Prinţul fericirii

 Motto: „Cât vă iubesc, nu-i grai să poată spune;
Decât lumina ochilor mai mult,
Decât văzduhul, decât libertatea…

Shakespeare – Regele Lear

(pe o pancardă mare este scris acest titlu. Din culise, din partea dreaptă iese un Povestaş, priveşte pancarda după care începe să se lamenteze, iar din culise se aude o voce):

Povestaşul : Ce-i asta ? Cine a mai pomenit asemenea titlu pentru o piesă ? Neruşinare.

Vocea : Oare ? De ce spui asta ?

Povestaşul : Chiar, de ce spun asta ?

Vocea : Doar pentru că fericirea este greu de descris în cuvinte sărace ? Este greu într-adevăr, dar numai pentru bieţii oameni care nu ştiu decât : casă – serviciu – casă – supermarket – casă – dormitor. Pentru ei fericirea este poate o vorba goală, fără conţinut, un ambalaj păstrat undeva în debara, pe care nu te înduri să-l arunci. Îl mai păstrezi. Cine ştie, poate-l mai poţi folosi, când pregăteşti un cadou unui prieten… sau …poate că…şi hăt, după toate aceste multe întrebări te trezeşti bătrân, iar copii vin să-ţi facă ordine prin casă, prin viaţă, prin debara şi dau peste el. Peste ambalaj. Ei nu ştiu ce este, la ce foloseşte, aşa că-l aruncă. Îşi mai aduce cineva aminte ? Mai ştie cineva culoarea fericirii ? Ce mai contează.

Povestaşul : Arunci cu vorbe ca un extinctor, şi dacă stau şi mă gândesc mai faci şi spume…

Vocea : Tot ca un extinctor…

Povestaşul : Bineînteles…auzi la el…Prinţul Fericirii…Măcar dacă-i spuneai Prinţul Fericit. Dar aşa ? Unde-i Tărâmul Fericirii ? Cine l-a văzut ? Cine a păşit înăuntru ?

Vocea : Spui înăuntru de parcă fericirea ar fi o odaie…

Povestaşul : Bine, bine, învăţatule. Spune-mi tu ce-i Fericirea? Unde-i acel Tărâm Fermecat ?
Vocea : Dacă dăm crezare vorbelor din bătrâni, numai poeţii aveau curajul de a păşi cu sfială pe potecile-i pline de taine. Doar ei se incumetau ca să-i treaca hotarele pentru a soarbe o cupă de nectar şi a tăifăsui cu Preafericiţii.
Povestaşul: Braşoave, glume răsuflate. Prostii de adormit copii. Auzi la el. Nimeni nu mai crede astăzi în aşa ceva.

Vocea: Ţi-am spus doar că fericirea este ca un ambalaj uitat pe raft. Cei mai mulţi nici măcar nu ştiu ce anume era înăuntru…

Povestaşul: Auzi la el, poeţii, preafericiţii…

Vocea: De aceea se spune că poeţii erau egalii preafericiţilor.

Povestaşul: Lunateci vrei să spui.

Vocea: Da. Poţi să le spui cum vrei, dar ceea ce ştiu este că mereu, poeţii vor fi primiţi cu cinste şi cu adâncă preţuire la lumina tremurată a focurilor pentru…

Povestaşul: Pentru a mânca şi a bea ca sparţii…ştiu eu poveştile astea…

Vocea : Pentru a readuce în memorie oricui uită că «toate au fost date sub stăpânirea omului» care a fost întrupat din tină şi îmbrăcat în mantia Sfântul Duh.

Povestaşul: Oh, biet nătâng…

Vocea: Poeţii ca şi dervişii sunt oameni-spirite ce cutreieră spaţiul şi timpul fără oprire, fără odihnă…

Povestaşul: Şi fără nici un ban. Iar când prind de veste despre vreun ospăţ se înghesuie ca ciorile pe crengi…

Vocea: Tată, tată…cum se cheamă pomul care face ciori ?

Povestaşul: Da, da, râzi… râzi de mine ?…râzi de tine…

Vocea: Eu ştiu doar că cine râde la urmă…

Povestaşul: Riscă să râdă ca prostu…sau râde singur… în cel mai fericit caz….

Vocea: Bine Povestaşule…atunci ?

Povestaşul: Atunci ce ?

Vocea: Atunci ce facem ?

Povestaşul : Stingem luminile…

(în sală se sting pe rând luminile) ne aşezăm comod în scaune, şi aşteptam…în linişte…

(Povestaşul se îndreaptă încet spre culise în partea dreaptă de unde a ieşit) să înceapă povestea, căci asta este marea diferenta dintre un Povestaş şi un Poet : unul toarce turbarea lumii în fuioare de linişte la gura sobei, celălalt scarmănă liniştea umplând lumea de turbare, sau cum spune poetul :

Cu fiece poveste eu încerc să-ţi spun,
Cum să alegi în viaţă drumul bun.

Vocea: Ceea ce aţi auzit nu vrea să fie decât o oglindă strâmbă în care se priveşte Invidia. Dar după cum bine ştiţi, Invidia nu poate pricinui nici un rău – dacă nu i se răspunde. Iar amândoi, Povestaşul şi Poetul cunosc magia şi puterea cuvintelor, care asemi săgeţilor, odată trimise nu mai pot fi oprite şi de aceea nu răspund Invidiei cu vorbe ci doar…cu Dragoste.

(Din culise se aude autorul care începe să spună povestea adevarată în timp ce pe scena în plan îndepărtat doi actori mimează subiectul povestirii).

Autorul: Se spune că demult, tare demult, pe când cămila umbla printre ierburi fără a mai avea nevoie de cocoaşe ca să ţină apă de primeneală, şi pe când curmalii erau mici ca trestia de-ţi era şi teama să nu-i dobori când ieşeai la cosit, iată că într-un cătun uitat de lume trăia olarul Mustafa împreună cu fiul său Ali. Cât era ziulica de mare, Ali căra lut de la groapă, apă de la fântână, frământa pasta cea moale şi lipicioasă, într-un cuvânt, făcea totul ca să-şi ajute tatăl, dar degeaba. Oalele şi vasele dispăreau sub stratul gros al neputinţei căci nici un străin nu trecea ca să cumpere, iar cei din cătun oricum primeau mai mult degeaba de săraci ce erau, astfel că bătrânul său tată, văzând sărăcia care pusese stăpânire pe viaţa şi ograda lor, tot nemulţumit şi încruntat era. Dar iată că într-o bună dimineaţă pe când lumina se chinuia să intre în acea lume şi Ali încă mai lenevea în pat, căutând să priceapă visul ce-l bântuia de ceva timp, din patul lui, bătrânul său tată începu a vorbi: :

Tatăl: Aşa nu se mai poate Ali. Oricât ne-am zbate şi orice am face, la un capăt tot n-o scoatem. Ia-ţi dar traista goala care s-a strâmbat de aşteptare, pune în ea ceea ce crezi tu de cuviinţă şi pleacă băiete.

