Viața în buzunarul drept

Autori: Mihai Victus, Pavel Nedelcu

(Acesta este un text experimental. A fost scris fără un plan stabilit dinainte, fără a exista discuții între autori despre vreun detaliu privind acțiunea sau alte aspecte ale povestirii. Singura regulă a fost aceea de-a contribui fiecare cu câte 2-4 rânduri la ceea ce se scrisese deja.)

I.

În a douăzecea zi, ieși din garsonieră cu intenţia de-a nu mai reveni vreodată. Nu s-a uitat înapoi. Siguranţa oferită de cei câțiva metri înconjurați de pereţi l-ar fi putut determina să se răzgândească. I-ar fi fost mai ușor să se întoarcă, de douăzeci de ori mai ușor decât să continue să înainteze prin întunericul rece al holului, deși tot ceea ce trebuia să facă era să ţină drumul drept, sprijinindu-se de balustradă. Un picior înaintea celuilalt. Nimic mai mult, pentru început. Gest atât de simplu și totuși, în acel moment, i s-a părut cea mai dificilă dintre provocări. Singura opțiune, își spuse, ca o ultimă și necesară încurajare. Repetă asta de mai multe ori, întâi în minte, apoi cu voce tare, iar ecoul elimină orice formă de îndoială, orientându-l spre ieșire.
Cinci minute mai târziu, întreaga lume i se găsea la picioare, sub talpa ghetei stângi de fapt, întinsă pe suprafața trotuarului ca o dovadă de nezdruncinat a prezenței lui. Făcuse primul pas cu stângul, contrar oricărei superstiții, iar urma îi rămase în zăpadă, cu modelele ei labirintice, închise într-un contur negru ce, la fiecare pas, devenea tot mai cenușiu. Mai avu nevoie de alți câțiva zeci de pași. Abia în momentul ăla se putu uita fără ezitare înapoi, la imensa clădire care însemna întreaga lui viață de până atunci. Dreaptă și cenușie, complet lipsită de personalitate. În cadrul unuia dintre balcoane se afla o siluetă de bărbat care-i făcea cu mâna. Se agita la fiecare mișcare a brațului, ridicându-se pe vârfuri și plutind, parcă, preț de câteva secunde. Umbra sa enormă cobora de-a lungul peretelui clădirii, îndoindu-se la jumătate. Capul i se prelungea ca o suliță de piatră către mijlocul străzii, iar umerii își aruncau vălul de întunecime peste mașinile parcate ordonat lângă trotuar. Clipi de două-trei ori și gestul ăsta neînsemnat îl instală definitiv în realitate. Acolo se afla balconul propriei garsoniere și singura siluetă o reprezenta reflecția lui, transpusă de lumina zilei în geamul ușii de la bloc. Cum vine asta, se întrebă, reflecția mea a rămas încă în garsonieră? Își alungă însă gândul aproape în același moment în care îi veni în minte, întrucât nu se putea îndoi de evidența de a se afla afară cu toată ființa lui, de fapt certitudine, din moment ce pășea pe trotuarul plin de zăpadă. În sfârșit lăsa în urmă ceea ce timp de douăzeci de zile îl ţinuse captiv, îl imobilizase, oferindu-i totuși o relativă și fragilă siguranță. Ca pentru a-i înlătura orice fărâmă de îndoială, realitatea se folosi de claxonul unei mașini, apăsat cu violență și acompaniat de înjurăturile grosolane ale șoferului. Se uită contrariat la urmele lăsate de cauciucuri. Doar câțiva centimetri în direcția lui ar fi putut pune capăt întregii expediții! Absurditatea unui asemenea deznodământ avea ceva comic și oricine l-ar fi privit atunci n-ar fi fost în stare să spună dacă părea gata să izbucnească în râs, ori se lupta să-și înăbușe hohotele de plâns. Își legă cordonul halatului de baie în jurul taliei și își acoperi gâtul cu gulerul flaușat. Suflă în mâinile ținute căuș grăbind pasul. Din cauza omătului aruncat într-o parte de utilajele de deszăpezire, nu putea păși pe trotuar.
