„Zilele noastre fără sfîrşit” de Claire Fuller

Ce ai face dacă într-o zi ţi-ar veni să îţi iei lumea în cap? Unii o fac din întîmplare, cum ar fi Christopher Thomas Knight, care a trăit aproape treizeci de ani într-o pădure din Maine, fără a avea vreun motiv bine definit. A mers cu maşina (pe care a împrumutat-o de la fratele său) pînă s-a înfundat pe un drum forestier şi apoi a continuat să meargă pe jos. Fără un plan, fără a avea nici cea mai mică idee cum va supravieţui de unul singur, s-a oprit din drumul său doar atunci cînd a considerat că a ajuns la locul potrivit.
Alţii o fac dinadins, ca cei din familia Lykov ce au trăit în taigaua rusească fugind de guvernul comunist în 1936. Aproape 40 de ani nu au avut contact cu restul lumii, au fost des la un pas de moarte din cauza foamei, dar în schimb au avut parte de viaţa religioasă pe care şi-au dorit-o.
Claire Fuller, în cartea ei Zilele noastre fără sfîrşit (Our Endless Numbered Days) ne spune povestea unei fetiţe (Peggy) care a petrecut nouă ani avîndu-l alături doar pe tatăl ei, într-o cabană mică din munţii de pe vechiul continent.
Peggy Hillcoat sau, cum îi spune tatăl ei – Punzel (de la Rapunzel, desigur) este cea care ne dezvăluie întreaga aventură. Ştim de la bun început aşadar că orice s-a întîmplat de-a lungul celor cîteva sute de pagini, s-a sfîrşit cu bine pentru ea. Nu ştim însă ce s-a întîmplat cu James, tatăl ei, sau cu Ute, mama sa, ori ce i-a fost dat să trăiască în tot acest timp.
James, un survivalist, mai mult sau mai puţin în joacă, încearcă să-şi pregătească fetiţa în vîrstă doar de opt ani pentru o viaţă autonomă. După el, în 1976, orice era posibil pe plan politic. A avea încredere în guvern era o eroare, a se baza pe sistemul social, o nebunie. Dar nu doar aceste gînduri au precipitat decizia sa de a părăsi casa din Londra şi de a lua trenul către continent, pentru a ajunge, cu greu, la o cabana părăsită, în creierii munţilor. Poate că vizita unui prieten (de asemeni, un survivalist) cu care a ajuns să se certe a avut de-a face cu plecarea. Sau poate faptul că Ute, soţia sa, o pianistă cunoscută internaţional, a lărgit golul dintre ei luînd parte la un turneu şi lăsîndu-l din nou să mocnească înconjurat de gînduri negre.
Ajunşi la Die Hütte, cum numeau ei cabana, James îi spune fetiţei că întreaga lume a dispărut şi că ei sînt singurii supravieţuitori. Die Hütte este acum centrul universului, începutul unei vieţi noi, curate, adevărate. Cei doi trec însă prin dificultăţi extraordinare: scapă de un incendiu, reuşesc să supravieţuiască iernilor nemiloase şi lipsei de hrană aproape constantă. Peggy se refugiază deseori în frumuseţea naturii, iar descrierile pe care le face Claire Fuller merită de a fi citite cu grijă. La urma urmei, pe lîngă pianul improvizat pe care cei doi şi-l construiesc în cabană şi la care cîntă doar în gînd, singura posibilitate de a învăţa ceva despre viaţă este observînd natura, încercînd să o înţeleagă şi să îşi găsească locul în mijlocul ei.
Pe timp ce creşte, Peggy se gîndeşte şi la alte lucuri. Îşi aduce aminte de mama sa, de mîncărurile pe care le mîncau împreună, de prietena sa cea mai bună, de jocurile pe care le juca cu ea şi de fiecare dată trebuia să se resemneze ştiind că nimic din trecutul ei nu mai există. Adolescenta în devenire este de asemeni preocupată de Reuben, numele pe care l-a găsit scrijelit în peretele de lemn al cabanei, de amintirea unor episoade nu prea fericite din viaţa părinţilor ei şi de traseul relaţiei pe care o avea cu tatăl ei (şi care poate da naştere unor interpretări controversate).
Claire Fuller, de profesie sculptoriţă, după ce a lucrat o perioadă îndelungată la firme de publicitate, a hotărît să se dedice scrisului producînd romanul de faţă, recompensat în 2015 cu premiul Desmond Elliot (un premiu englezesc de prestigiu pentru debutanţi) şi tradus deja în şase limbi.
Fuller foloseşte limbajul cu atenţie fiind conştientă de implicaţiile subtile pe care unele cuvinte le pot avea, lăsînd cititorul să descopere şi să hotărască singur cît de departe poate merge cu interpretarea.
Pe drum către Die Hütte, obosită, dorindu-şi doar să ajungă din nou acasă, Peggy se ascunde de James şi îl urmăreşte cum, dezorientat, ieşit din fire, o caută, temîndu-se că s-ar fi înnecat, dînd vina pe lipsa lui de atenţie. La un moment dat, Peggy mărturiseşţe însă că “tăcerea mea nu mai avea de-a face cu faptul că mă ascunsesem ci că trebuia să mă ascund.”
În alt loc, Fuller scrie că Peggy şi James se hotărăsc să oprească însuşi timpul. Renunţă la notarea zilelor spunînd că acest lucru are doar menirea de a le aminti că viaţa lor e finită.