Ali: De ce vorbeşti aşa tată ? Cu ce ţi-am greşit ?

Tatăl: O copilul meu, ştii că mi se rupe sufletul la astfel de vorbe dar decât să te văd târându-te ca un vierme prin viaţa asta mai bine strălucirea de-o clipă a  licuriciului…

Ali: Da ce-i acela licurici ?

Tatăl: Nu ştiu, dar se povesteşte că Profetul ar fi spus unora care se îndoiau şi nu îndrăzneau să-l urmeze că:

«Mai bine ca un leu să mori, iar lumea să o ştie,
Decât în noaptea grea să te strecori, hiena prin pustie.
Mai bine-o clipă licurici, ce-n noapte-i o scânteie,
Decât un vierme ce-n noroi, el viaţa şi-o încheie.»

Pleacă-n lume băiete şi nu te uita înapoi.

Ali: Dar tată…

Tatăl: Nu uita că cea mai mare bucurie a mea e ca ţie să-ţi fie bine.

Ali: Bine…dar tu…tată ?

Tatăl: Viaţa mea oricum e făr’ de culoare după ce s-a prăpădit buna ta mamă şi vezi bine că prin curtea asta pustiită, în afara sărăciei care s-a cuibărit şi s-a cocoloşit cu toata liota de neamuri nu mai este nimic, de crezi că şi-a făcut vântul potecă şi suflă numai pe aici. Pleacă băiete ! Acum ! Pleacă şi nu te uita înapoi. Caută şi află Taina celor Trei dacă vrei să-ţi fie bine.

Ali: Taina celor trei ?

Tatăl: Du-te băiete.

Autorul: Se ridică Ali, îşi luă traista în care puse o mână de curmale uscate, alese trei ulcioare pentru apă şi pentru ce-o mai fi şi ieşi pe uşă. Străbătu curtea şi se strecură pe uliţă fără să fie văzut de nimeni. Merse întins până ajunse la dealul ce străjuia ca un zid în faţa deşertului şi la poalele căruia se aflau cele trei izvoare care făceau bucuria cătunului. Îşi umplu toate cele trei ulcioare agăţând două c-o funie pe după gât iar pe al treilea îl puse-n traistă. Mai privi odată în urmă, după care, cu inima grea urcă dealul. Ajuns în vârf, rămase o clipă înmărmurit: lumina prinsese a sfâşia valul de mătase al nopţii învăluindu-l în mantia purpurie. Pete sângerii se prelingeau pe sub dunele răsturnate ale norilor. Dintr-un colţ, dacă poţi vorbi de un colţ în imensitatea orizontului, începu să se prelingă în lume aurul ce însemna poteca Soarelui. Abia într-un târziu îşi aduse aminte că mai trebuie să şi respire căci deşi privise de atâtea ori răsăritul parcă niciodată nu fusese pictat în astfel de culori. Şi parcă niciodată Ali nu fusese atât de aproape de cer. De undeva ca o şoaptă, auzi vocea bătrânului derviş:

«Când poţi visa şi visele te poartă către cer,
Atunci tu-ţi vei dori ca visul să devină ţel,
Ferice de acei ce pot visa şi vor lupta
Ca să-şi transforme visul în ceva.»

Autorul: Dar iată că soarele prinse puteri şi începu a se sălta binişor pe boltă. Ali îşi dădu drumul spre poale fără să mai privească înapoi spre cătun. Vorbele tatălui îl împingeau de la spate, dorul de cătun şi teama de nou îl îndemnau să privească sau chiar să se întoarca înapoi, dar mergea. Şi merse, merse fără a căta nici la stânga, nici la dreapta ci doar înainte. Orele treceau, picurând clipele din arşiţa cerului golit de orice nor. Nisipul îi ardea ochii cu strălucirea sa. Praful cel fin se-nvolbura doar la gândul paşilor săi. Liniştea era deplină încat o puteai auzi, atât era de clară. Pentru a scăpa de toată arşiţa şi toropeala, Ali se scufunda în sine căutând răspunsuri întrebărilor nepuse. Oh, câtă dreptate aveau bătrânii satului ce se strângeau în jurul focului pornit sub foşnetul curmalilor la ceas de seară. Vorbele lor păreau săpate în malul inimii : «fii bun ca să fi fericit, dar grăbeşte-te ca sa fi demn de a primi darul fericirii». Voi fi bun ca să fiu fericit. «Fii înţelept ca să fi fericit vreme îndelungată». Oh da, voi căuta să fac tot ce-mi stă în putere ca să-i fac pe toţi cei din jur fericiţi. «Poţi să te numeşti înţelept şi fericit dacă nu te simţi nicăieri bine decât întorcându-te spre inima ta». Mergea Ali fără a băga de seamă tremurul zilelor sau şoaptele nopţilor, furtunile iscate din senin care întunecau cerul şi-i biciuiau trupul, mergea fără de hodină căci nu avea decât un singur ţel, Taina celor Trei, după cum îi spusese tatăl său şi găsirea fericirii. Ulcioarele se goleau încet, unul după altul şi când mai apuca le umplea, dar ajunsese să privească la ele goale şi uscate de arşiţă. Îşi potolea setea noaptea, lingând solzii de apă ce sclipeau pe faţa pietrelor, foamea şi-o ostoia cu ce mişca sau cu rădăcini seci şi uscate. Mergea fără a privi şi abia îşi mai aducea aminte cum arată lumina căci acum mergea ca un somnambul cu ochii închişi. Noaptea ce mai apuca să privească stelele. Pielea se înnegrise de la soare şi vânt şi se asprise de la nisipul ce muşca dureros. Într-una din nopţi pe când picioarele nu mai voiau să-l asculte, văzu, mai mult simţi de fapt, peretele drept al unui deal înalt, mult mai înalt ca dunele de nisip mişcător. Pipăi peretele şi văzu că e plin de borte şi scobituri de parcă vântul muşcase din carnea tare a dealului şi pentru că nu-l putuse birui, îl ciuruise de ciudă. Merse poticnit şi iată că la oarece înălţime era o scobitură mai mare. Se căţără cum putu şi se culcuşi strângându-se ca să mai păstreze ceva din căldura trupului. Abia când ajunsese sus îşi dădu seama că uitase ulcioarele jos, dar nici nu se sinchisi căci nu-i erau de nici un ajutor, fiind goale. Se lăsă să alunece în braţele aspre şi reci ale somnului, chinuit de frigul nopţii. Din negura somnului fu trezit de şoapte şi de un strop de căldură ce venea de jos de la poalele dealului. Se ridică într-un cot şi se târâ uşurel ca sopârla până la buza scobiturii. Jos, în jurul unui foc ce se pornea drept din pământ, fără vreascuri, stăteau trei djini din cei mai fioroşi despre care doar auzise că ar fi pe tărâmul negurilor. Ciuli urechile pentru a prinde şoaptele celor trei şi se lipi de stâncă pentru a nu fi simţit sau văzut.