Se opri în mijlocul intersecției și își plimbă mâna dreaptă prin buzunar. O ridică apoi până la nivelul ochilor și privi întrebător degetele strânse în palmă. Încotro? rosti, săltându-și umerii. Își lipi urechea de pumn și ascultă. Dacă a se afla în afara apartamentului nu era o iluzie și totul se întâmpla într-adevăr, atunci între degetele-i roșii ar fi trebuit să strângă ceea ce ținuse mereu acolo în timpul captivității: moneda de plumb cu două fețe egale, pajură și pajură, pe care o găsise la cincisprezece ani pe plajă, îngropată în nisipul fierbinte. Viața, credea el, nu era doar o înșiruire aleatorie de întâmplări și situații. Dacă lua în considerare contrariul, nimic n-ar mai fi avut sens. Încercarea de-a se rupe acum de anterioara-i existență s-ar asemăna cu angajarea într-o luptă dinainte pierdută. Moneda ținută în palmă sintetiza perfect această noțiune. Deși avea două fețe, ambele reprezentau aceeași emblemă. Putea să o arunce și să o prindă în palmă, să o acopere înainte să privească rezultatul, pentru a-și oferi iluzia de a alege, însă știa deja că oricum ar fi căzut, destinul i-ar fi rămas același. Poate că jocul ăsta (fiindcă nu putea fi vorba de altceva) era doar unul din micile detalii care supravieţuiseră prin cine știe ce hazard acelei despărțiri violente de trecutul său, din urmă cu aproape doi ani. N-avea cum să-și dea seama că nici măcar nu-i aparţinea, că-l împrumutase de fapt de la un oarecare personaj de benzi desenate. Deși nu citise niciodată benzi desenate, putea presupune că, îmbrăcat astfel și mergând pe stradă așa cum o făcea atunci, semăna cu unul dintre acele personaje. Un copil care l-ar fi văzut de la geam l-ar fi crezut, poate, un supererou sau măcar un ticălos antagonist, maturii, doar un alt nebun cu nicio altă utilitate decât aceea de a fi călcat de roțile vreunui autobuz.
Spre stânga, decisese moneda. Se opri în dreptul primului magazin cu haine și, după ce-și trecu degetele peste pachetul gros de bancnote din buzunar, ca pentru-a se asigura că se aflau acolo, că nu se aventurase în noua viață complet nepregătit, împinse ușa cu hotărâre. Din spatele tejghelei, o femeie slabă, cu ochelari mai mari și mai roșii decât proprii obraji, îi ură bun venit printr-un zâmbet larg. Se strecură printre cuierele cu sacouri și cămăși, ocolind raionul cu încălțăminte. Se izbi de o masă de sticlă și răsturnă un vraf de blugi, pe care îl împinse discret, cu vârful ghetei, sub masă. Trecând printre rafturi, alese la întâmplare, fără a verifica prețurile, hainele necesare și se retrase în cabina de probă, neacordându-i atenţie vânzătoarei, care se pregătea să-l avertizeze că n-avea voie să ia cu el mai mult de trei obiecte vestimentare. Nu rămase totuși ascuns în spatele perdelelor atât de mult încât să dea de bănuit. Se apropie de tejghea de-a gata echipat cu o pereche de pantaloni crem din lână, cel puțin c-un număr mai mare, o bluză galbenă cu guler, un palton vișiniu, o pereche de mănuși din piele neagră și-o bască gri în carouri.
Parcă sunteți explorator, spuse vânzătoarea zâmbind discret, Da, răspunse el apatic, bine, depinde și ce înțelegeți prin explorator, Cu toate culorile alea pe dumneavoastră… nu v-ați asortat deloc, Cine spune că trebuie să ne asortăm întotdeauna, Oricum, tot aveți nevoie de o curea, Asta e posibil. Vânzătoarea ieși de după tejghea și se îndreptă spre peretele din spate, acolo unde, într-o zonă mai puțin luminată, stăteau agățate curelele, de diferite mărimi și culori. Pe care o preferați, Las la alegerea dumneavoastră, Ce spuneţi de una gri, s-ar asorta cu basca, Ba, dacă stau să mă gândesc, daţi-mi-o mai bine pe aia roșie. Femeia îi făcu pe plac neobișnuitului client. O fi vreun star de cinema, își spuse, unul din ăștia de le place să iasă în evidență, să întoarcă lumea capetele după ei. Haideți, vă rog, mai repede, că pierd trenul, spuse starul de cinema, săltându-și călcâiul pe podea. Rămâneți îmbrăcat, Cum altfel, Păi și prețurile, Le rup eu mai încolo, cu dinții, Păi și halatul, Un cadou pentru dumneavoastră, Vai de mine, nu se cade, Atunci aruncați-l, numai faceți odată totalul, vă rog! Vânzătoarea se mișca mult prea încet, de parcă și-ar fi propus să-l scoată din sărite. Culese câteva bancnote din pachetul pe care avusese grijă să-l transfere în buzunarul paltonului, cusut pe dinăuntru și prevăzut cu fermoar. Ăștia acoperă toate costurile, spuse, și se îndreptă spre ieșire. Domnule, nu se poate, așteptați să fac socoteala. Dar K. continuă să înainteze, hotărât să ignore strigătele disperate ale vânzătoarei.

