Revistă de literatură și alte mofturi
"Poate de mult s-a stins în drum
În depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre."
Un cartof. Cartoful. Mă obişnuisem cu acest nume sau supranume. Eram eu, sau mai bine zis eram cel din trecut. Credeam că voi putea uita, că voi putea scăpa dar era parte din fiinţa mea şi nu aveam cum să uit, cum să scap. Departele era mereu aproape şi de multe ori avea tendinţa de […]
În sfârşit au deschis uşile. Aşa şi trebuie. Acum or să arunce afară tot ceea ce le prisoseşte. Vom avea cu ce să ne bucurăm ochii. Cine spune că avuţiile sporesc din nimic se înşeală amarnic. Fiecare picătură de sudoare şi fir de praf contează. O să vedem cu ce ne alegem. Bine că nu […]
Uită trecutul dar nu-i uita rănile făcute. Drumul neted păstrează amintirea gropilor ce i-au ulcerat faţa. Păstrează amintirea acestui moment ca să ştii de unde ai pornit. Simt că aerul tremură la trecerea răsuflării lui grăbite. Ceva din mine tânjește după umbra lui. Dacă aș fi constrâns aș vrea să recunosc că mi-e dor. Mi-e […]
De ce nu îmi place să scriu recenzii? Pentru că citindu-mă vei spune că am minţit, că vorbele mele nu se regăsesc printre paginile cărţii şi nici măcar intenţia autorului de a prezenta realitatea nu se regăseşte în ceea ce scriu. De cele mai multe ori o carte îmi lasă un gust, departe de cuvinte […]
(Text înscris la Maratonul Literar – Aprilie, 2016) Cineva trebuie să spună adevărul până la urmă. Că voi fi eu sau altul nu contează. Adevărul nu are de ales, el iese deasupra ca untdelemnul. Chiar dacă doare, el trebuie să se arate. Adevărul biruie uitarea aşa cum Sfântul Gheorghe biruie balaurul. Şi de cele mai […]
(restanţă la un maraton) – Cine eşti dumneata? – Dacă ţi-aş spune că-s un om căruia nu-i place să uite ai să crezi că-mi bat joc de dumneata aşa că prefer să fiu ridicol şi să spun că sunt un povestitor al zilelor noastre, dispus mai degrabă să-şi piardă auditoriul nerăbdător decât capul… – Sincer […]
(Text înscris la Maratonul literar – februarie, 2016) Nimic nu ne poate convinge că lumea este așezată pe un făgaș care nu ține cont de aspirații, inspirații, variații și adaptări succesive… cineva spunea că viața asta e ca un joc de șah în care Dumnezeu face o mutare și așteaptă să vadă ce faci tu… […]
Începutul vine ca o adiere, ridicându-se dintre păreri, dintre temeri şi dintre toate nespusele pământului. Cine n-a gustat din rodul schimbării nu poate şti dulceaţa ce se revarsă de sub amărăciunea petrecerii şi a alungării vechiului din viaţă noastră. Roiuri, roiuri, întrebările se izbesc în sticla geamurilor vieţii…”cu ce fapte de ispravă m-am învrednicit Doamne […]
Poate că nu o să credeţi dar pe când ne plimbam prin parc, eu şi prietenul meu – am să vă rog să-i puneţi voi numele căţelului de poveste – să-i spunem Mârâici e bine? Ei da, pe când ne plimbam noi prin parcul învăluit în ceaţă am zărit o mogâldeaţă ce suspina şi ofta […]
– Mai e mult maică? – Taci măi copile şi calcă apăsat. Ce vrei să merg eu în locul tău… – Nu măicuţă, dar… – No, amu, doar nu crezi că s-o găta lumea la tine…dacă nu te-i mişca oricând găseşte chelarul înlocuitor pe măsură… – Da eu vreu, dar parcă am plumb în picioare […]
Da, un nou concurs. Întrebarea e că nu ştiu ce se va întâmpla după acest martie. Jules Verne când a scris 20 000 de leghe sub mări, lansând roman după roman şi provocare după provocare nu s-a întrebat dacă are acoperire şi ce se va întâmpla dar astea-s poveşti petrecute tare demult, hăt, acum un […]