Djinul1 : Cartea vremurilor ne spune să fim atenţi la semne. Încep să cred că oricând poate apare Prinţul în această lume.

Djinul2: Prostii. Încă n-a venit timpul lui.

Djinul3: Cine mai ştie acum? Poate că deja este în lume.

Djinul1: Cred că am fi prins de veste. Oricum teama începe să-mi dea târcoale. Nu mai demult decât acum trei zile era s-o păţesc urât.

Djinul2: Da ce s-a-ntâmplat ?

Djinul1: Pe când mă pregăteam să trec pe tărâmul nostru simt că mă apucă ceva de şalul meu fermecat şi mă ţine pe loc. Trag eu, trage şi el. Încep să trag tot mai tare dar celălt nimic. Deja începeam să turbez că simţeam soarele răsărind încet dintre norii însângeraţi şi mă şi vedeam prefăcut în fum şi scrum. Văzând că mi se termină clipele, am smucit şi am fugit, dar am prăpădit frumuseţe de şal că o bucată a rămas în astă lume şi nici n-am mai avut curajul să mă duc să-l caut că nu ştiu cine poate fi cel ce m-a oprit atunci.

Djinul3: Bine c-ai scăpat. Păcat de şalul fermecat că de la multe ne-a scăpat.

Djinul2: Ei şi ? Ce se-ntâmplă ?

Djinul1: Păi cine-l găseşte şi-l poartă, capătă puterea aurului, viu fiind.

Djinul2: Cine-a auzi şi o povesti să fie muşcat şi inveninat şi pe veci legat.

Djinul3: Că bine zici. Da cine să ne audă că n-am simţit miros de om pe aici.

Djinul2: Ei, zic şi eu ca să-mi treacă supărarea că şi eu am păţit-o.

Djinul1: Da ce anume s-o întâmplat ?

Djinul2: Ieşisem alaltăieri la plimbare şi luasem condurii Frumoasei ca să-i mai petrec prin astă lume, să văd ce se întâmplă dacă-i poleieşte luna cu lumina ochilor ei. Dus de gânduri, n-am văzut că soarele se pregătea de preumblare aşa că geaba am mai încercat să fug că tot m-a prins şi m-a săgetat în picior de am scăpat şi am pierdut unul dintre conduri.

Djinul1: Şi care-i baiul, că doar cu unul nimeni nu face nimic.

Djinul2: Da, dar dacă-l încalţă un muritor, nimeni şi nimic nu-l mai pot opri, poate merge oriune şi oricând într-o clipită.

Djinul1: Vai de capul nostru…

Djinul3: Da noroc că nimeni nu ştie acest lucru în afara noastră, iar cine-a auzi şi o povesti să fie-nţepat şi-otrăvit, pe veci pironit…

Djinul2: Că bine spui. Bine că măcar s-a sfârşit cu năcazurile.

Djinul3: Ba nu s-a terminat că şi eu am păţit-o. M-a pus Stăpânul să-i scot la aer trandafirul inimi ca să se împrospăteze de rouă şi la un moment am văzut că se învârtoşează vântul şi anină o floare de cele roşii ca sângele într-un spin. Am, încercat s-o iau dar cum nu puteam lăsa tufa jos, că o prăpădeam de tot, m-am tot învârtit şi m-am răsucit până când am băgat de seama că soarele se strecurase afară în lume. Abia am avut timp să fug.

Djinul1: Şi floarea ?

Djinul3: Pierdută pe vecie. Da nu-i nimic, că nimeni nu ştie.

Djinul2: Da ce trebuie să ştie şi eu nu ştiu ?

Djinul3: Păi cine o găseşte şi o poartă va avea puterea de a preschimba în bine soarta tuturor celor pe care-i întâlneşte…

Djinul2: Ei, nu-i chiar aşa de rău…

Djinul3: Ba e, că în felul ăsta ne scade nouă numărul muşteriilor. Da nu-i bai că nu ştim decât noi iar cine o vorbi şi o povesti să n-aibe astâmpăr, să piară în umblet, pribeag, pelerin, derviş, sfânt sau djin, legat, răstignit, între lumi ursit. Averea să-şi risipească, lumea să o fericească.

Djinul1: Că bine zici. Da măcar ştim că secretul nostru o să rămână îngropat aici pe veci şi nimeni n-o să ştie nimic din ce-am vorbit. Se mai ciorovăiră ei, spunând ba de una ba de alta, despre marele lor Şeitan, despre cum ar putea să cadă sub porunca unui om, despre câte şi mai câte, despre lună despre stele, despre lumina din ele, despre lume, despre om, despre umbra de sub pom dar mai cu seama povestiră despre Prinţ, despre sosirea lui în lume şi despre câte le va face el. Tot vorbind ei, nu băgară de seamă geana roşie care sfredelise cerul spre răsărit iar când băgară de seamă, primele raze deja sărutau nisipul.

Djinul1: Vai de mine şi de mine, ne-am luat cu vorba şi am uitat că trebuie să ne mai şi pitim pe tărâmul nostru. Iată că Măritul a venit. Ce ne facem fraţilor ?

Djinul3: Ne-am ars. Nu mai avem timp să ne strecurăm pe lumea cealaltă…

Djinul2: Hei, ia uite aici, lângă noi sunt trei ulcioare. Ne strecurăm înăuntru şi aşteptăm să se facă noapte ca să ne înturnăm pe meleagurile noastre.