II.

De la cincisprezece ani, de când găsise moneda, și până în urmă cu doi ani, când se întorsese din armată, întreaga existență a lui K. fusese condiționată de către taică-su, prezent în fiecare moment al vieții lui cu o asemenea obstinație, încât și aerul din oraș părea a purta în moleculele sale minuscule vocea, mirosul, ba chiar mișcările grosolane ale bărbatului. Apoi a stat drept și ferm și nu i-a mai fost jenă să spună Nu. Până atunci fusese o cârpă folosită la ștergerea prafului, la îndepărtarea rahatului de pe tălpile încălţărilor, iar acolo, în armată, umilința se intensificase până ce a simţit-o arzându-l pe dinăuntru. Pe rând, fiecare dintre camarazii lui K. îl insultaseră și îl batjocoriseră. La început, se cufunda seara cu fața în perna cu miros de usturoi din cazarmă și răcnea cu toată forța. Alteori plângea și adormea cu lacrimile șiroindu-i de-a lungul obrajilor. Soldat, lustruiește-mi bocanii, Soldat, fă curățenie la veceuri, freacă gresia și faianța până ce-o să mă pot vedea în ele, Soldat, fă cum face găina, Soldat, mergi de-a bușilea, Soldat, fă tumba, Soldat, treci la curățat de cartofi, Soldat, scarpină-mă pe spate și fă-mi masaj, Soldat, bagă cinzeci de flotări și să nu văd că dai în bâțâială, că te mai pun să faci încă cincizeci… Drepți! Culcat! Stânga-mprejur! Soldat, nu mă face să repet! După nici două luni, soldatul K. devenise imun la orice jignire. Trupul nu-l mai durea, nu mai avea frică de nimic. Executa cu privire goală fiecare ordin. Și totuși, undeva înăuntrul său, un organism care nu avea legătură tactilă cu exteriorul acumula particule de ură. Era ca o celulă verde de cancer, care i se prinsese cu brațele-i de scai de creier și i se dizolvase în sânge, otrăvindu-i judecata. Începea oare să semene cu bărbatul avut în minte de taică-su când îl obligase să se înroleze, deși stagiul militar nu mai era obligatoriu de aproape un deceniu? Bătrânul continua să trăiască în propria-i bulă de timp și încerca să-i absoarbă și pe cei din jur, așa cum procedase cu nevastă-sa iar apoi cu K. Însă cel mai important, o constantă întrebare învârtindu-i-se în cerc în minte, de al cărei răspuns se temea până-n măduva oaselor, Devenea, parțial sau întru totul, copia tatălui său?
Își răspunsese singur, la întoarcere. Refuzase să continue armata după primul an, obligatoriu la înscriere. Se întorsese acasă cu același rucsac cu care plecase și hainele largi, căci era de două ori mai slab. Totuși, când bătrânul îi urlase în ureche, Ce naiba cauți aici, împungându-l cu degetul arătător în coaste, K. nu s-a mai putut stăpâni. De-acum înainte n-o să mai ridici niciodată tonul la mine, nu-mi vei mai spune ce să fac și vei face tot posibilul să mă eviți câtă vreme voi locui aici. Vorbise calm și sigur pe sine și poate că tocmai acea siguranță l-a convins pe taică-su de seriozitatea amenințării, fiindcă oricum ai fi privit-o rămânea totuși o amenințare, nu asemănătoare cu a unui câine care se zbate și latră și face spume la bot dincolo de gard, dar la fel de palpabilă ca în momentul unei plimbări nocturne prin savana africană, când ești urmărit de senzația că fiecare boschet poate ascunde un posibil prădător. Înghițind în sec, bătrânul se dăduse înapoi, punându-și palmele deschise în față, ca semn de apărare. Apoi, se dusese în dormitor și trântise ușa. Deschisese geamul și scuipase, după ce făcuse gargară în fundul gâtului timp de câteva minute. Flegma-i lipicioasă ca o dâră de melc acoperi două mașini și rupse un copac. Desigur că respectivul copac fusese rupt cu multă vreme în urmă iar lichidul de pe capotele curbate spre interior ale mașinilor era o dovadă a ploii de mai devreme, dar în momentul ăla realitatea își pierduse oricum sensul, se deformase ca un bulgăre de sare stropit cu furtunul și risca să se vaporizeze definitiv.

