„E jocul meu. Eu arunc, eu lovesc, eu prind. Eu CONDUC jocul.
OT : Şti păpuşă, eu am inventat pantoful cu toc în cui, adică invers.
FI: Cum adică ?
OT: Iei un pantof şi-i baţi cuie în toc cât să intre cam un milimetru înăuntru astfel încât să te sâcâie şi să te necăjească. Poate să curgă şi câţiva stropi de sânge, n-are a face, totul e să nu poţi uita.
FI : Ce ?
OT: Ei ? Asta-i întrebarea. Ce ? Mulţi încă se chinuie să afle un răspuns.
FI: Măi să fie…
OT: El, cuiul adică, îţi aduce aminte mereu că, şi de stai şi de pleci tot nu-i bine cum petreci.
FI: Şti, eu pot să te iubesc ca pe un frate cum ne sfătuieşte Domnul Nostru dar nici chiar Dumnezeu nu mă poate obliga să te şi suport. Atât i-am zis nespălatului de bărbatu-miu şi chiar a doua zi m-a lăsat. A plecat în lume ca un nebun. Şi de atunci am rămas singură. Singură şi ferice.
OT: Odată, cineva mi-a cerut o porţie de fericire.
FI: Şi?
OT: Şi l-am întrebat cum o vrea: în sânge, mai moale, mai uscată, mai pătrunsă pe o parte sau pe amândouă…
FI: Aşa, şi?
OT: Ş-apoi l-am belit. I-am ars una-ntre urechi de i-au trăsnit toate amintirile Şi s-au revărsat pe jos.
FI: L-ai omorât?
OT: Păi din câte ştiu eu, oameni fericiţi sunt numai în cimitir. Acolo uiţi, scapi de toate.
FI: Săracu de el. Şi-a dat viaţa…
OT: Cum spunea cineva, nu-i fericire mai mare decât să sfârşeşti ca martir pe altarul prostiei.
FI: Al prostiei?
OT: Păi da, că ea e singura care nu se termină niciodată, şi oricât ai încerca s-o stârpeşti n-o să reuşeşti. Ea e cea mai straşnică buruiană ce s-a ivit vreodată.
FI: Vezi tu dragul mieu, omul este un miracol. De-asta-mi şi place să lucrez cu el. Omul niciodată nu se descurajează şi nu se dezgustă în asemenea măsură, încît să renunţe şi să ia totul de la început. Îi este frică. Asta-i natura lui: nu vrea să se recunoască înfrânt, nu înţelege că e într-o fundătură. Nu poate să priceapă că e mai bine pentru el dacă dărâmă totul şi o ia de la capăt. „Dărâmaţi templul ăsta şi-l voi ridica în trei zile”. Poate da cu capul în zid până la epuizare. Şi pentru asta îl ador. Ţin minte că am auzit un banc, cu trei oameni (nu-ţi spui şi de unde erau că se înţelege) care nimeresc pe o insulă cu aborigeni canibali. Li se spune că dacă pot împlini fiecare câte o condiţie de-a tribului atunci sunt lăsaţi în viaţă. Primului i se propune să mănânce un kilogram de sare. Acesta refuză căci ştie că-i peste puterile lui Şi ajunge în cazanul de ciorbă.
OT: Oh, ciorbiţă cu cărniţă. De când n-am mai mâncat…
FI: Ah nebunaticule, ce senzual eşti când te lingi aşa pe buze…
OT: Hai, hai, zi mai departe.
FI: Celui de-al doilea i se propune să primească o sută de bice pe spinare dar acesta mândru nu acceptă şi ajunge în oala cu tocăniţă a tribului. Cel de-al treilea când vede ce au păţit ceilalţi doi îşi spune că el poate reuşi. Nu aşteaptă să vadă ce-i vor cere. Cere să mănânce sarea. Începe să mănânce dar când mai avea trei linguri, renunţă şi cere cele o sută de bice. La cel de-al 98-lea bici cedează nervos şi se cere la grătar. „Vreau să fiu friptură”…striga el în gura mare.