Djinul3: Că bine zici. Hai, că nu-i timp de pierdut.

Autorul: Şi cum ziseră asta, se prefăcură în trei fuioare de fum şi se strecurară în cele trei ulcioare de ziceai că nimic nu se întamplase pe acolo. Ali coborâ poticnindu-se, uluit de toate câte le văzuse şi le auzise şi se strecură langă foc ca să se bucure de puţina căldură ce mai răzbătea dinspre el.

Vocea dinlăuntru: Ei băiete, acu să te văd, că prea multe n-ai facut în mărunta şi scurta ta viaţă şi nici prea multe poteci n-ai bătut tu. Să te vedem acu ce faci.

Autorul: Ali n-o băgă în seamă şi începu să se gândească la cele auzite şi la ce putea face. Parcă îi era milă de cei trei djini dar şi când se gândea cât rău făcuseră parcă nu-i venea la îndemână. Până la urmă luă cele trei ulcioare, le potrivi dopurile fără a mai ţine cont de văicărelile dinăuntru, după care le luă şi le îngropă într-un loc mai nisipos de la poalele peretelui în care-şi petrecuse noaptea. “Măcar ştim că secretul nostru o să rămână îngropat aici pe veci“ parcă aşa spuneau cei trei mai zise, pe când prefira nisipul. Apoi, uitând de arşiţa ce începuse a dezmierda stâncăria din jur, porni la drum.

Ali: Da, voi merge în lumea largă să găsesc fericirea.

Vocea dinlăuntru: Da, dar fericirea nu trebuie s-o găseşti, fericirea trebuie s-o doreşti. S-o doreşti atât de mult încât să nu poţi dormii, să te ardă, să te macine.

Ali: Da, da, că parcă fericirea ar fi ca Şeherezada, neasemuita prinţesă.

Vocea dinlăuntru: Este mai…

Ali: Hei, ia uite. Ce-i acolo…

Autorul: Cu ochii mijiţi şi păienjeniţi de arsură, Ali privea şi nu-i venea a crede. Îşi puse mâna streaşină la ochi căci la soare te puteai uita dar la aceasta minune ba. În faţa sa, aninat într-o rădăcină ghimpoasă ca o gheară hămesită, se vedea un voal ce strălucea în mii de culori. Se apropie cu teamă căci nimeni nu mai întâlnise aşa ceva în deşert. La început crezuse că-i vorba de o vedenie, dar mai apoi se aplecă şi ridică mândreţea aceea, amintindu-şi de vorbele Duhului.

Ali: Ăsta-i şalul de poveste

Vocea dinlăuntru: Cel ce-a fost şi nu mai este…

Ali: Cel ce-a fost şi va mai fi.

Vocea dinlăuntru: Putere-ţi va dărui.

Autorul:Dar n-apucă să-l aducă mai aproape de ochi că acesta se şi prefăcu într-un şarpe a cărui piele solzoasă strălucea în mii de culori. Cât ai clipi, acesta se înfăşură pe mâna băiatului ca şi când ar fi fost crescut acolo de-o veşnicie şi, sâsâind, deschise botul arătându-şi cei doi colţi în vârful cărora străluceau două boabe galben aurii. O mică înţepătură în încheietura mâinii şi prin venele lui prinse a se strecura ca o arsură, un şarpe de foc, să-i poarte noroc. Muşcat de şarpe, carnea şi sângele lui Ali se fac se prefac, în aur curat de soare spălat, de lună zvântat. Iar când se uită mai bine văzu în locul şarpelui, ca o funie groasă încolăcită pe mâna lui. Încercă s-o scoată dar parcă era lipită, parcă intrase sau crescuse din el. Atât mai apucă să vadă că un zvâcnet îl şi aruncă la pământ lăsându-l ţeapăn.

Vocea dinlăuntru: Ei băiete, băiete, nu trebuie să te temi de moarte, căci moartea nu înseamnă decât să-ţi schimbi sălaşul.

Ali: Nici nu mă tem. Căci dacă ai văzut strălucirea unei zile frumoase, nu te mai temi de moarte, ai trăit. O singură zi frumoasă face cât toată viaţa.

(partea din spate a scenei se cufundă în penumbră iar spotul de lumină se opreşte la marginea scenei. Din culise, din partea stîngă vin în faţa două personaje: Şarpele şi Ali în timp ce pe fundal personajul lui Ali continuă să mimeze povestirea):

Ali: Am văzut şi ştiu că aceasta nu e o lume fericită. Sunt zece lacrimi pentru un zambet. Uneori văd că totul e greşit şi stau şi mă întreb de ce, că Alah a pus fiecăruia la îndemana totul, dar de cele mai multe ori pierdem schiţele şi uneltele iar în locul palatului sau al templului apar diverse case, care în timp ajung nişte ruine, case ale durerii.

Şarpele: Cât de naiv poţi fi.

Ali: Poate că eu nu sunt decat mâna Celui ce a croit totul şi în felul acesta ajut ca lumea să nu-şi piardă nădejdea, să ştie că fericirea există, că poate fi atinsă. Oh cât îmi doresc ca fiecare să aibă curajul de a spune răspicat «eu nu mă dau bătut».

Şarpele: Hai că te încrezi…

Ali: Îmi doresc ca fiecărui om necăjit să pot să-i învelesc sufletul în mantia călduroasă a fericirii şi iubirii. Îmi doresc să pot pătrunde nevăzut în deznădejdea vieţii lor, iar la plecare să pot lăsa în urmă o oază de linişte şi pace.

Şarpele: Şi crezi că oamenii îţi vor mulţumi ?

Ali: Fericirea lor va fi cea mai mare mulţumire pentru mine.

Şarpele: Mulţi nici nu vor şti ce au primit. Alţii nici nu vor crede.

Ali: Fericirea este ca firul de iarbă. Poate că primul va fi răpus de gerul neîntrederii dar vor fi altele şi alte şi alte fire care vor ieşi, iar în scurt timp toată oaza va fi o mare de verde plină de sevă.
Şarpele: Dar ce te faci că fiecare fir de iarbă tot moare până la urmă.

Ali : Da, dar seminţele lui vor fi duse de vânt şi vor răsări când vor cădea pe pământ bun.