III.

Călătoria fusese lejeră, deși durase câteva ore. Trenul ajunsese la destinație chiar cu două minute înainte, lucru de apreciat într-o lume tot mai dezorganizată și incertă.
Nu-și propusese o călătorie cu trenul, nu-și propusese nimic, în adevăratul sens al cuvântului, dar în momentul când îi specificase detaliul ăsta vânzătoarei, se gândise că era o idee la fel de bună ca oricare alta. Odată ajuns în gară, se îndreptase direct spre ghișeul de bilete și întrebase când pleacă primul tren. Unde vreți să ajungeți, îl întrebase casierița, Nu contează, dați-mi bilet pentru prima cursă și nu-mi spuneți destinația, nu vreau să o cunosc, Bine, dar cum veți ști unde să coborâți, Cobor eu undeva până la urmă, Păi nu se poate așa, domnule, De ce, Dacă coborâți mai departe decât vă dau eu biletul, vă amendează, Dați-mi unul pentru o stație terminală atunci, Unde să vă dau, Nu știu, v-am spus, și nici nu mă interesează, doar toate trenurile se opresc undeva definitiv, Asta așa e, dar tot nu pot să vă dau ceva la nimereală, La nimereală nu o să îmi dați, vă asigur, așa veți avea doar impresia. Să știți, adăugă K. zâmbind enigmatic, orice lucru pe lumea asta a fost decis înainte de a se întâmpla.
Iar acum, cu mâinile vârâte în buzunare, plimbându-și degetele pe muchia striată a monezii, prin a cărei prezență avea certitudinea că nu era complet neajutorat, K. se lăsa purtat (fiindcă ar fi corect să spunem că, în lipsa unor indicații transmise de creier, spre o destinație anume, picioarele căpătaseră momentan o voință proprie) pe străzile unui oraș complet necunoscut. Soarele își arunca razele reci de-a lungul trotuarelor și fațadelor clădirilor, creând umbre ce păreau a alcătui împreună un unic labirint. Poate că acele învelișuri de beton, îi trecu prin minte lui K., erau suportul bidimensional al unor Tezei cu antene și chelicere, care se aflau în aceeași dezinteresată căutare a întâmplătorului ca și el. Sau poate că nu.
Aparenta lipsă de viață a orașului îi transmitea totuși o stare de bine. Cei câțiva călători care coborâseră în gară se împrăștiaseră rapid, singura dovadă a trecerii lor fiind urmele rămase în zăpada proaspătă. Deloc întâmplător, lui K. îi atrase atenția tocmai una dintre aceste urme. Îl contrarie mărimea neobișnuit de mică și mai ales faptul că, admițând că fuseseră lăsate de încălțările unui copil de patru-șapte ani, în jur nu exista nicio dovadă c-ar fi fost însoțit de-o persoană matură. Abia când își apropie fața observă, la câteva degete de baza formei dreptunghiulare, o împunsătură adâncă în zăpadă, de grosimea degetului mic de la mână. Probabil că proveneau de la niște pantofi din aceia cu toc înalt și se întrebă ce-o determinase pe purtătoarea lor să iasă din casă încălțată atât de nepotrivit. Fără vreun motiv sau scop anume, K. simţi o imperativă nevoie de a lua urma urmelor. Îi era ușor să o facă, pentru că tocurile din zăpadă se depărtau de celelalte tălpi de pantofi și ghete cotind imediat pe o stradă laterală. Se împiedică de marginea trotuarului și trase o înjurătură. Grăbi pasul. Fiind o stradă strâmtă, utilajele nu încăpuseră, așa că trebuia să ocolească grămezile de zăpadă adunate cu lopata în faţa intrărilor. Tocmai când se plictisise de urmărirea neobișnuită și care părea a nu duce la niciun rezultat, K. zări tocurile negre ale unor pantofi de lac așteptând în mijlocul trotuarului. Erau completați de trupul unei femei tinere, sumar îmbrăcate. Se gândi c-ar fi format o pereche foarte potrivită, așezați unul lângă altul sau (de ce nu?) stând braț la braț în decorul alb-cenușiu, ca două păsări multicolore. A se imagina ca o pasăre îl făcu să-și reprime un hohot de râs. Era posibil să nu fie mai elegant decât o gâscă. Da, avea gânduri tot mai ciudate și nu-și mai dădea silința să înțeleagă măcar legăturile tot mai neobișnuite create de mintea lui. Apoi, ca și cum piciorul femeii ar fi vrut să înainteze, percepu o mișcare a trunchiului ei și o imobilizare subită, ca și cum ar fi văzut ceva surprinzător. Iar când femeia își întoarse capul înspre el, K. rămase locului de uimire.

