfurile de munte se ascund printre nori şi-n vârf de munte se ascund cetăţi ce n-au mai suportat vaietele morţilor şi s-au hotărât să se roage neîncetat acoperind urmele de sânge şi suferinţa. „Au ajuns aici, în sanctuarul acesta, abia după un chin îndelungat, cu moartea fugărindu-i la fiecare pas. Iar acum apare o armată de proporţii copleşitoare.” Amintirile. Ce sunt amintirile? Lanţuri sau eliberări? Trăim din amintiri sau în amintiri?
„- Axl, ai auzit? Dragoana e cauza ceţii! Dacă domnul Wistan sau oricine altcineva, până şi bătrânul cavaler pe care l-am întâlnit pe drum, ar putea ucide creatura, o să ne recăpătăm amintirile! Axl, de ce eşti aşa tăcut?”
Tăcerea ca o apă grea ne desparte de cuvinte de prisos. Să nu judecăm dacă nu vrem să fim judecaţi. Dar cine suntem noi oare? Suntem lacrima zilei sau amintirea cuibărită-n trup?
„Cercul urii nu e câtuşi de puţin rupt, domnule, ci mai degrabă turnat în fier forjat de ce s-a întâmplat astăzi.” S-a schimbat ceva în structura umanităţii în ultimul mileniu? Am câştigat ceva? Am devenit mai buni? Ne-am ispăşit greşelile? Atât de multe întrebări şi atât de puţine răspunsuri încât la un moment dat nu poţi să nu te întrebi: de ce Doamne? De ce?
„-Nu pot să cred una ca asta, domnule. Cum e posibil să urăşti atât de aprig pentru fapte ce încă n-au fost comise?”
„- Prinţesă, dormi?
– Axl, eşti încă aici?
– Sigur că sunt încă aici.
– Axl, am crezut că m-ai părăsit iar.”
Să ne deschidem sufletul şi să lăsăm şuviul necuvintelor să ne cureţe spaimele adunate. Dar cui să ne deschidem sufletul? Om la om? Om la animal? Om la arbore sau om la piatră? Şi dacă îl deschidem şi nu găsim nimic înăuntru ce putem face? Tristeţea trădării coboară ca o ceaţa şi ne acoperă durerea… fuga nu e cea mai bună soluţie pentru că oricât am fugi, remuşcările rămân agăţate, amintirile ne urmeaza şi spaimele ne-înlănţuie…
„- Îţi vine să crezi, Axl? zise, când se aşeză din nou lângă el. Înaintea marilor cavaleri şi războinici, un cuplu bătrân şi obosit ca noi, căruia în propriul sat i s-a interzis să aibă o lumânare, ar putea fi cel care ucide dragoana. Şi încă având drept ajutor capra asta năbădăioasă!”
„- Mă gândeam la o noapte de acum foarte mult timp, bărbate. Când ai plecat şi m-ai lăsat în pat, singură, întrebându-mă dacă o să te mai întorci vreodată la mine.”
Sunt poveşti în care fecioara prinde licoarna amăgindu-i ostenelile, sunt poveşti în care cavalerul străbate mări şi ţări curăţind lumea de rele şi sunt poveşti în care destinele se curmă, despărţindu-se dintr-o poveste pentru a curge în altă poveste. Dar mult nu mai este şi se termină şi drumul prin această poveste.
„Preţ de o clipă, strigaseră toţi trei unul peste altul, iar vuietul vântului era a patra voce pe lângă a lor, însă acum Axl îşi dădu seama că atât Gawain, cât şi soţia lui amuţiseră şi se uitau ţintă peste umărul său. Se întoarse şi-i văzu pe războinic şi pe băiatul saxon stând la marginea stâncii, aproape în acelaşi loc de unde mai devreme Sir Gawain privise îngândurat panorama.”
Eşti pregătit să auzi ultimele şoapte ale cărţii? Să vezi moartea dragoanei care fură amintirile oamenilor? Să trăieşti durerea despărţirii? Eşti tu pregătit pentru toate astea? Pipăie ultimele pagini, soarbe aroma ultimelor cuvinte… omule bun, pregăteşte-te să închizi cartea. Să simţi că atingi cerul, să-ţi doreşti din tot sufletul amintirile dar să constaţi că uriaşul adormit începe să mişte, şi că ceaţa se desface în şuviţe ridicându-se…
Iubite cititor, un ultim sfat: o carte nu se citeşte, o carte se trăieşte. O adulmeci să-i prinzi urma, îi săruţi paginile să-i simţi sângele zvâcnind, îi mesteci cuvintele pe îndelete şi cu smerenie amânând sfârşitul. O carte, odată terminată, moare. Nu rămâi decât cu amintirea ei şi cu regrete inutile. Bucură-te cât o ai în braţe şi mulţumeşte celui ce a zămislit-o spre desfătare.
Şi ca să mă citez, pot spune: „să nu întrebi ce mă defineşte, pentru că nu aş şti să-ţi spun… trecutul mă îmbracă, prezentul mă respiră şi viitorul se inspiră… deci, un om obişnuit să treacă neobservat”.

Macovei Costel

„Poate de mult s-a stins în drum
În depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre.”