Şarpele: Da dar nu toate seminţele vor cădea în pământ roditor…

Ali: Aşa e. Poate că unele seminţe vor cădea la loc pietros, printre stânci, şi rădăcinile nu vor găsi sprijin. Altele vor cădea printre spini şi se vor sufoca încet, neputând să facă faţă greutăţilor, iar altele vor fi ciugulite, îndestulând viaţa micilor zburătoare, dar tot vor fi destule care să cadă în pământ bun, să dea roadă, coperindu-l şi veselindu-l.

Şarpele: Te mai întreb odată, crezi că oamenii îţi vor mulţumi ?

Ali: Adevărata valoare a iubirii şi fericirii nu o poţi afla decât atunci când dai totul pentru a-l ajuta pe cel de alături fără a aştepta vreo răsplata. Iar eu voi fi cel mai fericit dacă reuşesc să-i fac pe ceilalţi fericiţi.

Şarpele: Şi eu care credeam că faci toate astea pentru a-i alina pe cei din jur…

Ali: Grozav nu ? Toată lumea crede asta. Dar nu uita că numai dăruind vei dobândi. Aşa spune o vorbă veche. Şi cu cât vei dărui mai mult cu atât mai mult vei dobândi, iar în felul acesta fericirea va fi un izvor de apă vie ce nu va seca niciodată.

Şarpele: Eu cred că faci o mare greşeală.

Ali : Aşa e, dar să nu uităm că a greşi este omeneşte.

(Lumina se mută iar pe fundal unde Ali continuă să mimeze conţinutul poveştii).

Autorul: Ali nu ştia cât zăcuse, dar frigul nopţii îl aduse în simţiri. Se ridică cu greu, încă buimac dar spre surprinderea lui văzu că foamea şi setea îi pieriseră. Începu să-şi mişte picioarele, fiecare urmându-l pe celălalt, ştiind parcă şi ele despre vorba din bătrani : primul pas de l-ai pornit la ţintă te şi vezi sosit, căci primul pas doare cumplit, dar de îl faci nu mai poţi fi oprit. Din negura gândurilor prinse a se vălătuci litere de foc pe bolta minţii :

Uită şi mergi mai departe ! strigă unul ce desparte.
Priveşte cu drag-napoi! Strigă altul care-i doi.
Ce a fost şi ce va fi, amândouă vor pieri, clipa trebuie trăită, asta-i taina întreită. ACUM înseamnă totul pentru tine. Pentru acest lucru plecase el în lume ?

Ali: Asta era marea taină ? Păi bine, dar acest lucru îl ştiu toţi.

Vocea dinlăuntru: Aşa e. Dar una e să ştii şi alta să crezi. Eu cred. Mulţi se lasă duşi de valul amintirilor până cad neputincioşi în faţa clipei. Alţii se avânta mult prea departe pierzând legătura cu acel acum. ACUM. Asta-i tot ce conteaza. Nici ce-a fost, nici ce va fi. Acum.

Ali: Atunci, acum plec mai departe, urmând firul ce mă va duce drept la ţintă.

Vocea dinlăuntru: Ai început să vorbeşti în dodii.

Ali: Poate, dar acum pot să spun fără teamă «Oh Mărite, tu cunoşti pricinile nefericirilor şi întristărilor mele. Deşi sufăr, ştiu că Tu mă iubeşti şi această încredere mă încurajează. Plin de nădejde în dragostea şi bunătatea ta, nu voi lăsa să mă biruiască împotrivirile soartei, ci mă voi lupta cu curaj şi având ajutorul Tău voi ieşi biruitor».

Vocea dinlăuntru: Asta s-o crezi tu, Prinţe.

Ali: Asta o cred eu. Şi nu uita, nu sunt prinţ. Un prinţ nu rătăceşte prin deşert căutând fericirea. O are.
Vocea dinlăuntru: Oh Ali, nu uita că nu obârşia sau înfăţişarea te împiedică să fi prinţ ci gândul. În mintea ta, tu nu te vezi prinţ.

Ali: Adica cum ? Nu mă văd prinţ ?

Vocea dinlăuntru: Doar când vei fi cu adevărat pregătit să fi prinţ doar atunci vei fi. De ce? Pentru că prin naştere eşti prinţ. Mama ta era fica Emirului, dar şi-a ascuns stirpea aleasă, răsturnând legile şi canoanele pentru că nu voia să se mărite cu cel ales de bătranul ei tată. Dar degeaba îţi vor spune o mie de oameni că eşti prinţ dacă tu nu simţi asta. Să te simţi Prinţ când eşti un sărman pare o nebunie iar să te simţi sărman când tu eşti Prinţ este o prostie. Trebuie să hotărăşti, să alegi între un strop de nebunie şi un val de prostie, dar va trebui să îţi asumi acest risc. Dovedeşte-ţi ţie însuţi că eşti Prinţ şi lumea te va crede. Arată lumii că eşti sărman şi iarăşi te va crede. Iar dacă tu crezi cu putere, hotărârea şi ardoarea ta nestrămutată sunt sortite să spulbere orice împotrivire.

Autorul: Şi Ali mergea făr-a mai vedea, fără a mai căta. Fără a simţi arsură, făr’ de-a pune poamă-n gură, fără somn, fără odihnă, duh pribeag din dună-n-dună. Ziua se scurgea în noapte, noaptea îl purta departe, despărţind lumea în şoapte. Noaptea mintea-i înhăţa, inima poveţe-i da.
Vocea dinlăuntru: Încrede-te în mine Prinţul meu, zise inima, căci eu am nişte ochi de care mintea nici nu ştie.

Ali: Ştiu şi neînfricarea ta îmi arata că nimeni nu este învins până când nu acceptă înfrângerea.

Vocea dinlăuntru: Poţi să mă crezi pe mine, că doar gândul te duce unde nimeni nu poate ajunge.

Ali: Aşa-i şi simt că mintea poate împlini orice ţel pe care îl concepe şi în care crede.

Vocea dinlăuntru: Crezi în noi ăi nu uita să ne spui dorinţa ta.

Ali: Trupul vede şi doreşte, mintea formă-i dăruieşte, iar inima-l împlineşte. Hei, da-n noapte ce sclipeste? Oare ce mai străluceşte ?

Vocea dinlăuntru: O fi poate Doamna Lună, ori vreo stea gonind nebună…

Ali: Nu la cer privesc acum, caut să îmi văd de drum şi-un condur strălucitor e-n nisipul mişcător …ia să-l văd. Din ce picior, a alunecat uşor…Ali atinse uşor condurul şi pe loc acesta se prefăcu într-un scorpion al cărui ac strălucea în clipirea stelelor. Un zvâcnet uşor ca o răsuflare şi Ali simţi furnicături în piciorul în care se înfipsese acul. Glob de foc scânteietor se înalta prin picior, adumbrindu-i şoaptele, îngheţăndu-i sângele. Un ultim strigăt mut, o ultimă clipire, a pleoapei îngheţate o slabă tresărire. Ali se prelinse în noaptea fără formă, murmurând cuvinte încâlcite.