OT: Ah, ăsta-mi place, ce masochist pe cinste, p-ăsta l-aş beli şi io…
FI: El ştie foarte bine că fără el tribul n-ar mai avea friptură. Şi ştie cât de important e acel lucru şi mai ştie că merită făcut. Ori ce gust ar mai avea carnea fără puţină sare şi fără să fie frăgezită de bice? Sunt oameni care accepta evidenţele şi oameni care nu le acceptă. Sunt oameni care îşi cunosc limitele şi alţii care fabulează crezându-se superman. Sunt oameni şi oameni. Dar în fiecare om zace acel vierme al curiozităţii care roade. Roade încontinuu până când din om nu mai rămâne decât o structură găunoasă ca un şvaiţer ce se surpă în sine atunci când nici măcar aerul nu mai umple acele găuri. Acei oameni sunt plini de vid. Goi. Înfiorator de trişti şi goi.
OT: Bine, bine…dar ce le oferi tu atunci?
FI: Ce le ofer? Totul. Eu sunt oglinda ce le răsfrânge dorinţele, astfel încât şi ei ajung să creadă că totul este posibil şi că poate este adevărat.
OT: Oh, cât de mult te iubesc, eşti bestială…
FI: Aşa spun şi ei, până la ultima suflare.
OT: Iubito, eu cred că suntem făcuţi unul pentru celălalt…
FI: Crezi? Ah ce mult mi-aş dori să fie adevărat, simt că încep să te iubesc…
OT: Şi bine faci. Că dacă nu…
FI: Oh, da, oh, ah…simt că am aceleaşi simţăminte ca şi atunci, ohhh…
OT (punându-i cuţitul la gât şi apăsând uşurel, întreabă): Adică? Ai mai avut aşa ceva? Când? Ah, mă faci să…mă simt…ah…simţământ ca ?
FI: Ca un orgasm vrei să spui?
OT: Da ! Cam aşa ceva…
FI: Eram cu unul rătăcit în tranziţie, suferea ca un prost, credea că dacă suferă se uşurează lumea…
OT: În capul lui?
FI: Dah, în capul lui, că era o harabură mai ceva ca în camera mea.
OT: Hai că-mi place…Şi?
FI: Suferea ca prostu’ după cum îţi ziceam. Da’ trimetea scrisori de dragoste închipuite lu’ una, Principesa…
OT: Principesă?
FI: Eh pă dracu, era o sclifosită de florăreasă, cică avea limbile la bază…
OT: La bază, mă rog, înţeleg, dar mai sus?
FI: Şi îi trimetea scrisori despre cum vede el democraţia iluminată, originală…
OT: Păi mai era unu’ care propovăduia democraţia originală…
FI: Da parcă numa’ unu, că după puhoaie toate vreascurile ies la lumină şi se dau trunchiuri smulse, suflete chinuite de vremi…of, şi ce mai suspina…
OT: Păi şi cum de-l suportai?
FI: Era pentru ştinţă. Studiu de caz. Paranoia cu schizofrenie pişăcioasă…
OT: Ah ce-mi place…Şi?
FI: Păi stai să vezi, mă-ntorc într-o seară de pe carosabil, parcare a-ntâia, turcism clasa lux şi numai ce-l văd plângând cu sughiţuri cocoţat în vârful patului, de ziceai că tocmai s-a sfârşit lumea şi nu ştie ce să facă cu toată mortăciunea.
OT: Nu mai divaga, hai odată…nu mă fierbe la foc mic…
FI: Şi dupa cum îţi ziceam, plângea strângând în pumni scrisoarea.
OT: Care?
FI: Stai să vezi…
OT: Hai zi…
FI: Cred că pot s-o recit, c-am învăţat-o pe de rost, atâta mi-o plăcut…
OT: Ei?
FI: « Dragul mieu…îţi scriu pe stil vechi ca să se înţeleagi din prima că dau sfaturi şi că… deci…sunt nu numai mai bătrân dar şi mai…înţelept… » Ai?…
OT: Cum adică?
FI: Păi aci e toata frumuseţea…că de fapt îi scria amantu’ limbistei, care era fermier şi avea sere multe şi flori cât un munte, şi d-aia îşi luase de ibovnică o florăreasă…să-l ţie la curent cu scorurile din piaţă…
OT: Aha, bun. Mai departe?