Rămase o clipă agăţat între cer şi mare, albatros în plutire inconştientă. Sarea îi umplea sufletul de castele şi coloane umede, închizându-l în marele circuit. Era straniu, trecere în nimic inconsistent şi rece ca o cavernă bolnavă. Marea îşi alerga valurile, lingând nisipul trist şi pustiu. Iluzia vapoarelor se prelingea pe linia orizontului cu neastâmpărul […]
– Tată, – Ce-i măi copile? – Auzi măi tăicuţule, cum să fac io să prinz o veveriţă? – Da ce-ţi trebe ţie veveriţă? – Păi spune lume că pe cât de stufoasă e coada ei pe atât de moale e firul cela de păr – Zău măi? Şi ce-i vrea să faci cu firele […]
Cuvintele au intrat în fază terminală. Cineva trebuie să se facă purtătorul lor de cuvânt. Nu mai ştiu dacă am ales sau am fost ales dar viaţa merge înainte. Chiar şi tăcerea este un mod de a privi şi înţelege lumea. Mai ales că durerea naşte durere. Când a început totul? Aş putea să zic […]
De cele mai multe ori fiecare om îşi începe povestirea cu o tăcere imensă după care trage aer în piept, închide meditativ ochii, îşi pocneşte degetele, se îndreapta de spate, se asează mai comod în fotoliu sau pe canapea şi izvorul cuvintelor îi umple gura căutând galeria de fugă după care totul erupe într-un tumultuos […]
iubeşte-mă stigă-n tăcere o carte măcinată de durere …şi ce poate fi mai trist decât o carte aruncată la gunoi? O carte uitată, prăfuită abandonată-ntr-un colţ de bibliotecă… o carte care nu-şi mai împlineşte menirea… aceea de a fi aproape de minte. dacă Fericirile nu ar fi fost rostite la timpul lor ele trebuiau scoase […]
[…]
Bătrânul lăsă barda şi-şi înălţă ochii către cerul străveziu. Soarele se rădicase taman în mijlocul namiezii şi cuprindea tot locul cu braţele sale. Îşi scoase clopul lăsând suflarea vântului să-i mângâie pletele cărunte. Apoi luă şlengherul şi-l trecu peste faţă, petrecându-l peste ceafă după care îl lăsă să zăbovească prin plete, răscolindu-le şi buşumându-le. Şi […]
Ei dragii mei, afară plouă. Când plouă, se spune că plâng îngerii, dar când plouă cu soare se spune că ei se bucură. Oare de ce or plânge? Din cauza noastră sau au ei motivele lor? Cine ştie, poate numai bunul Dumnezeu. Povestea spune că la fel plângeau cerurile de bucurie când a plecat viteazul […]
Dimineaţa se vălătucea în aburii ce se ridicau din verdele incandescent şi crud al pădurii. Dealurile îşi unduie cocoaşele asemeni cămilelor în căutarea însetată a oazelor. Belareka îşi plânge curgerea, vecernie cântată pe voci tărăgănate într-o bisericî veche si prafuită. Confluenţa Sfârdinului se pierde printre crengile sălciilor, şoptind cuvinte neînţelese dulcei sălbăticii furându-l […]
Motto: „Cât vă iubesc, nu-i grai să poată spune; Decât lumina ochilor mai mult, Decât văzduhul, decât libertatea… Shakespeare – Regele Lear (pe o pancardă mare este scris acest titlu. Din culise, din partea dreaptă iese un Povestaş, priveşte pancarda după care începe să se lamenteze, iar din culise se aude o voce): Povestaşul : […]
Fie că trăiesc, fie că mor, eu sunt. Eu pătrund în tine şi reapar dincolo de tine; pier în tine şi cresc în tine… Eu acopăr pământul; fie că trăiesc, fie cã mor, eu sunt… nu pot fi nimicit. Am pătruns ordinea… Am devenit stăpânul ordinii… Răsar din trupul ordinii… Va reuşi cineva să înţeleagă […]