(din culise din partea stângă vin în faţă două personaje: Scorpionul şi Ali, în timp ce pe fundal personajul lui Ali continuă să mimeze povestirea).

Ali: Lumea-i rece şi pustie, fericire nu mai e, dragostea nu mai există, pare imposibilă.

Scorpionul: Aminteşte-ţi vorbele mele Prinţe: nu există dragoste imposibilă. Nu te lasă amăgit de tăcere, de indiferenţă sau respingere, pentru că în spatele măştii de gheaţă pe care o folosesc oamenii există o inimă de foc. De aceea trebuie să cauţi mai în adânc, să ajungi acolo unde cei mai mulţi caută să-şi ascundă adevărata comoară.

Ali: Chiar şi când eşti ostenit de atâta căutare iar inima îţi este grea ?

Scorpionul: Caută neîncetat dragostea, chiar dacă asta însemnă să auzi de multe ori cuvântul nu şi mai ales nu te lasă pradă fricii. Poţi să te întorci învins, să te simţi cumva respins, lepros alungat din lume, fără umbră, fără nume. Ai pierdut o bătălie, dar războiul…nu se ştie.

Ali: Dar am mai trecut prin asta, pot spune la un moment dat inimii clocotitoare ce nu are astâmpăr. Şi atunci ?

Scorpionul: Atunci poate că inima o să-ţi răspundă în felul ei, că ai mai trecut prin asta dar că merită să treci şi dincolo de asta. Şi tot ea îţi va arăta că rostul repetiţiei este de a învăţa ceea ce nu doreşti să înveţi.

Ali: Într-adevăr poate că cel mai greu lucru este să…caut iubirea. Dar totuşi, ce fac dacă nu o găsesc ?

Scorpionul: Dacă totuşi n-o găseşti, ofer-o. Oferă şi vei căpăta înmiit. Numai cel ce dă totul, cel ce dă chiar şi ceea ce nu are, numai acela va sfârşi prin a căpăta totul.

Ali: Şi dacă tot căutând iubirea, ma rătăcesc şi mă prăvălesc? Pot striga şi eu: Oh Mărite, ajută-mă, căci am căzut în abisul îndoielilor şi al neputinţei iar apele sunt adânci şi negre.

Scorpionul: Poate ca aşa e, dar, te îneci nu pentru că ai căzut în apă, ci pentru că rămâi sub apă.

Ali: Mulţi ies la mal, dar răcoarea boli rămâne.

Scorpionul: Bolnavilor pentru care nu mai este nici o speranţă să nu li se mai dea medicamente.

Ali: N-am venit să dau medicamente bolnavilor fără de speranţă ci să le dau viaţa de dinainte de boală, fericirea de dinaintea surpării.

Scorpionul: Fericirea poate să ajungă cu timpul viciu, plăcere deşartă. Ai grijă tinere şi nu bea cu înghiţituri mari din cupa plăcerii.

Ali: Eu ştiu că dacă leul e flămând mănâncă, iar dacă şoimului îi e sete bea. Ei fac astfel ca să nu piară. Îmi doresc fericirea, mi-e foame şi mi-e sete de fericire.

Scorpionul: Bine, bine, dar tu aparţii acelui taram al luminii…caută lumina…

Ali: Aşa e dar nimeni nu spune că nu poţi face pasul, că nu merită să faci trecerea de la un tărâm la altul. Eu am hotărât că merită şi trebuie să fac pasul, să trec la…iubire.

Scorpionul: Fie ţie după voia ta.

Autorul: Nimeni n-a putut să-i spună cât zăcuse în ţărână. La un moment dat îşi simţi trupul arzând sub valurile de foc ale soarelui. Se ridică greu, căinându-şi trupul sfărâmat de pustiirea de foc. Privi mirat în jur apoi făcu primul pas. Abia atunci observă că pielea sa se prefăcuse, luând culoarea galbenă a chihlimbarului şi având străvezimea lui, iar sub piele minune mare, carnea lui părea de aur viu. Dar mai mult, în picioare îi străluceau condurii PreaFrumoasei.

Ali: Vorbele s-au împlinit. Sunt din aur primenit.

Vocea dinlăuntru: Aurul e maleabil întotdeauna, mintea omului numai la tinereţe.

Ali : Acum cine vorbeşte în dodii ?

Vocea dinlăuntru: Nu ştiu, dar încearcă să gândeşti…acum poţi mult mai multe.

Ali: Aşa e. Dacă tot e pe-ncercat să vedem ce-am căpătat…merge oriune şi oricând, o clipită cât un gând…

Vocea dinlăuntru: Urmează-mă şi vei dispare ca luat de vânt.

Ali: Să mergem. Să găsim bobocul, şi să ne-ntregim norocul.

Autorul: Atât mai spuse Ali şi nisipul prinse a se preschimba în jurul lui, prefăcându-se într-un covor scorţos, plin de culori şi străluciri, care pe dată se ridică plutind uşor ca un fulg, purtându-l până-n creasta cerului, pe cărarea soarelui. Până să se dumirească, Ali era deja la poalele unor dune al căror vârf zgâriau cerul. Chiar lângă piciorul lui se odihnea în nisip un boboc de trandafir aşa cum nu mai văzuse şi nici măcar cu gândul nu-şi închipuise. Petalele se umpleau de toate culorile, amestecând şi trecând de la roşul sângelui, la aurul soarelui, rozul răsăritului ori suflarea-nchisului, taina asfinţitului, când de lună argintat când de lacrimă svântat. Se aplecă şi ridică bobocul suflând asupra lui răsuflare caldă. Tot în clipa aceea, tulpina prinse a creşte, şi a-l învalui ca-ntr-un veşmânt înspinat. Stropi de sânge tâşneau brobonându-i pielea, dar până şi culoarea acestuia era schimbătoare după cum erau şi culorile bobocului. Spinii păreau că prind viaţă şi iată minune că în faţă îi apare, mai întâi abur uşor, apoi fum aromitor şi-apoi Djin adevărat, din nimica întrupat ce îl ţinea înfăşat în mantie înspinat.