“’De acum înainte, Punzel, vom trăi doar după soare şi după anotimpuri.’ M-a luat în braţe şi m-a învîrtit plin de bucurie. ‘Zilele noastre vor fi fără sfîrşit.’”

Iar cînd se luptau cu focul care era pe cale de a le distruge cabana, Peggy povesteşte cum, într-o scenă încărcată emoţional,“Preţ de cîteva secunde tata mi-a ţinut mîna deasupra focului – drept sacrificiu, în timp ce eu mă zbăteam să ies din căldura imensă. Apoi mi-a dat drumul şi m-am dat înapoi, frecîndu-mi încheietura mîinii.”

După cum a precizat într-un interview, Claire Fuller a scris mai tot romanul ascultînd muzică, mai precis – Iron & Wine (cel de-al doilea album scos de grupul american se intitulează chiar Our endless numbered days). În Zilele noastre fără sfîrşit, muzica are, de asemeni, o importanţă deosebită, legîndu-i pe Peggy, James şi Ute în feluri diferite. Peggy e aproape obsedată de piesa lui Liszt “La campanella” pe care o cîntă des din memorie, aducîndu-i aminte de Ute şi de virtuozitatea cu care era ea în stare să execute piesa. Părinţii ei s-au întîlnit în timpul unui concert, pe scenă, Ute ca pianistă şi James, cel care o ajuta dînd paginile partiturii, şi au rămas împreună, în ciuda tuturor aşteptărilor.
Acestea fiind spuse, trebuie să menţionăm totuşi că unele (puţine) pasaje nu sînt îndeajuns de convingătoare, naraţiunea părînd a fi puţin forţată dar Zilele noastre fără sfîrşit e totuşi un roman de debut care merită să fie luat în seamă, punîndu-ne faţă în faţă cu repercursiunile devastatoare ale unei decizii luate dintr-un amestec ciudat de dragoste şi ură.

_____________________________________

Claire Fuller – Our Endless Numbered Days, 2015, Tin House Books

Gabriel Furmuzachi

Kundera spunea undeva că o biografie este o logică artificială impusă unei succesiuni incoerente de imagini. „Logica artificială” e mereu treaba celorlalţi. Iar imaginile sînt variate: de la filosofie şi teoria identităţii narative la Rothko sau Miro, de la literatura contemporană la blog-uri despre tehnologie, de la traduceri la povestiri mărunte.
Altfel spus: „I am a sample size of one, not statistically significant, nor representative.”

cento.red