IV.

În acest punct al povestirii n-avem de ales, cititorule, decât să intervenim pentru a-ți spune că tânăra femeie îi era complet necunoscută lui K. și că explicația reacției lui necesită o scurtă întoarcere în timp, mai exact în intervalul de câteva săptămâni dinaintea înrolării în armată.

Bulevardul Nabucodonosor este acoperit de frunzele tomnatice care se scutură din stejari alături de ghinde. Adierea plăcută a vântului crează mici tornade de frunze ce pier în văzduh după ce s-au urmărit una pe cealalaltă. Între momentul ăsta și cel de mai târziu, unde l-am lăsat în mijlocul străzii acoperite de zăpadă, imobilizat în timp și cu fața strâmbată de uimire, K. a revenit de nenumărate ori, atât din nevoia de-a regăsi liniștea și senzația de libertate cât și pentru-a se convinge că n-avea să uite niciodată trăsăturile fetei ghemuite lângă el, agățată de brațul lui, caldă și vie și dureros de reală. Semăna, sau era ea într-adevăr? Vârful nasului, arcuindu-i-se în sus ca un nevinovat cârlig de pescuit ce, odată agățat de firul undiței, străpunge două ființe deodată. Smaraldul ochilor ei revitalizând parcă toamna palid-cafenie. Ce înseamnă moneda aia, îl întreabă, am văzut că o ții mereu la tine și că o pipăi când crezi că nu te vede nimeni. În prezența ei, totuși, K. n-a încercat măcar o singură dată să-și ascundă gestul care, de foarte multă vreme, face parte din el (sau ar fi mai corect să spunem c-a ajuns să-l completeze). Ei, nimic, îi răspunde în grabă, e doar o monedă veche, La care ții foarte mult, Un soi de talisman, da, Cineva la care ții ți-a dăruit-o, Nu chiar, mi-a dăruit-o nisipul în care am găsit-o, Pe plajă, Întocmai, m-a fript când am atins-o cu piciorul. Curiozitatea ei n-are nimic ofensator, așa cum i s-a întâmplat să remarce de multe ori când aceeași întrebare i-a fost pusă de alte persoane, printre care și taică-su, nu descoperă în privirea ei sinceră nimic din ironia atât de familiară și detestată. Tocmai pentru că e sinceră, privirea-i nu poartă cu sine nimic răutăcios sau ambiguu. Iar ea este atât de frumoasă! Părul lung îi cade pe umerii albi în inele de aur concatenate, ca o cascadă licăritoare în mijlocul unei păduri întunecate. Nu trebuie să-l lași pe tatăl tău să decidă, o aude spunându-i și în tonul ei categoric întrevede totodată o rugăminte, mi-e teamă că nu te voi mai vedea dacă pleci, să nu râzi, dar cred că încearcă să ne despartă, știi că el și cu tata nu se înțeleg deloc, mama schimbă imediat subiectul dacă vreau să-i vorbesc despre tine, așa cred eu, că toată lumea încearcă să ne despartă, E o prostie, răspunde K., mă duc în armată pentru că vreau eu, am nevoie de asta pentru a mă responsabiliza, dar mă întorc după un an și totul va fi la fel, voi veni acasă și în permisie, ne vom vedea de fiecare dată, apoi îmi voi căuta de muncă și ne vom muta împreună. Nu poate scăpa de senzația că-și oferă lui însuși o justificare, că nu se simte pregătit să înfrunte adevărul, ceea ce înseamnă de fapt să-și înfrunte tatăl. Într-o anumită măsură, știe că ea are dreptate și gestul protector de-a o strânge în brațe nu-i aduce nicio liniște, prevestirea rămâne încă în aer, grea și înecăcioasă.