Djinul: O stăpâne, spune-mi ce să fac, ce să zic,

Ali: Nu sunt stăpânul tău. Sunt un om şi tot ce vreau e ca tu să spui adevarul. Mereu.

Djinul: Da stăpâne. Care-ţi este dorinţa ?

Ali: Care-mi este puterea ?

Djinul: Oh Prinţe, nu căuta să afli ceea ce este evident.

Ali: Deci ?

(din culise din partea stângă vin în faţă două personaje : Djinul şi Ali în timp ce pe fundal personajul lui Ali continuă să mimeze povestirea) :

Djinul: Prinţul meu, orice reuşită pleacă dintr-o idee.

Ali: Doar atât ? Atât de simplu ?

Djinul: De ce iei în râs lucrul asta? Adu-ţi aminte de vorba din vechime: Caută şi vei găsi; bate şi ţi se va deschide, cere şi ţi se va da.

Ali : Şi care este ideea ?

Djinul: Ideea este să ştii ce să ceri şi să ai curajul să recunoşti că ceri acel lucru.

Ali: Deci dacă eu cer să fiu Prinţ, voi primi ceea ce cer ?

Djinul: Ai să conduci, pentru că te-ai născut să conduci dar trebuie să şti că n-are să-ţi fie uşor.
Ali: Deci voi fi Prinţ? Sunt Prinţ?

Djinul: De ce nu ? Cât de mult îţi doreşti ?

Ali: Şi dacă voi dori să fiu stăpânul celei mai mari averi, o voi avea ?

Djinul: Îndrăzneşte. Crede şi vei vedea. Totul este posibil când credinţa-ţi este mare.

Ali: Poate că cei mai mulţi vor avere, vor bogăţi, dar eu voiesc să fiu stăpânul fericiri? Se poate ?

Djinul: O avere de fericire ?

Ali: Da, să fiu stăpânul fericirii,

Djinul: Şi ce să faci cu atâta fericire ?

Ali: Să o ofer, să o pot împărţi după cum cred eu…Să fie ca izvorul care nu seacă nici în toiul celei mai crunte arşiţe. Seceta şi uscăciunea sufletului să dispară când va curge fericirea în râuri.

Djinul: Oh cât de naiv poţi fi. Cine ţi-a spus că omul îşi doreşte să fie fericit?

Ali: Poate că nu este întotdeauna, dar vrea să fie fericit. Fericirea este un miracol, şi uneori omul are nevoie de miracole. El uită că poate crede, nu crede că poate crede, şi crede doar dacă vede. Omul este supus simţurilor iar miracolul este altceva, e greu de simţit. De aceea miracolul îi redă speranţa, şi-i întăreşte credinţa.

Djinul: De ce miracol şi nu minune? Nu-i acelaşi lucru ?

Ali: Pentru mine nu. Minunea poate să vina de la un muritor sau de la un scamator. Miracolul vine numai de sus, de la El, lăudat fie numele Lui în veci. Un miracol este şi lupta celor dornici să trăiască, care au puterea de a cere şi credinţa că tot ceea ce cer se va împlini. Zici că poţi să-mi îndeplineşti numai o dorinţă ?

Djinul: Da, numai una.

Ali: Şi o poţi împlini?

Djinul: Da !

Ali: Atunci îmi doresc să fii liber.

Djinul: Ce ? Ă….adică nu….de ce ?

Ali: Pentru că aşa vreau. Poţi s-o împlineşti.

Djinul: Ă….da…..

Ali: Atunci asta este dorinţa mea. Vreau să fi liber şi fericit.

Djinul: Bine dar ăsta e un miracol, aşa ceva nu s-a mai pomenit.

Ali: Crezi? E doar viaţă. Îmi plac vorbele care încă n-au fost rostite dar poate că vor fi cândva. «Să speri nu înseamnă să visezi ci să-ţi transformi visele în realitate».

Djinul: E prima oara când aud aşa ceva. Tu nu eşti ca toţi oameni obişnuiţi.

Ali: Ştii de ce ? Tatăl meu mi-a spus câteva vorbe iar eu am ales să nu mai fiu un om obişnuit. Este dreptul meu să fiu cât de neobişnuit pot, iar ceea ce mi-am dorit e să fii liber. Liber fără de stăpân. Şi te rog, iartă slăbiciunile omeneşti. Bătrânii spun că însuşi Alah mai adoarme câteodată. Îmi doresc ca peste ani şi ani să pot privi în jur şi să spun « eu am făcut acest lucru!»

Djinul: Dorinţa îţi este împlinită.

(Pe scenă, în mijloc stă Ali. Pe mâna dreaptă are înfăşurată funia groasă care e simbolul şarpelui. Apare Şarpele din dreapta şi începe să tragă de funia înfăşurată pe mâna lui Ali. Din stânga apare Scorpionul care apucă braţul stâng al lui Ali şi-l ţintuieşte cu un piron mare. Din spatele scenei vine Djinul care îl prinde de mijloc cu o mână şi-l sprijină ca să nu cadă iar cu cealaltă îi susţine capul. Sprijinindu-l de mijloc îi oferă verticalitatea. Sprijinindu-i capul îi oferă demnitatea. Djinul apare ca un stâlp iar braţele lui Ali trase de o parte şi de alta simbolizează crucea. După acest preambul începe un duel verbal între cei trei : Djin, Şarpe, Scorpion şi Ali, iar în tot acest timp Ali este tras când într-o parte când în alta. Din acest dialog reiese legătura lor cu taina celor trei).

Ali: Curgerea lucrurilor ne învaţă să credem. Toţi suntem conduşi pe drumul cel bun si numai ascultând cu umilinţă vom auzi cuvântul potrivit. Totul e să doreşti.

Şarpele: Nu te chinui să tămăduieşti un om care a îmbătrânit în lanţurile robiei căci greu se face pânză bună din in învechit.

Ali: Dacă tu îţi lepezi veşmântul la soare în fiecare an, de ce nu aş ajuta oameni să-şi lepede necazurile sau gândurile greşite..

Şarpele: Atâta timp cât îţi e bine ce-ţi mai pasă de cei din jur?

Ali: După fericirea de a fi liber, cea mai mare mulţumire este aceea de a trăi printre fiinţe la fel de libere ca tine.

Scorpionul: Vorbe în care nimeni nu mai crede.

Ali: Dorinţa mea a fost fierbinte ca vântul de miazăzi. Am avut un ţel şi o dorinţă, aşa că nimeni şi nimic nu putea să mă înfrângă. Dar cei mai mulţi oameni se dau bătuţi înainte de vreme. Uită ceea ce le-a fost ursit la naştere.