FI: « Şarada, care e puţin abstrasa şi puţin dedurizată, nu e decât pentru cei tari în simbolistică. Absconsul tenebros e belicos şi deci metamorfozarea individualizată a cuvintelor, fie şi peremptorie, dacă e caducă nu e împlinită visceral, aşa că înţelegi şi tu, nu te pot ajuta…la decriptare încearcă singur şi-ai să vezi… » Clar, nu?
OT: Clar ca vaca. Care şaradă tu?
FI: Ei şi tu acum. De un’ să ştiu, poate c-or fi avut şi ei o şaradă d’aia…ca-ntre băieţi…Şi Doamne cât mi-o plăcut. Numai citind-o şi simţeam ceva-ul acela visceral umplându-mă, apropiindu-mă de starea de saţietate. Fericire? Puţin spus. Extaz. Extaz curat. Preaplin.
OT: Şi prostălăul tău plângea după…după ce plângea tu? Dupa fufă? După şaradă? Sau după fermierul cel hârşâit în rele?
FI: Da Dumnezeu mai ştie, că şi io l-am întrebat.
OT: Şi?
FI: Nimic. Apoi i-am pierdut urma prin canale. Că se-nhăitase cu doi puţoi de trăgeau aurolac d’ăla din pungă…
OT: Şi studiul tău?
FI: S-a dus de sufletu’…ăleia…Ca puful de păpădie. Da nu era subiect interesant, bătea câmpii.
OT: Şi vulpea se strâmbă când vede struguri.
FI: Îţi dai seama, tu? Da după ce a trecut ceva timp şi l-am pierdut de muşteriu, am găsit un caiet de-al lui. Ia uite, stai să-ţi citesc: ”Şi am citit iar răspunsul, şi ce mi-am zis? Dacă-i mai bătrân ca mine înseamnă că-şi pierde aerele prin turul pantalonilor iar ciuda, câtu-i ea, nu i se mai scoală nici cât s-o pişe de dimineaţă. Iar dacă-i mai tânăr ca mine, cu siguranţă că-i vreunul d-ăsta cu coşuri multe ca Scufiţa Roşie (arată-mi ce ai în coş tu Scufiţo? întreaba lupul curios. Stai să-l storc, zise ea) şi atunci nu merită să te pui cu mintea în calea Surului. Deci în concluzie nu poate să fie decât tot unul ca mine, da nici pe departe atât de fălos şi de preumblat ca mine care s-a bătut la viaţa lui cu mai multe nu-uri decât oricare altul.” Ei ce spui?
OT: Poate că nu era chiar aşa de pierdut prostălăul.
FI: Ah, dragă, numai ce te ascult şi simt cum mă învăluie moleşeala şi sfârşeala orgasmului. Cum ştii tu să le spui bibicule.
OT: (cârpindu-i un dos de palmă în alint) Adică am ajuns de râsu lu’ Caragiale fă drăguţă?
FI: Oh cum le mai şti pă toate, Voinicule…
OT: Hai…
(din off se aude: Magdaleno, întoarce-te, întoarce-te cu spatele, că îmi vin damblalele…)
¤¤¤
FI, întinzându-se sub aşternuturile satinate, ce păstrau căldura şi taina nopţii abia trecute…OT răsturnându-se şi acoperindu-i un sân cu mâna începu să murmure fără a deschide bine ochii :
OT : Am fost membru de partid, după cum îţi spuneam…sau nu ţi-am spus ?
FI: Comunist?
OT: Da, comunist…că la legionari nu mi-a plăcut culoarea…un verde de tot rahatu’ pă când aici roşul sângelui…gâlgâitor…
FI: Mare scofala…au mai mai fost şi alţii…
OT: Da ştiu…milioane…sute de milioane în lumea întreagă…
FI: Da dragule…Şi? Care-i problema?
OT: Păi tocmai asta-i problema…că am fost membru…nu înţelegi?
FI: Ba da, membrul meu…o nouă trăire….experienţa…
OT: Mă tu eşti beată? De dimineaţă?