K. se apropie de tocurile pe care le urmărise în zăpadă și care păreau că îl așteaptă în mijlocul trotuarului. Nici nu își amintea ultima dată când fusese atât de emoționat. Dacă era ea, oare îl va recunoaște? Iar dacă îl va recunoaște, ce reacție va avea?
Hei, ai de gând să te mai uiți mult la mine, îl întrebă femeia, făcându-l să tresară, să nu crezi că n-am observat cum te holbezi de câteva minute, nu m-aș mira dacă m-ai urmărit până aici, Nu mă recunoști, Dacă ne cunoaștem de undeva, îmi pare rău, nu stau bine cu memoria, Îmi spui, te rog, cum te numești? Ea îl studie câteva secunde înainte de a-i răspunde, pe un ton sugestiv, Îmi poți spune cum vrei, Nu înțeleg, se fâstăci K., Pot fi oricine dorești tu, cotinuă femeia, apropiindu-se. Acum K. îi putea admira mai bine trăsăturile. Nasul parcă nu îi mai era la fel de cârn iar ochii aveau parcă o nuanță diferită de smaraldul din ochii Mayei. Menținându-se la o distanță formală, femeia îl privi pe K. fără să clipească. O urmă de zâmbet îi șifonă colțul gurii. Oh, ți s-au înroșit obrajii, ce drăguț, îl ironiză, Îmi pare rău, am crezut că ești altcineva, și cu aceste cuvinte, K. porni în direcția opusă, Te-am speriat, nu sunt pe gustul tău sau care-i problema, auzi în urma lui glasul nesuferit al femeii.

V.