Şarpele: De parcă şi-ar mai aminti cineva de menire, datorie şi…

Ali: Dar oameni uită şi ceea ce trebuie să facă: cere-i vieţii daruri importante şi o vei încuraja să ţi le ofere.

Djinul: Ei nu mai au curaj să privească viaţa-n faţă, darămite să mai şi ceară…ceva.

Ali: Numai cine înţelege cu adevărat ce-i fericirea, numai acela o poate avea.

Şarpele: Oh Prinţe, ce copil eşti.

Ali: Păstrează jocurile copilăriei căci viaţa omului nu e decât o copilărie prelungită.

Scorpionul: Vorbeăti de fericire. Dar ce-i mai rămâne omului după ce i se iau toate ?

Ali: Oricât i s-ar lua, tot îi mai rămân cele trei : “credinţa, nădejdea şi dragostea, iar cea mai mare dintre ele este dragostea. Căci Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătăţi: dragostea nu pizmuieşte şi nu se laudă, nu se umflă de mândrie”. Ura stârneşte certuri dar dragostea acoperă toate greşelile.

Şarpele: Şi dacă i se iau şi acestea ?

Ali: Poţi să-i iei unui om: averea, libertatea, viaţa chiar, dar niciodată nu-i poţi lua ceea ce se ascunde în adâncul sufletului. Oricât ar fi arşiţa de mare tot mai rămâne un strop de lacrimă în colţul ochiului. Nu poţi seca un izvor cărând apa cu ciurul. Nu poţi răni apa spintecând-o cu hangerul. Nu poţi bate aerul pleznindu-l cu biciul.

Scorpionul: Spune-mi Prinţe, ce este o zi ?

Ali: O zi este drumul dintre ce am de făcut şi ce am făcut.

Şarpele: Caută să nu rămâi la porţile templului întelepciunii. Intră sau mergi mai departe.

Ali: Înainte de a te plăsmui după chipul înţeleptului priveşte-i umbra.

Scorpionul: Ce este prietenia ?

Ali: Este legătura dintre doua suflete desăvârşite. Dacă pământul şi apa, aerul şi focul sunt lucruri fără de care nu ai putea trăi, un prieten e încă şi mai nepreţuit decât acestea toate la un loc.

Scorpionul: Ce este speranţa Prinţe?

Ali: Este fructul abia înmugurit.

Djinul: Chiar şi cerul te-ar binecuvânta pentru hotărârea de a te ridica singur dintr-o viaţă moartă.

Ali: Ştiu că am fost dăruit cu puterea de a-mi împlini visul şi lupt ca să-l realizez. Atâta timp cât voi păstra vie în minte dorinţa mea cea mai mare aceasta va găsi calea de îndeplinire. Ţelul meu e clar ca apa de izvor şi asemeni izvorului voi găsi calea de a mă elibera din strânsoarea neîncrederi.

Djinul: Oh Prinţe, fiecăruia dintre noi i se dă la naştere, un rost pe pământ. Unuia I se spune : Tu să fi omul care ştie multe.

Altuia : Tu să fi cel ce are darul vorbirii frumoase.

Ali: Şi mie ? Care-i rostul meu ?

Djinul: Tu vei fi Omul. Tu vei fi cel ce aduce pacea, liniştea şi fericirea. Adevărata măsură constă în aceea de a nu fi nici mai presus nici mai prejos de Om.

Ali: Binecuvântat e cel ce spune că totul este posibil. Şi nu mă voi ruga pentru partea materială a acestei lumi. Nu voi dori să-mi fie date: aur, iubire, sănătate, victorii mărunte, faimă, succes sau fericire. Aşa spun toţi oameni hotărâţi să lupte ca să-şi câştige dreptul de a avea. Dar la fel de bine ştiu că în adâncul sufletului fiecăruia se ascunde năzuinţa secretă de a se bucura de fericire.
Autorul: Parfumul rozei pluteşte în lume aducând linişte şi pace între oameni, triburi şi popoare. Unde este deznădejdea mai adânca şi suferinţa mai mare, pe dată locul se umple de parfumul ei suav. Din cei căzuţi se ridică bravii, din cei înfrânţi se arată victorioşii. În mintea şi pe buzele lor nasc aceste vorbe „Nimic nu te doboară la pământ atâta timp cât tu nu crezi că eşti înfrânt”. Bucură-te să ai alături trei prieteni : Speranţa, Încrederea şi Bucuria. Ascultă-ţi inima şi ea îţi va spune ce trebuie să faci. Priveşte cu ochii minţii şi vei vedea că fără vise, omul nu este altceva decât pulbere purtată de vânt. Ajută-te ca să-i poţi ajuta pe alţii şi nu uita că atunci cănd faci un bine trebuie să fii aidoma rădăcinilor copacului: acestea se ascund cu modestie sub pământ, lăsînd să le fie bănuită existenţa, doar prin seva pe care o trimit în toată tulpina şi în ramuri. Frunzele strălucind în verdeaţă s-ar usca repede fără ajutorul rădăcinilor hrănitoare ce nu se văd.

Vocea: Şi asta a fost tot ?

Povestaşul: O aiureală din care n-am înţeles nimic.

Autorul: Oh tinere, păzeşte-te de obişnuinţă. Imperiul obişnuintei este atât de puternic încât familiarizează omul chiar şi cu sclavia. De ce să fi sclav când poţi fi liber? Să nu fugi de fericire. Iar acum la final, urmând calea Celui Mai Mare pot spune şi eu «De aceea am vorbit în pilde, pentru că măcar că văd, nu văd şi măcar că aud nu aud şi nu înţeleg ».

Vocea: Călătorule înţelept, niciodată să nu fii mijlocitorul dintre un şarpe şi un tigru. Când cei răi se sufocă, cei buni respira uşuraţi.

Autorul: Urmează-mă şi vei vedea ceea ce om muritor încă n-a văzut…

Povestaşul: De parcă ar fi şi oameni nemuritori…

Autorul: Ei…sunt…

Vocea: Sigur? Vreau să văd şi eu unul, să-l cunosc…

Autorul: Atunci…nu trebuie decât să te uiti…în ochii unui prieten…şi-l vei zări. Cu o singură condiţie…să crezi! În fericire…

Macovei Costel

„Poate de mult s-a stins în drum
În depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre.”