FI: Da bun, ai fost membru, acum nu mai eşti…Şi ce ai vrea să fac? Să-ţi iau gâtul? Bine măcar că nu plângi ca o muiere…
OT: Ei, de plâns nu plâng io nicicum…da’ orişicât…
FI: Câţi nu au fost Şi nu i-a mai belit nimeni…ce? Crezi că dacă mori îşi mai aduce careva aminte că ai fost? Ei nu-şi aduc bine aminte cum arătai dar’mite că ai fost ce ai fost…
OT: Păi tocmai asta nu vreau….eu vreau ca lumea să ştie…
FI: Bine bine, te cred dar de unde? Cum?
OT: De la mine!
FI: Şi cum dracu o să faci? Ieşi în piaţă şi urli la lume?
OT: O să scriu un jurnal…
FI: Hai mă, du-te de-aici…tu şi scrisu’…acu’ tu eşti ăla beat…
OT: Jur s-o fac…
FI: Mai bine jură-te că mă faci…
OT: Membră?
FI: Membru, membra, nu conteaza…pe săturate să fie…
„Poate de mult s-a stins în drum
În depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre.”
Joaca cu absurdul.. implica oarece riscuri.
Dupa parerea mea, in cazul de fata nu a functionat deloc..iar finalul ma indeamna sa-l trimit in Atelier.
Sinteti un autor imprevizibil. Multe texte excelente (doua – daca nu ma insel la recomandate), unul pe care am fost tentat sa-l cenzurez pentru continut violent si limbaj, apoi acesta – care merge la Atelier.
Mi se pare totusi o performanta.. incercarea aceasta de a acoperi o paleta larga de genuri/subiecte!
În engleză vi s-ar spune, domnule Costel: You are trying too hard!
Ar fi minunat dacă ați reuși să vă definiți cumva. :) Spun asta tocmai eu… dar și cei care mi-au spus-o mie poate că au dreptatea lor. Într-un fel, sunteți ca un burlac care trebuie să se așeze la casa lui. Nu trebuie decât dacă vrea.
„Joaca cu absurdul… implica oarece riscuri” ştiam acest lucru, dar până nu încerci nu greşeşti. Prefer să fac pasul alăturea (greşit fiind) decât să regret că nu l-am făcut. Faptul ca am pus textul aici denotă dorinţa de cunoaştere (cel mai bine reuşeşti să te cunoşti prin ochii criticilor, dar cerne informaţia cu discernământ). Mulţumesc pentru susţinere şi aprecieri. Şi fiindcă aţi spus atelier atunci atelier să fie. (PS: finalul este nefinal, fiind doar un fragment)
„You are trying too hard!”
Nimic nu este prea greu dacă ceea ce faci te ajută să-ţi găseşti drumul, calea. Mă bucur că ceea ce scriu găseşte timp de lectură, aprecieri şi suport adică drum către mintea şi inima cititorului. Cât despre „burlăcie”, un vechi proverb chinezesc spune că „When the Student is Ready, the Teacher Appears.”
Mulţumesc pentru lectură şi îndemn.
„Cine munceste, greseste!” – replica mamei :)
Dupa cum vezi, nimeni nu face critica agresiva aici.. zic eu ca e o ambianta placuta. Si eu fac greseli, si eu sint corectat, Mihai, Pavel – toti.
Scrisul e o ocupatie frustranta si deviza mea este ca nu ajungem nicaieri cu prea multa seriozitate. Iar felul cum ai reactionat aici imi sugereaza ca esti nu numai un scriitor bun, dar ai si o personalitate pe masura talentului.
Ai trecut testul „orgoliului”! :)
Cu cât e mai plin omul de cuvinte cu atât e mai puţin plin de eul doborâtor…
Apa curge aducând bucurie sau durere dar când ajunge în scoc ştie că truda nu îi e în van
Din cuvinte mă voi ridica zidindu-mă căci focul macină la rând fără să aleagă…
Mă bucur că sunt asemeni tuturor şi după cum spune undeva Cuelho “Daca va astepta momentul ideal, niciodata nu se va urni din loc; e nevoie de un strop de nebunie ca sa faci pasul urmator.” Multumesc de sustinere si incredere.