Trupul bătrânului a început de multă vreme să miroasă. Pentru a-l băga în frigider, K. a trebuit să scoată întâi toate rafturile de sticlă și să golească ușa pe dinăutru de margarina și ciocolata și sticlele de vin și laptele și ouăle suspendate. Apoi a îndoit cadavrul la jumătate, l-a împins înăuntru și i-a trântit ușa-n nas. În poziția aceea, părea un actor care se înclină după un spectacol grandios. K. dădu frigiderul la maxim și aplaudă. Își închipui de fapt că a recurs la gestul ăsta de sfidare, însă de cel puțin șaizeci de minute nu se mișcase din scaunul așezat în fața frigiderului. Stătuse doar acolo, la fel de țeapăn și de tăcut ca taică-său, strângând în pumn moneda care decisese încă o dată în locul lui.
Cu câteva ore înainte ca bătrânul să moară, K. fusese concediat. În vulcanizarea în care lucrase pentru câteva luni, nu fusese niciodată bine văzut. Responsabilul cu instruirea lui în ale muncii păruse mulțumit la început de faptul că făcuse armata. Astăzi, tinerii ăștia nu mai știu ce e aia regulă, comenta el mereu, nu mai știu să plece capul în fața superiorului, nu mai au niciun dumnezeu, numai droguri și băutură e în capurile lor și futai până leșină. Lui K., care până la douăzeci și patru de ani nu fusese intim cu altă femeie în afară de Maya și nici măcar cu ea n-ajunsese până acolo încât să considere cu adevărat c-au făcut dragoste (mișcările lor stângace putând fi interpretate doar ca o simulare neizbutită), îi provoca scârbă bărbatul ăsta și, oricât ar fi încercat să-și ascundă sentimentele, nu-și putea înăbuși cu totul furia resimțită în prezența lui, mai ales la auzul cuvintelor porcoase care-i ieșeau pe gură. Și chiar dacă ar fi vrut să îi umple gura cu vaselină, să îl apuce de tricoul rupt și pătat și să dea cu el de pământ, să îi crape țeasta cu vreo cheie imbus, să rostogolească spre el un cauciuc de tractor care să îl lipească de perete și să îl strivească ca pe un țânțar, armata îl învățase să suporte în tăcere și cu răbdare de sudor orice comportament jignitor și impertinent.
Printre gândurile contradictorii ale lui K. n-avea cum să-și facă loc ideea că tot ce detesta la ceilalți însemna o reacție adversă, că era o urmare a persecuției îndelungate impusă de taică-su și că acum instructorul devenise o reflecție a acestuia, la fel cum se întâmplase și-n cazul subofițerilor și ofițerilor din armată. Pierderea Mayei, ratarea întregii lui vieți, toate astea cântăreau greu pe umerii bătrânului. Concedierea lui fusese picătura care umpluse paharul. Deși maistrul îi spusese că i se va reînoi contractul, la sfârșitul lunilor de așa-zisă ucenicie, l-au chemat în birou și i-au spus că nu mai au nevoie de muncitori. În plus, se pare că existau câteva plângeri ale clienților care nu puteau fi justificate decât ca greșeli ale sale. Nu prea i-a păsat de pierderea slujbei. Până la urmă, ar fi renunțat de bunăvoie la ea.
Bătrânul primise vestea cu multă vreme înainte ca el să revină în garsonieră, după câteva ore de hoinăreală prin centrul orașului, și strângea între degete a șasea cutie de bere (pe celelalte le turtise de blatul mesei). Nu ești în stare să te ții de-o amărâtă de slujbă, răcnise el abia ce K. intrase pe ușa apartamentului. Bine că ai știut tu să ții o familie, Ce vrei să spui cu asta, Știu eu ce vreau să spun. Bătrânul se clătina vizibil. Vocea îi era puternică, însă articularea cuvintelor nu-i reușea întotdeauna. K. vru să se retragă în cameră pentru a nu îl mai vedea în acea stare jalnică, însă bătrânul ocupa cadrul ușii. Am vrut să fac un bărbat din tine, chiar m-am chinuit să o fac, pentru maică-ta, să fie mulțumită de tine, Nu știu cum poți măcar să-i pronunți numele, după toate câte-a îndurat din cauza ta, ar trebui să-ți fie rușine, Ticălosule, las’ că te-nvăț eu minte, să-mi mai vorbești în felul ăsta, ce, crezi că mi-o fi frică de tine, eu te-am făcut, eu te omor. Cu o atitudine sfidătoare nepotrivită pentru starea și anii lui, bătrânul încercă să se lanseze peste masă, direct la gâtul lui K. Ținea în mână doza de bere golită, amenințându-l cu capsa de tablă. Când K. păși în dreapta pentru a se feri din calea lui, taică-su se rostogoli peste masă ca un taur păcălit la coridă și rămase acolo, întins pe gresia rece, cel puțin o jumătate de oră. K., fără a-i acorda mai multă atenție ca unui gândac adormit într-o crăpătură de perete, intră în camera lui și abia când trecu pe lângă el, pentru-a ajunge la baie, își dădu seama că nu se mișcase din loc. A știut că era mort înainte de-a se apleca să-i verifice pulsul și prima întrebare pe care și-a pus-o a fost Ce-i de făcut cu cadavrul? Și-a strecurat mâna în buzunarul drept. A privit moneda câteva momente, ca în așteptarea unui răspuns. Apoi a înălțat ochii și a văzut frigiderul.

VI.

K. se afla în apartament de nouăsprezece zile. Aproape că nu mai putea acoperi mirosul cadavrului. Încă se amăgea, totuși, cu senzația de siguranță degajată de apartament. Întreaga sa viață se simțise protejat în această casă, în ciuda comportamentului invaziv al bătrânului. Să plece, sau să rămână înăuntru? Casa îi aparținea de-acum, însă o voia cu adevărat? Fiecare lucru i se părea dintr-odată minuscul și îl scârbea profund. Siguranța se clătina și ea odată cu repulsia.
Poștașul a sunat la ușă. Nu se simte bine, e la pat, unde trebuie să semnez, a întrebat K. Jos, în colțul din dreapta, Mulțumesc, ne mai vedem noi, La revedere!
Brusc, K. s-a hotărât să-și urmeze primul impuls. A pus banii de pensie peste ultimul său salariu și celelalte economii și a făcut un teanc măricel. L-a aruncat peste moneda cu două pajuri, în buzunarul halatului de baie. S-a încălțat cu ghetele de armată. N-a vrut să ia alte haine din casă. Nimic nu îl mai lega de locul ăla.
În a douăzecea zi, a ieșit din garsonieră cu intenţia de-a nu mai reveni vreodată.

Admin

Acesta este un cont de administrare al LiterNautica.com